Nu știi ce să faci când se întâmplă așa ceva/ Șocul e atât de mare/ Stă pur și simplu pe un scaun/ Și rămâne acolo toată noaptea
Ce nu poate fi rostit se află în spațiile goale peste care sare, pe care de fapt le ignoră intenționat David Szalay când întinde, ca pe o suprafață plană, aparent într-o narațiune total neutră, dezghiocată de orice adâncime psihologică, întâmplările ce ajung să alcătuiască viața lui István. Ce nu poate fi rostit e situat între momentul în care un băiat, pe punctul de a ieși din copilărie, ajunge să aibă o relație cu vecina de palier, o femeie a cărei vârstă este mai mare decât cea a propriei mame, și cel în care îi împinge cu violență soțul pe scări, coborând apoi treptele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În pasivitatea cu care acceptă felul în care lucrurile i se întâmplă. În complexul resimțit față de experiențele, reale sau fantasmagorice, ale colegilor de la școala unde s-a mutat de curând. În însingurarea lui. În sentimentul că e al nimănui, dezorientat de agresivitatea băieților din jur și de schimbările ce pun stăpânire pe propriul corp. În trecerea de la indiferență la curiozitatea amestecată cu dezgust și apoi la un soi de dependență față de femeia care s-a folosit de el. Pe care e convins că o iubește. Care pune brusc capăt întâlnirilor lor. Ce nu poate fi rostit se află între momentul în care István e acuzat de polițiști de ucidere (și nu e convins că gestul său nu ar fi putut fi intenționat) și cel în care iese de la școala de corecție. Între cel în care se înscrie în armată și cel în care se întoarce din misiunea din Irak, convins că ar fi putut face mai mult pentru prietenul ucis într-o ambuscadă. Ce nu poate fi rostit stă în ceea ce determină brusca izbucnire de violență care îl face într-o zi să izbească atât de puternic cu pumnul în ușa dormitorului încât ajunge la spital cu mâna zdrobită. Ce nu poate fi rostit cuprinde momentul dintre plecarea lui István din Budapesta și cel în care ajunge să ajute un bărbat agresat pe o străduță londoneză, gest care îi va schimba viața. Sau timpul ce se scurge între moartea soțului lui Helen, femeia cu care are o relație, și cel în care cei doi ajung să se căsătorească beneficiind de uriașa avere a bărbatului mort de cancer într-un spital din Germania, avere administrată de Helen până ce fiul ei va împlini douăzeci și cinci de ani. Ce nu poate fi rostit se află în rolul pe care îl joacă Thomas, fiul vitreg, în pierderea a tot ceea ce are István în Anglia. Sau poate în ceea ce se întâmplă în clipele în care, pe bancheta mașinii de lux cu care l-a urmărit până în casa închiriată, se gândește dacă să sune la ambulanță sau să lase supradoza pe care tânărul și-o injectase să-și facă efectul. Câteva minute decisive între viață și moarte. Câteva minute care ar fi însemnat sfârșitul ostilității surde a lui Thomas, iar lui și lui Helen i-ar fi adus un viitor fără griji. Ce nu poate fi rostit se petrece între momentul în care Jacob, fiul lor, moare în accidentul pe care îl face Helen și care pe ea o lasă în comă profundă și cel în care István pierde totul și se întoarce împreună cu mama lui în apartamentul de odinioară din Budapesta. Acolo unde o femeie ce i se păruse la început dezgustătoare l-a sărutat pe buze și apoi l-a făcut bărbatul ei. Ce nu poate fi rostit e în felul în care, după încheierea relației cu Bori, vânzătoare în localul unde obișnuiește să bea două pahare de vin seara, și moartea mamei, acest bărbat se așază pe o bancă. Petale albe de flori cad pe alee. Se mișcă pe asfalt cu un foșnet ca de hârtie, iar când se potolește vântul se opresc în loc. Ce nu poate fi rostit se află în privirea lui îndreptată spre ele. În gestul de a se ridica și de a o lua pe jos spre casă. În ceea ce înseamnă pentru István a lua lucrurile așa cum sunt. Dintotdeauna și până la capăt. Fără a opune rezistență, fără a problematiza, pur și simplu supunându-se sau luând – și făcând al lui – ceea ce se întâmplă să vină peste el sau să fie acolo.
Nu știi ce să faci când se întâmplă așa ceva
Adevărata materie a romanului lui David Szalay aici se află: în ce nu poate fi rostit, nu în ceea ce se spune. Nu în ceea ce narațiunea aduce la suprafață, ci în ceea ce rămâne în afară. În tectonica din spate. Și care construiește adevărata poveste a vieții lui István. Pe care David Szalay refuză să o spună, „interzicând” și personajelor sale să o rostească. Preferând să arate doar bucăți. Secvențe. Ceea ce poate fi rostit. Ceea ce ochiul din afară poate vedea/citi din viața unui om. Abjectul, banalul, excepționalul, căderea. Faptele, nu și motivația din spate. Scheletul, nu psihologia ce îi dă forma vizibilă și care se întrezărește în acel Mda al lui István – exasperant aproape prin pasivitate, prin felul în care opacizează accesul la interioritatea personajului.
