Autodistrugere în distrugere sau Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez**

Recunosc că, în momentul în care am început să citesc cartea, nu știam nici măcar că nu e un roman, ci o suită de povestiri. De fapt, nu știam mai nimic despre ea sau despre contextul din care provine (mă refer aici la spațiul argentinian cu tot ce presupune el), cu atât mai puțin despre scriitoare. Auzisem fugar ceva despre realismul magic îmbinat cu violența, despre stilul sud-american și cam atât. Ceea ce am descoperit însă între paginile cărții mi-a depășit cu mult așteptările.

Dintr-o pasiune mai ciudată, dublată de un soi de teribilism al vârstei la care mă aflu, mă atrag adesea poveștile, legendele, filmele, muzica, în fine, cam orice are legătură cu dimensiunea horror a artei. După multe și îndelung vizionate filme de acest gen, am dezvoltat un fel de rezistență la ele, așa încât puține mai reușesc să mă sperie sau să îmi provoace o reacție atât de puternică, încât să mi-o exteriorizez involuntar. Am început, cu alte cuvinte, să citesc povestirile Marianei Eniquez închipuindu-mi că nu voi regăsi scene care să mă marcheze în mod profund. M-am înșelat; de fapt, m-am înșelat amarnic. Stilul scriitoarei frapează gradual, dar asta nu atenuează în niciun fel șocul pe care descrierile din povestiri precum Piticul Clăpăug sau În ape negre îl provoacă. Erau momente în care, pe măsură ce citeam, simțeam cum mi se strânge stomacul, cum ochii vor să mi se închidă strâns, ca într-o secvență din aceea dezgustătoare tip filmele Saw. Ceea ce însă conferă valoare scriiturii este modul fidel și totodată simplu prin care Mariana Enriquez reușește să contureze astfel de scene. În timp ce profesoara ne vorbea despre bătălia de la Caseros, Marcela și-a smuls unghiile de la mâna stângă. Cu dinții. De parcă ar fi fost unghii false. Degetele îi sângerau, dar ea nu lăsa să se vadă că ar fi durut-o. Câteva fete au vomitat. Profa de istorie a chemat-o pe directoare, care a scos-o pe Marcela din clasă. A lipsit o săptămână și jumătate și nimeni nu ne-a spus de ce. (Sfârșit de an școlar) Înfățișează exact ceea ce se întâmplă, fără adăugiri de efect, fără detalii minuțioase. Tocmai simplitatea stilului și a limbajului este cea care face proza scriitoarei atât de puternică la nivel vizual și nu numai. Nu încearcă, nu se chinuie, nu insistă, căci imaginea care se construiește „de la sine” este de ajuns.  E cu atât mai dur la lectură, cu cât îți dai seama, la un moment dat, că nu e un artificiu stilistic care să îți inducă o stare, ci e tocmai realitatea brută. O realitate a cărții care poate oricând să devină sau, mai mult, este deja, parte din realitatea vieții.

La celălalt capăt al spectrului pe care paginile cărții îl acoperă se află povestirile care creează o atmosferă inexplicabilă, de un mister atât de grotesc și de adânc, ce te aduce la limita suportabilului.

Am citit Hosteria și la sfârșit m-am întrebat ce anume tocmai am citit, atât de intrigată și de speriată deopotrivă m-am simțit. Secvența cu cele două fete, îngrozite până în măduva oaselor, care stau îmbrățișate, mai mult moarte decât vii, îți induce un suspans dublat de frică de o atât de mare intensitate, încât uiți să respiri, iar când îți aduci aminte nici măcar nu mai poți să o faci. Îți ții respirația și speri, alături de cele două adolescente, ca totul să se termine. Și prin același limbaj simplu, Mariana Enriquez transformă cititorul într-un supus al ei, asemenea personajelor; nu poți să faci nimic, nu poți să te oprești, citești și aștepți să se întâmple catastrofa, pe care scriitoarea o amână fără milă. Într-o frază ce ține mai bine de jumătate de pagină, într-un ritm alert ce pare, paradoxal, că se prelungește la nesfârșit, cu repetiții dezorientante și lovituri și geamuri sparte, aici așteaptă cele două fete din povestire, iar alături de ele, cititorul.

