Topuri subiective. Ce-am mai citit în 2019 (I)

La începutul fiecărui an, în fiecare zi de vacanță, redactorii Alecart cu experiență sau abia intrați în redacție vă propun câte un top personal al celor mai îndrăgite cărți citite în anul anterior, indiferent că este vorba despre literatura contemporană sau despre cea clasică. Criteriile în realizarea acestor clasamente sunt diverse: de la impactul asupra noastră la valoarea cărților sau asocierea lecturii acestora cu o anumită întâlnire/dialog.

Mălina TURTUREANU*:

Literatura română:

  1. Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte, de Roxana Dumitrache

Am simțit volumul acesta ca pe un jurnal de existențe, care sensibilizează tocmai prin duritatea cu care îți sunt livrate adevărurile despre lume în formele lor cele mai autentice (un univers microscopic aproape în totalitate cu și despre femei, de această dată însă fără a partizana vreo secundă cu suferința unui gen în detrimentul altuia). O carte a fricii și a durerii, a aparentei neputințe de a (mai) întrezări lumina când ai pierdut-o cu bună știință sau când ți-a fost luată cu brutalitate. Am rămas la final de an cu senzația candidă, aproape blândă, a constatării că în fața bolii (a oricărui fel de boală – cancerul e doar un nume, iar frica de nume sporește inutil frica de însuși lucrul în sine) suntem cu toții egali. Extrapolând, în fața morții suntem cu toții egali. Atingând punctul ultim de cotitură în care se lovesc destinele unor femei aflate într-o confruntare directă cu desprinderea de propriul eu, ceea ce am descoperit fascinant în scriitura puternică a Roxanei Dumitrache este însăși revelația (da, teoria se cunoaște, cu practica e mai greu, de aceea îndrăznesc să o numesc revelație) că inclusiv (sau mai ales) în fața vieții suntem cu toții egali.

De asemenea, nu pot să vorbesc despre volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte fără să amintesc fugitiv de Întâlnirea ALECART cu Roxana Dumitrache din noiembrie 2019, o întâlnire așezată simplu, ca să sintetizez multitudinea de teme abordate și de idei, mulțimea de sentimente ce m-au încercat, sub semnul frumosului.

2. Zaira, de Cătălin Dorian Florescu

Printr-o reinterpretare captivantă a ideii universale de călătorie (nu destinația contează, ci drumul în sine, iar cel care a plecat nu va putea fi niciodată cel care se va întoarce), Cătălin Dorian Florescu propune o analiză incisivă a vieții tumultoase a unei femei puternice și a riscurilor pe care aceasta, pentru a supraviețui, îndrăznește să și le asume în România anilor ’30. Zaira e un personaj spumos, radiant, irezistibil, ce se construiește treptat din eșecuri și frici, iubiri fulgerătoare în detrimentul celei imposibile și pierdute, trădări și regrete adânci, devenind un veritabil Ulise modern în variantă feminină într-o lume ce aparținea într-adevăr, exclusiv bărbaților (this is a man’s world, this is a man’s world/but it wouldn’t be nothing, nothing without a woman or a girl). Astfel, refuzând să devină o (altă) victimă a comunismului, Zaira trebuie literalmente să renască din propria cenușă de fiecare dată când viața o pune din nou la încercare. E un roman dinamic și vertiginos, atât o monografie a societății românești într-un secol al violenței și al umilințelor, cât și o nouă panoramă asupra deziluziei visului american. Cătălin Dorian Florescu surprinde orice cititor prin elementul imprevizibil pe care îl dozează perfect în aproape fiecare pagină.

Iar cum pentru o parte dintre alecartieni, mai multe săptămâni au presupus pregătirea pentru participarea la Boovie 2019, nu am cum să nu păstrez imaginea Zairei mereu vie atunci când îmi amintesc cu drag de toate provocările literare ale anului trecut.

3. Cinema la mine-acasă, de Robert Șerban

Așez zâmbind în topul meu personal și un volum de poezie despre dragoste, pierdere, intimitate, prietenie, regăsire, un volum emblematic pentru acest an, întrucât 2019 va rămâne mereu pentru mine momentul în care m-am îndrăgostit de poezia contemporană. Iar când această dislocare a reticenței din mine însămi s-a produs în sfârșit, am avut pe masă volumul lui Robert Șerban. Să privesc în mine/mi se pare atât de patetic/încât mă grăbesc să deschid ochii. Poezia lui Robert Șerban nu este una confortabilă, fiindcă ea trezește și înlocuiește simțuri, te obligă să-ți reexaminezi conștiința, să nu-ți mai fie frică să-ți diseci gândurile letargice. De fiecare dată când mă uit la cer/mă întreb/dacă lui Dumnezeu nu i se face rău/când ne privește de la o înălțime/așa de mare. Cu versuri scurte, concise, cu povești cu și dinăuntrul umanului, poemele lui Robert Șerban sunt frumoase și trainice mărturii ale existenței însăși.

O mărturie vie și caldă a consistenței frumuseții poveștii (și poveștilor) în fața haosului lumii a fost și Întâlnirea ALECART cu Robert Șerban de anul acesta din cadrul FILIT, o experiență inedită care, cu siguranță, ar ocupa o poziție fruntașă într-un eventual top personal al întâlnirilor ALECART din toți cei trei ani de liceu de până acum.

