Ce-am mai citit în 2019. Un top subiectiv (III)

La începutul fiecărui an, în fiecare zi de vacanță, redactorii Alecart cu experiență sau abia intrați în redacție vă propun câte un top personal al celor mai îndrăgite cărți citite în anul anterior, indiferent că este vorba despre literatura contemporană sau despre cea clasică. Criteriile în realizarea acestor clasamente sunt diverse: de la impactul asupra noastră la valoarea cărților sau asocierea lecturii acestora cu o anumită întâlnire/dialog.

Diana FURNICĂ*:

Literatură română:

  1. Industria liniștirii adulților, de Anastasia Gavrilovici

Mărturisesc că m-am apropiat de volumul de poezii al Anastasiei din dorința de a citi și altceva, alt tip de poezie față de cel cunoscut de la orele de limbă română, și anume poezie contemporană, proaspătă, provocatoare, de care ne agățăm ca și cum ar fi niște corali despre care nu știm mai nimic. Întocmai a fost și cu poeziile aducătoare de liniște (mai mult sau mai puțin) din acest volum: am perceput în fiecare vers un suflu proaspăt, căci în permanență autoarea privește atât în stânga, cât și în dreapta ei: gânduri asumate întru totul, într-o ordine a imaginilor și a emoțiilor care a curs natural, ca o cascadă sinucigașă a existenței. Scriitura Anastasiei este una a detaliului, ea vede în orice crăpătură de cochilie câte o linie pe care scrijelește atent, dureros jucării defecte și instrucțiuni.

în partea asta a orașului inima nu mai bate, ci tremură/ne-a explicat în garsoniera ei întunecată de poetă noir tu nu ai spus nimic doar ai zâmbit cum îi zâmbești unei balerine la sfârșitul dansului/ privind cum prin colanții albi încă îi zvâcnește piciorul metalic

Anastasia nu se ferește să vadă defectele lumii (picioare metalice, psihopați și gunoaie), dar le dă o formă în care slăbiciunile nu mai dor atât de rău, nu îți mai zgârie pielea când te ciocnești de ele, ci se simte un miros de ceai rooibos în toată dorința asta de a capta lumina vieții așa cum este, care ajunge la Anastasia, și apoi la noi, printr-o pâlnie aproape transparentă și întru totul firească; după ce închizi cartea, simți că ai putea scrie și tu câteva versuri, dacă te-ai bucura de aceeași sensibilitate și finețe în observații pe care le demonstrează poeta în industria aducătoare de înțelegere, de lămurire asupra unor conuri de umbră în care ne ascundem, câteodată, cu toții. Cea mai mare dorință a mea legată de această neliniștită liniștire este o Întâlnire Alecart al cărei pretext să fie acest volum!

Notă: Anastasia Gavrilovici a fost în timpul liceului redactor-șef adjunct Alecart.

 

  1. O formă de viață necunoscută, de Andreea Răsuceanu

Proza Andreei Răsuceanu nu poate fi nici condensată în cinci rânduri, nici amânată pentru a fi citită mai târziu – poate fi doar parcursă pe nerăsuflate și recitită. Se prezintă frânturi semnificative din viețile a trei femei (Elena, Ioana și Stanca), ce au trăit în perioade diferite, străine și înstrăinate de timpul lor, într-o scriitură bine articulată și care înglobează tot ce merită a fi captat de pe strada Mântuleasa, spațiul bine cunoscut din lucrările autoarei. Sunt alese puncte cheie din traseul existențial al celor trei personaje centrale, care par pe alocuri a fi doar două, dacă nu chiar unul, prin prisma poveștilor lor ce conțin case, biserici, familii, iubiri și absențe, tăcere și moarte, lumini și iluzii în același oraș. E un roman bogat din punct de vedere imagistic – este plin de fotografii pe care le poți developa cu ochii minții, în momentul în care formele de viață din geometria propusă de scriitoare te acaparează și te fac să-ți dorești să treci și tu pe lângă acele femei, căci o stradă nu e niciodată aceeași, cum nici tu nu ești același când o străbați a doua oară. Îmi doresc să recitesc peste câțiva ani, la maturitate, această carte, pentru a vedea cum voi percepe atunci dozajul dintre plăcerea de a trăi și izul de melancolie pe care le regăsim în forma de vitalitate pe care ne-a propus-o Andreea Răsuceanu. Și, bineînțeles, o nouă întâlnire cu Andreea Răsuceanu ca cea pe care ne-a oferit-o Filitul anul acesta!