Șocul e atât de mare
Și totuși, viața există, desfășurată în salturi, în scene alert cinematografice, urmărind acel strat al întâmplărilor pe care le trăiește (sau de care se lasă trăit) personajul. Urmărit ca un mecanism în permanentă mișcare. Mereu în plan, niciodată în adâncime. Copilul, tânărul, adultul, bărbatul trecut de jumătatea vieții. Budapesta-Londra-Budapesta – cu mici escale nesemnificative. Ani care vin și se duc. Întâmplări care vin și trec. De care István e bulversat, cărora le face față, pe care le suportă, de care se agață, de care profită. Pe care le ia așa cum sunt. Totul dezbrăcat până la piele. De fapt, arătat și numit astfel. Sex, abuz, alcool, droguri, ședințe de psihoterapie, antidepresive. Realitatea. Romanul lui David Szalay e scris aproape (!) în afara oricărei psihologii. Nu există explicație psihologică, nu pătrundem în conștiința lui István. Sunt doar salturi printre niște întâmplări ce au jalonat o viață, minimal prezentate – o acumulare ce pare a veni de nicăieri și a nu duce nicăieri. Senzația că orice se poate întâmpla, că orice direcție e la fel de „validă” de vreme ce nu știm cine este personajul lui Szalay, ci doar ceea ce face. Aparent în afara oricărui control asupra propriei vieți – pentru că asta așteptăm să ne ofere romanul/povestea: coerența, logica, sensul. În fapt, iluzia lor. Adevărata „brutalitate” a lui David Szalay e să ne amintească un singur fapt: că viața propriu-zisă a celor mai mulți e în afara coerenței, a logicii, a sensului. Că ea arată exact ca felul în care e construit acest roman – din momente, din hălci discontinui, din întâmplări în mijlocul cărora se întâmplă să fii, din interacțiuni din care nu știi cum vei ieși.
Stă pur și simplu pe un scaun
Asta e cu adevărat inconfortabil în Ce nu poate fi rostit: refuzul iluziei că există o linie ce unește între ele punctele unei vieți, ducându-te de la A la B la C și mai departe – inteligibil. Ce se întâmplă în și cu viața lui István e trăit, nu interiorizat. Viața din spate, adevărata viață (nu dacă, ci câtă există) e eludată și asta generează o senzație stranie. Un om trăiește. Nu problematizează, nu întreabă și nu se întreabă de ce sau cum, dacă e moral sau imoral, bine sau mai puțin bine. Personajul lui David Szalay nu e o brută. E doar un om în care instinctul de a merge înainte funcționează fără greș. Uneori el șontâcăie, se împiedică, se împotmolește, se gândește la cum ar fi putut arăta viața lui, că ar fi putut fi și el asemenea colegului de generație ajuns medic; își amintește vârsta ingrată de la 12-13 ani atunci când descoperă lucrul ascuns sub geacă de fiul lui Jacob și aruncat apoi în pădurea din apropierea vilei în care locuiesc, înțelege ce a însemnat Helen pentru opiniile și felul în care a decurs viața lui de când a întâlnit-o, nu poate lăsa ca supradoza să-l ucidă pe Thomas. Acele impulsuri violente, care se manifestă intermitent, căderea după moartea lui Jacob și refugiul în uitarea dată de băutură, episoadele în care acceptă consilierea – cu o anumită indiferență – și are nevoie de antidepresive arată că undeva există un înăuntru. Că undeva e un gol, o traumă, o conștiință ce zvâcnește, chiar dacă nu asta e materia care îl interesează pe Szalay. El rămâne mereu la suprafață sau foarte aproape de ea. Urmărindu-și personajul în mișcare. Punându-l poate în cele mai inconfortabile situații pentru cititor, urmărindu-l cum trece prin viață. Prin forma pe care o ia această viață – partea vizibilă a aisbergului.
Și rămâne acolo toată noaptea
Citind Ce nu poate fi rostit mi-a fost imposibil să nu-mi amintesc de O viață măruntă a Hanyei Yanagihara sau de Shuggie Bain și Tânărul Mungo, romanele lui Douglas Stuart. Au fost primele care mi-au venit în minte, dar mai sunt și altele: cărți ale traumei, ale disecției fără rest a unei realități (exterioare și interioare). În esență, lumea lor e aceeași ca în romanul lui David Szalay – chiar dacă există o anumită doză de „excepțional” în transformarea lui István din angajatul însărcinat cu paza într-un club de noapte obscur din Londra în șoferul unor vip-uri și apoi în locatarul vilei din Ayot ce se mișcă prin lumea celor bogați. Ceea ce diferă e doar opțiunea: a spune ceea ce nu poate fi spus, acele lucruri care se suportă în tăcere, respectiv „a face loc” – prin ceea ce poate fi rostit – celor ce nu pot fi rostite. Dar care există. Pe care le presimți în spatele suprafeței tuturor întâmplărilor asupra cărora se oprește (de fapt, pe care le lasă să se întâmple) David Szalay. Iar acestea dau în final consistență atât vieții, cât și narațiunii (și opțiunii stilistice – așa cum a ajuns ea la noi în traducerea Ancăi Bărbulescu) în Ce nu poate fi rostit.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
