Ce nu se poate preda, doar trăi: Lipsa de greutate a lumii, de Dan Coman

am ajuns repede la concluzia că asta e lumea, / că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens.

În viziunea lui Dan Coman, existența e un algoritm simplu, un silogism valid a cărui concluzie îl aduce pe om într-o stare de liniște absolută în care nu mai este nevoie să-ți pui nicio întrebare – pentru că orice încercare de a înțelege ce ți se întâmplă e un abuz. Liniștea din volumul lui Dan Coman nu este liniștea celui ce a dobândit bogăția și nici a celui care a găsit fericirea în fiecare moment al vieții, ci este liniștea specifică resemnării, liniștea ce se naște din căutarea eternă metamorfozată într-un gol mai mare, din încercarea sfârșită în neputință sau din experiența dobândită care nu-ți oferă un leac împotriva suferinței vieții, ci o simplă lecție despre cum poți fenta măreața cursă împotriva morții. În volumul său, Dan Coman împrumută ceva din înțelepciunea tristă a Eclesiastului, pe care o împletește cu frumusețea lipsei de sens a existenței sau cu mica bucurie de a te întoarce acasă la finalul zilei pentru a bea o bere în propriul spațiu menit reflectării. Poezia devine, astfel, o alegorie a vieții. Viața se reflectă mereu în poezie și alimentează motorul sentimental al acesteia prin infiltrarea sentimentelor brute, iar poezia se împletește la rândul ei în viață, forțând frumusețea subită a zilelor încremenite de rutină. Toate acestea ca la finalul zilei să ne dăm seama că, dacă în poezie nu se ascunde nimic mai complicat în spatele lipsei de sens decât frumosul și autenticul, atunci și în viața noastră nonsensul zilnic nu este altceva decât absurdul obișnuit care servește drept scena teatrului unde jucăm cu fiecare nerv al ființei noastre. Și totuși, Dan Coman reușește să ne demonstreze în albumul său de poezii muzicale că mintea noastră este capabilă să ne salveze în orice moment de la rătăcirea prin absurd dacă ea poate căuta structuri solide și logice în tot ceea ce facem. Numai datorită mecanicii sufletești a trupului nostru putem să ne agățăm de fiecare dată de frânghia speranței ce ne îndeamnă să nu renunțăm, atâta timp cât știm că la finalul silogismului vieții nu vom găsi un barem al suferinței, ci unul al amintirilor, al toamnelor perfecte de altădată, al geamurilor aburite, al plăcerii de la capătul trupurilor, al țigărilor fumate la începutul fiecărui drum sau al soarelui ce de multe ori își întârzie apariția.

așadar: viața-i frumoasă. argumentați.

Având în față volumul de poezii al lui Dan Coman, nu este greu să argumentezi frumusețea vieții. Ea răsare natural din fiecare vers, fie acesta învăluit în optimismul fericirii sau în îndoiala suferinței. Debutând cu cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții, volumul se transformă într-un întreg ghid fotografic ce te învață să-ți dezvolți o anumită sensibilitate cu privire la lucrurile mici care dau măsură umanului din lume. Astfel, existența se transformă într-un joc video ale cărui reguli se rezumă la a privi totul printr-o fereastră a rațiunii ce metamorfozează lumea într-un acvariu de minți plutind deasupra trupurilor ca niște meduze, minți puse în mișcare de motoarele ce nu se opresc niciodată, minți transformând firescul într-un miracol mundan. Agățându-te de regulile logice ale lui Dan Coman, poți pătrunde într-un joc al minții care face din orice fărâmă de intensitate sentimentală un tablou al trăirii pe care îl poți contempla fără a fi conectat în orice secundă la rețeaua de meduze plutitoare. Cu toate acestea, viața te lasă mereu cu sentimentul că bucuria și frumusețea ar fi putut fi prelungite, savurate și retrăite, această senzație dând naștere primului argument despre frumusețea vieții. Oricât de mult ți-ai pune mintea la contribuție, mereu vei rămâne cu credința că la finalul vieții nu ai trăit suficient, nu te-ai bucurat de singura toamnă ideală care a durat exact cât a trebuit să dureze sau de femeia care nu ți-a cunoscut niciodată fanteziile sexuale. Deci, poezia lui Dan Coman ne prezintă frumusețea vieții drept un întreg de sine stătător ce nu trebuie dezbinat, analizat și chestionat. Viața e frumoasă și atât. Iar acesta este al doilea argument legat de splendoarea existenței. Ceea ce este frumos nu este pus niciodată sub semnul întrebării, ci este trăit din plin pe moment, fără să trebuiască să supună mintea la crimele gândirii (habar nu am cum s-o folosesc ca să o fac utilă: / în mâinile mele e mai degrabă o armă de sinucigaș – / un instrument total inadecvat cu care încerc să-mi trăiesc viața / bucuria e o chestiune care ţine de tehnică.) Astfel, trăind viața ca pe o poezie citită la prima vedere ce îți anesteziază trupul și te obligă să devii actorul unui film întins pe o singură pagină, frumusețea devine un fapt cert, aproape palpabil. Tehnica trăirii nu e validată de nimic altceva decât de felul nostru de a ne introduce în povestea vieții ca într-o piesă de teatru din care toți actorii pot pleca în orice secundă.

am găsit de fiecare dată structuri solide și logice / care să ne facă să nu renunțăm.