 

  1. După plâns, de Cristian Fulaș

Cartea lui Fulaș are și un crâmpei de liniște – mărturisesc că am parcurs-o într-un moment în care pentru mine traiul de zi cu zi nu avea cele mai intense culori, dar Fulaș a scris despre cum poți să revii (și să-ți revii) după ce te trezești din letargie, din sevrajul care ți-a acaparat pânza de păianjen în care te simți captiv. Despre a te ridica de pe lemnul pardoselii din cabana unde ai mers să te lepezi de vicii, despre a te scutura de praf în toată nebuloasa în care pare că se scaldă personajul; despre cum o pasiune – sculptura, în cazul protagonistului cărții, te poate ține departe de a-ți face rău, de a te agăța în permanență de raționamente eronate: când simți că deraiezi de pe șinele normalității, te retragi din mijlocul nebuniei (e o groază nesfârșită din care încerc să ies, e un coridor fără intrare și fără ieșire pe care am ajuns nici eu nu știu cum). După ce aceasta și-a făcut numărul în viața ta, te refugiezi într-un colț mai retras de lume și respiri un aer proaspăt, te refaci ca om în toată structura ta, în toată carcasa defectuoasă în care consideri că ai trăit până în acel moment, te poți reabilita cu pârghii sufletești aproape noi pentru a face următorul pas în a fi parte din acest dureros mecanism numit viață. Sau măcar speri să existe în tine puterea de a pune stop cadru câteva clipe să te gândești – protagonistul se lasă pradă gândurilor și umbrei. E o carte care nu îți poate rămâne indiferentă prin prisma faptului că nu există om fără greșeală și care să nu fi plâns niciodată; e un roman al cărui cotor mereu e vizibil în bibliotecă și îți amintește de procesul prin care a trecut personajul – nu de reeducare, nu de reconstruire, ori de „cioplire”/„ciopârțire”, ci unul al regăsirii și al continuării machetei din lemn de la care a pornit. Căci, ce ne rămâne după plâns în afara noastră ca oameni? Când mă gândesc la acest roman, îmi amintesc, de asemenea, și primul curs de creative writing organizat la Alecart, și acuitatea dialogului de la librăria Tafrali și noaptea de nesomn de după.

Literatură universală:

 

  1. O odisee, de Daniel Mendelsohn

Un roman-eseu ce are drept background Odiseea lui Homer. Se construiește pe acest fundal clasic traseul unui fiu și al unui tată, căci drumurile lor se întrepătrund necontenit. Sunt tată și fiu, legați prin „sfoara” ADN-ului, însă nu știu totul unul despre celălalt – s-a creat de-a lungul timpului o distanță între profesorul de latină și greacă veche Daniel și părintele lui, cercetător științific pensionat și și-au împărțit în urmă cu ceva timp busola pentru o croazieră pe mare ce își propunea să refacă traseul lui Odiseu la întoarcerea sa acasă, în Ithaca, după Războiul Troian (un drum presărat cu nenorociri, naufragii și monștri). Cum s-ar putea regăsi un fiu și un tată printr-o operă clasică, ce de multe ori rămâne în interior, țesându-și povestea pentru fiecare în parte?

Cu multă precizie și densitate textuală, Mendelsohn te poartă printr-o croazieră originală a cunoașterii celuilalt, a conceptelor și a etimologiei cuvintelor; poate că te scufundă pe alocuri în detalii, dar acestea au rolul lor în configurarea unui contur al poveștii – tatăl asistă la cursul pe care îl predă Daniel studenților despre Odiseea într-o manieră care deschide întrebări, tatonează căutări și răspunsuri poate mai potrivite decât orice dialog direct. Cert este că cei doi, fiu și tată, încep să-și orienteze busola către același punct cardinal – unul către celălalt. Una dintre ideile din miezul Odiseei e plecarea, însoțită necondiționat de întoarcere – știi că pleci, că vei da piept cu o suită de situații neprevăzute, dar nu știi când te vei întoarce și cât de schimbat vei fi fiind. Și totuși, revenirea în spațiul de apartenență este specifică omului. Plecarea e doar intrarea într-un cerc, în care te vei învârti în același diametru, doar arhe kakon (începutul relelor).