 

Literatura universală:

  1. Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde

La începutul anului trecut îmi promisesem că mă voi apleca mai atent asupra clasicilor, sperând (nu știu exact de ce, poate dintr-un orgoliu de tânăr cititor) că îi voi (re)descoperi în noi ipostaze. După ce am citit în vacanța de vară Ferma animalelor, Mândrie și prejudecată, Roșu și Negru, după ce am devorat tragediile grecești (Antigona și Electra fiind preferatele mele), după ce am simțit niște puternice controverse ideologice cu Tolstoi și după ce am început să-l citesc pe Homer, am ajuns la concluzia că cea mai marcantă, formatoare  experiență literară trăită (în adevăratul sens al cuvântului simțită) anul acesta a fost Portretul lui Dorian Gray: o spirală aditivă a obsesiei, un teribil instinct de castrare a umanului, o perpetuă luptă cu efemeritatea, un celebru pact faustic. Romanul nu vorbește în sine despre nimic necunoscut nouă, ci doar despre acei demoni din noi pe care ne temem să-i recunoaștem. Ce-l face pe Dorian Gray un personaj atât de monstruos nu este incapacitatea de a-și asuma consecințele propriei vinovății, nu este nici măcar nebunia de a rămâne veșnic o aparență desăvârșită, ci e conștiința colectivă că ființa umană va fugi toată viața de sine însăși în momentul în care va realiza de cât de mult rău este capabilă. Fascinantă este și ideea apanajului artistului, a nemuririi geniului, a reîncarnării acestuia în fapte deopotrivă mutilante și mutilatoare. Așadar, un roman colosal al exceselor, al dedublărilor, al deșertăciunilor sufletului uman și al incomensurabilei capacități de sacrificiu a omului în fața promisiunii eternității.

2. Eugenia, de Lionel Duroy

O răvășitoare declarație de dragoste pentru România anilor 1930-1940, așa cum a fost numită în nenumărate rânduri în cadrul Întâlnirilor Alecart la FILIT de anul acesta, Eugenia este un roman al libertății, al curajului și al iubirii pure de viață, care înglobează într-o analiză minuțioasă și exigentă toate erorile politice ale vremii, toate atrocitățile, toate improvizațiile, nedreptățile, umilințele, discriminările și lecțiile istorice asumate parțial sau deloc. Atât o voce a trecutului, cât și una proaspătă a prezentului, vocea Eugeniei (personaj remarcabil construit, un model al verticalității și al răzvrătirii deopotrivă) devine vocea ideală pentru un întreg popor, o voce care nu iartă ignoranța și lașitatea, o voce care ascultă și salvează, o voce care își ajută patria – (re)umanizând-o – până în pânzele albe: cu antagonismele ei, cu greșelile ei, cu crimele ei. Fiindcă da, cel mai frumos și prozaic mod de a scrie o declarație de dragoste pentru un popor este de a-l pune față în față cu trecutul lui. În forma sa pur netrucată. Cu o scriitură electrizantă, o poveste superbă de dragoste și cu un omagiu adus lui Mihail Sebastian, Lionel Duroy reușește cu măiestrie să dea chip și glas unor răni ce nu își au încă vindecarea.

3. O cameră doar a ei, de Virginia Woolf

Anul acesta a fost pentru mine un an propice deschiderii către nou (noi concepte, noi definiții ale universalității, noi încercări de a afla ce&cine sunt și cum mă situez față de lume). M-am apropiat tot mai mult de ce înseamnă, de fapt, statutul femeii în societate și, respectiv, în literatură, iar cel mai solid și convingător volum pe care l-am descoperit în acest sens (cu ajutorul Roxanei Dumitrache, căreia îi mulțumesc din nou pe această cale) este O cameră doar a ei, o adevărată frescă socială și politică, o revelație ideologică în care se disecă extrem de lucid toate felurile prin care femeia scriitoare a fost intimidată, marginalizată, privată de accesul la literatură și, prin urmare, de șansa reală de a scrie. Respectând fără să-mi propun neapărat tradiția literară, dacă anul trecut l-am încheiat tot cu semnătura inconfundabilă a Virginiei Woolf citind Doamna Dalloway, închei 2019 cu convingerea că O cameră doar a ei este cel mai bun volum de eseistică citit în anii de liceu. Adevărat, succint, puternic, creând vaga iluzie a unei narațiuni dense, volumul creionează ireproșabil portretul femeii construit de o femeie (cum e și firesc) în societatea secolelor trecute și îl suprapune peste portretul femeii existent în arhivele vremii, cel realizat, cum era de așteptat, exclusiv de bărbați. Fiindcă orice se poate întâmpla când a fi femeie încetează să mai fie o categorie protejată. Un volum care rămâne un reper al literaturii feministe (feminine este un termen neglijent și restrictiv), care motivează, care obligă la introspecție, care (îți) servește o realitate istorică extrem de dureroasă și, în același timp, extrem de necesar de digerat și de asimilat. Încă o dovadă (dacă nu erau deja suficiente) că prin literatură realitatea devine mult, mult mai ofertantă.

(*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.