Dan Coman își construiește volumul matematic și concis. Din poeziile sale nu lipsește niciun semn algebric, nicio funcție studiată cu grijă, nicio structură solidă și logică. Prin poeziile lui, Dan Coman nu dictează un stil de viață si nu impune un adevăr clădit pe 50 de ani trăiți, ci studiază cu îndemânare plenipotența plăcerii temporare de a ne valida fericirea la finalul existenței. Trăind mereu în figuri silogistice și în diagrame Euler, sufletul se lasă cu totul înghițit de minte și îi dă acesteia puterea de a calcula, măsura și judeca forța frumuseții. Poezia lui Dan Coman dă o șansă absurdului din viață și îl pune în brațele minții ca aceasta să-și poată tura motoarele în încercarea găsirii fericirii: când corpurile ni se linișteau, mințile își turau motoarele.

în dreapta, cu multă răbdare, fără să omiţi nimic, numără de câte ori ai fost plictisită. enervată. agitată. de câte ori ai făcut lucruri pe care n-aveai chef să le faci. ai râs fără să râzi din tot sufletul. ai ieșit trântind ușa, ai strigat la cine nu trebuia să strigi. te-ai simţit trădată, ai trădat, ţi-a fost frică, ţi-a fost lene, n-ai făcut ceea ce ai fi vrut să faci, ai sperat că data viitoare. ţi-ai pierdut încrederea, ai bocit, ai preferat să lași timpul să treacă în defavoarea ta. ai alergat în stânga și-n dreapta, i-ai pus pe alţii pe primul loc, te-ai gândit că nu merită.

așa gândim toţi.

Poate cea mai impresionată parte din volum o reprezintă scrisorile pentru Mara. Țesute cu o sinceritate aparte, poemele pentru Mara iau naștere într-un spațiu intim al iubirii paterne și al grijii constante purtate pentru inocența sufletească a copilului tău. Poetul ia asupra sa în această parte de volum mantia părintelui care a stat în fiecare secundă lângă copilul său încercând să-i paveze drumul cel mai bun cărămidă cu cărămidă, vers cu vers, poezie cu poezie (cât timp am putut să-ţi ascund asta, n-am ezitat să o fac. am rămas aici, pe baricade, încercând din răsputeri să/ amân. / nu mai e cazul acum, / așa că mă întind pe covor și fac pluta). Dan Coman demonstrează că datoria părintelui se prelungește mai departe, tot mai departe, în larg, de nevoia de a ține un trup în viață și se întinde până în adâncul sufletului tânăr care trebuie să se scufunde în grămezile de jucării dezmembrate, în amintirile care sunt cu mult mai frumoase decât ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, în petalele unei magnolii proaspăt înflorite sau în rugăciunile care dezumanizează întreaga greutate a vieții. Numai prin acest exercițiu de proiectare a umanului prin poezie poți trece granițele suferinței zilnice pentru a ajunge în zona lipsită de greutate a lumii. O zonă ca cea din filmul lui Tarkovski, Călăuza, o zonă a speranței și a căutării, o zonă în care îți este permis să râzi, să strigi, să trădezi, să alergi în stânga și în dreapta. O zonă în care știi că, oricând te-ai întoarce acasă, vei fi alături de familie, de fratele fan Manchester United, de mama îndrăgostită din nou, de tatăl cu degetele îngălbenite de tutun, de părinții care încă se iubesc. Scrisoarea lui Dan Coman-tatăl se transformă, deci, într-un regulament al vieții, o mărturie emoționantă despre iubirea față de cei care se nasc din sufletul tău sau într-o lecție despre cum să înfrunți greutatea vieții.

deschid fereastra și-i fac, una după alta, câteva zeci de fotografii – realitatea e ceea ce se repetă, așa că repet: viaţa merită trăită.

Cu lecțiile sale despre frumusețe, luciditate și speranță, volumul lui Dan Coman Lipsa de greutate a lumii devine un testament al efemerului conștientizat și acceptat. Citind versurile ca pe un prospect poetic, viața capătă forma unei afecțiuni temporare ce este dureroasă, dar necesară. Fără aceasta, plăcerea nu ar mai avea niciun sens, la fel cum nici melodiile de la cigarettes after sex, camerele airbnb sau tristețea din verile când e pauză între sezoanele Premier League nu ar mai avea frumusețe. Poezia lui Dan Coman pune un diagnostic asupra inimilor ce suferă de melancolia absurdului, dar le găsește și un tratament latent capabil să repună în mișcare orice mecanism încetinit de algoritmul neîntrerupt al minții. Iar acest tratament se găsește în frumusețea înainte ca nevoia de frumusețe să ne-atragă ca pe niște fluturi de noapte și să ne facă scrum, în sentimentul întregimii oferite de familie, în cerere și ofertă, în silogisme logice, în poezie.