Notă:  Romanul lui Mendelsohn a fost studiat la ora de literatură universală ca un preambul pentru Odiseea lui Homer.

2. Cina, de Herman Koch

Cartea îți aduce în fața ochilor (și în gândurile provocate după lectură) un întreg meniu, cu preparate greu de digerat și condimentate cu orgolii înspre căutarea dreptății, planuri pentru a cosmetiza răutatea și inconștiența, toate de ordin uman.

Două familii, cei doi frați Lohman și soțiile lor la o cină: ce se poate întâmpla rău într-o seară ce pare din afară perfect normală? Personajul narator, Paul, decupează fragmente din viețile lor și derulează o multitudine de etichete privitoare la cine este fiecare dintre ei și prin ce se individualizează. Unul dintre plusurile romanului îl reprezintă personajele bine individualizate, deși nu foarte numeroase – nu ai cum să o încurci pe soția lui Paul, Claire, cu cea a lui Serge, Babette. Săgeata forte de pe masa discuțiilor este o crimă comisă de fiii lui Serge și Paul, verișorii ce erau și prieteni, cei care, într-o noapte, venind de la o petrecere, au dorit să scoată bani de pe card (aparțin, deci, unei lumi civilizate). În cabina bancomatului, o femeie a străzii care nu s-a clintit. Puștii i-au dat foc, fugind de la locul faptei. Părinții, în special Serge Lohman – politician, se doresc a fi oameni cu o anumită reputație și principii. Pentru a nu știrbi dantura perfectă cu care înghițeau aceste comportamente, au de luat o decizie – acoperă sau dau în vileag? Pedepsesc sau comandă și următoare porție de necuviință și de teribilism? O scriitură deloc ușor de digerat, ce te captivează aproape ca un roman polițist. O carte a adevărului despre oameni puși în situații inconfortabile. Nu e o lectură plăcută de vacanță, când îți comanzi un homar la o terasă. Este realitatea de care ne izbim cu toții și pe care trebuie să o gestionăm responsabil.

Notă: Herman Koch a fost invitatul Întâlnirilor Alecart la FILIT, oct. 2019.

  1. Azi noapte am văzut-o, de Drago Jančar

Un roman în cadrul căruia ai acces la patru perspective referitoare la aceeași realitate: Iugoslavia dinainte și din perioada socialistă, iar la un nivel micro, sub lupă, regăsim o poveste de iubire cu un final fără sirop, căci se naște în condiții dramatice; e o iubire pe care o putem încadra cu ușurință în ceea ce a fost atunci, în noaptea unei lumi neașezate și care are un punct de plecare nonficțional. Drago Jančar construiește un personaj feminin excentric (are drept animal de companie un aligator pe care îl scoate la plimbare), capricios, jucăuș, volubil și ușor de remarcat în cenușiul timpului – Veronika. Numele ei este primul cuvânt la care mă gândesc când văd cartea, în jurul ei se țes toate pânzele celorlalți – cea a mamei, a iubitului, a servitoarei. Omul se confruntă în destinul său tragic cu istoria, e captiv în timpul în care trăiește și în care se zbate să supraviețuiască – nu îi este permis să acționeze după regulile proprii ale jocului, există la orice colț ochi prietenoși ce mâine îl vor turna și nu își poate proiecta viitorul după un popas de reverie – trebuie să țină seama de contextul în care se învârte și să nu amețească după fiecare piruetă boemă, căci va cădea în brațele indiferente ale istoriei. Scriitorul nu își protejează personajul, din contră, creează o hartă a acestor oameni și poți observa, pe margini punctate și repere sigure, unde duc hotărârile fiecăruia.

Notă: Drago Jančar a fost invitatul Întâlnirilor Alecart la FILIT, oct. 2019.

(*Diana Furnică este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.