O altă povestire care mi-a lăsat în urmă același Ce?! confuz, revoltat și înecat a fost În ape negre. Înțelegi firul epic până la un punct, până la intrarea Marinei, protagonista, în biserica dintr-un ghetou din Buenos Aires. De aici încolo, realitatea și ficțiunea se îmbină într-o narațiune stranie, bizară până la oripilare, din care fiecare scapă cum poate. Din mijlocul unei procesiuni închinate unui cult al morților și din vecinătatea apelor învolburate ale unui râu atât de poluat, încât este practic mort, încremenit, singura soluție de salvare pare fuga. Și fugi alături de Marina, cu un dureros ce se întâmplă? în minte și cu o neputință în suflet ce te aduce în pragul lacrimilor.

Anii toxici a fost povestirea care m-a impresionat poate cel mai mult, căci ea pare că însumează toate celelalte aspecte regăsite în anterior. Sărăcia unui ghetou și a unei țări, spiritul libertin al unor adolescente sunt alăturate fără nicio reținere dictaturii, sub care Mamele noastre (…) n-aveau bani sau n-aveau lumină sau nu mai reușeau să plătească chiria, ori inflația le mâncase din salariu până când nu mai puteau cumpăra decât niște pâine și carne ieftină, însă nouă nu ne păsa, ni se păreau niște chestii la fel de tâmpite și ridicole ca și tăierea curentului electric. O fată misterioasă care umblă singură noaptea prin pădure, curiozitatea de a afla adevărul despre ea și, în același timp, nepăsarea față de orice le înconjoară pe cele trei fete, de la sărăcie până la băieți și până la moartea unui om în fața lor, toate acestea își fac simțită prezența printre rândurile povestirii. N-aș putea spune cu exactitate ce m-a atras; poate că adrenalina vârstei comune pe care adolescentele o emană aproape ostentativ, un soi de fascinație a interzisului, a ceea ce știi că se întâmplă, dar nu vezi niciodată. Poate că acea fată-umbră a cărei poveste rămâne suspendată și nedezlegată vreodată. Poate că șocul finalului, în care moartea unui om la o petrecere nu provoacă nicio reacție celor prezenți, nici măcar aceea de a scăpa de cadavru. O nepăsare a celui ce aleargă fără oprire, instinctiv, căci s-a născut cu conștiința faptului că, dacă s-ar opri să privească în jur, ar cădea inevitabil și fără scăpare în mrejele disperării, în pânza încâlcită a unei existențe care îl/te  descompune.

Dincolo de partea horror a cărții, cred că Mariana Enriquez înfățișează prin povestirile ei o lume, în toată complexitatea ei, cu toate extensiile sale grotești și înfricoșătoare. O lume care există, o lume care pândește, se infiltrează prin realitatea iluzorie în care credem (!) că trăim.

Am rămas cu un gust amar al conștientizării și al neputinței, al groazei și al recunoașterii. Al unei încercări atroce de asumare. Asta e lumea în care trăim, un spațiu și un timp în care l-am uitat pe Dumnezeu, ori El ne-a uitat pe noi. Sau poate că L-am alungat, sau poate că a plecat El și ne-a lăsat singuri să ne descurcăm, ca într-o groapă cu șerpi veninoși în care șerpii sunt dublul nostru, imaginile noastre întoarse pe dos. A lăsat frumusețea lumii la liberul arbitru al omului, iar el a distrus-o, a maltratat-o într-atât, încât devine un surplus inadecvat. Un sfârșit al omului, un sfârșit al frumuseții, un sfârșit al speranței. Și îți dai foc, căci oricum nu mai contează, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Tot ce rămâne e neputința, conștiința repudiată, alergarea disperată de lume, de sine, de tot.

Notă: Nu știu cum sună povestirile Marianei Enriquez în original, dar, cunoscând romanele lui Marin Mălaicu Hondrari (traducătorul acestui volum), am sentimentul că o parte din starea pe care ele au reușit să mi-o imprime i se datorează. Și mai cred că linia aceasta atât de fină care desparte oroarea de literatura horror ar fi putut cu ușurință fi încălcată în orice altă versiune.

 

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a (filologie) la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din Alecart 20.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.