Editorial: „Ce-mi rămâne în urma absolventului?”

La fiecare sfârşit de an, îmi spun că am mai încheiat o tranzacţie, chiar una profitabilă. Beneficiile mi se întorc fără să le cer sau să le contabilizez. Când te simţi câştigat nu-ţi mai rămâne timp să numeri câştigurile. Dacă le-aş ţine evidenţa în numărul de diplome şi olimpiade m-aş conserva, şi pe ei (absolvenţii!) odată cu mine, în nişte cifre care, din păcate, nu sunt cuvinte să-mi spună ceva.

Îi mai găsesc, ce-i drept, în numerele (Alecart), în care se întorc cei mai mulţi şi mai vechi. Noii, adică noi cei rămaşi aici, îi citesc pe cei vechi şi se prind (la minte) cum e cu scrisul şi cititul printre numere (din Alecart).

Revenind în cele din urmă la urma absolventului meu, pot spune că îl găsesc, mă găseşte sau mă regăsesc cam peste tot, de la colţul de stradă la unghiul în tot felul de grade (tot la numere ajungem!) ale planşei unui arhitect. Absolventul meu nu se încăpăţânează să mă colinde doar de Crăciun. Să aducă veştile bune doar de Buna Vestire.

Se afişează cât este el de mare (în înălţime) pe panourile publicitare din oraş sau în filme premiate la Cannes, încât nu văd cum aş putea să-l scap din vedere. Îşi joacă premierele pe scena liceului pe care, într-o tranzacţie profitabilă, a lăsat-o pentru scene mai mari ale teatrelor naţionale și acceptă criticile „noilor”.

În alte cazuri (fericite) iese din planşa de arhitect şi îmi inspiră aerul de profesor. Stăm cot la cot în cancelarie, el cu un cot mai sus în înălţime. Alteori rămâne pe loc, plecat fiind, şi pune la cale număr de număr design-ul Alecart. Cum să-l scapi din vedere în cazul acesta pe absolventul meu? Poate doar să-ţi scape din mână revista!

Tot mai des, absolventul se trimite din ţările nu întotdeauna mai calde, cu veşti despre el în schiţe, desene, expoziţii în care să-l cauţi, an de an, să nu se piardă. El de noi sau noi de el? Noii, cei vechi adică, rămaşi aici.

Veştile ne cuprind (în emoţie) şi pe noi, în articole de Alecart despre locurile lăsate acasă văzute, acum, altfel decât atunci. Integrate, comentate, suprapuse, memorate (atît a memorat aboslventul meu, locurile şi chipurile!) şi privite din unghiul celui plecat. Din afară înăuntru! Din afara spaţiului sau a elevului care a fost şi care nu se mai recunoaşte. Dar ne recunoaştem. Pentru că absolventul meu nu uită, chiar dacă se uită în spate, să ştie de unde a plecat. Sau de unde n-a mai plecat.

Fie că revine în piese de teatru, în schiţe de arhitectură, în articole itinerante din „Itinerarii”, fie că aduce un „impact social” printr-o întâmplare, o experienţă sau o idee, fie că e în mijlocul unei dezbateri, al unei cărţi netraduse la noi, fie că scrie mailuri lungi sau scurte (în funcţie de fusul orar în care se găseşte), absolventul meu nu stă pe loc.Mişcă, nu munţii din loc, ci o idee şi, dintr-un unghi mai mare, o existenţă de om. Absolvent!

În cele din urmă, pentru că tot am vorbit de urme, nu ştiu cine pe cine a absolvit. Cine a rămas cu mai mult din tranzacţia încheiată la fiecare final de generaţie. E greşit să spun că eu am rămas, de vreme ce primesc (la timpul prezent) beneficii din tranzacţia mea. Cu ce a rămas absolventul în urma mea? Poate doar cu câţiva mii de kilometri distanţă de România, în cele mai fericite cazuri. Oricum, noi(i) rămânem în Alecart.

Articolul poate fi citit în Alecart 9.

Foto: creaţie Izabela Pavel

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.