Realitatea stă tot timpul la pândă.
Nu o lăsa aici.
Nu o domestici.
Spațiul pe care-l creează Dan Coman în acest volum are consistența lumilor din vis. Sau, mai bine spus, al lumilor pe care le lași să se deruleze sub pleoapele închise strâns, în scenarii alternative, în momentele în care întorci spatele realității care abia așteaptă să te înhațe și să-ți arunce în față viața așa cum este. Dar mintea ta continuă să deruleze posibilități, crâmpeie dintr-o altă realitate. O metarealitate în măsura în care geografia realului e recognoscibilă, însă constant alimentată de gesturi, întâmplări, stări de a fi ce au consistență cinematografică: există în exact aceeași măsură în care sunt doar niște fantasme, niște proiecții.
Dan Coman continuă și duce la limită poetica falselor discontinuități, a „aluviunilor” necesare din cărțile anterioare, optând pentru fragmentarea materialului narativ, de fapt, pentru asamblarea acestuia într-o suită de 19 „povestiri”, iar în Nota de la final are grijă să precizeze momentul în care o parte dintre ele au fost scrise. Într-adevăr, volumul poate fi citit și așa. Fiecare text luat separat e perfect inteligibil, autosuficient și la fel de neliniștitor. Sunt scene atent decupate în care personajele sunt puse în mișcare (și vin unul către celălalt, se ciocnesc, se rănesc, își trăiesc fanteziile, plictisurile, dezamăgirile) de singurătate, de vulnerabilitate, de felul în care își trăiesc angoasele, le verbalizează sau nu. O incizie sigură în câteva momente de viață trăite și în viața interioară a câtorva oameni. Aseptică aproape. Fără rest, la adâncime, în țesutul dens al unui fapt și al relațiilor cu celălalt/ cu ceilalți presupuse de acestea.
Pe orizontalitatea fiecărei povestiri tehnica funcționează perfect. Numai că există ceva în acest volum la fel de tulburător ca mica întâmplare sau mica zbatere ce fisurează, în fiecare bucată propusă, liniaritatea vieții personajelor sau a jocului în care acestea pătrund. Iar acest ceva atât de neliniștitor ține de dialogul care se țese tot mai vizibil între povestiri, de felul în care sunt construite, de o supra intenție niciodată explicit mărturisită, dar care permite percepția volumului ca un tot unitar, un singur text cu multiple deschideri, în care, la un moment dat, îți dai seama că ai pătruns convins că există o intrare și o ieșire sigure, doar că acum ești prins în mijlocul unui univers în care bâjbâi printre proiecții ale acelorași câtorva situații de viață reflectate diferit, ca într-un joc de oglinzi în care totul dobândește alte contururi, în care te miști printr-o lume cu susul în jos.
Îmi place să mă joc așa, mintea funcționând doar pentru propria sa plăcere – o plăcere de care în ultimii ani aproape că uitasem.
E un joc al minții în care totul e perfect stăpânit. Dan Coman creează uriașa iluzie a autonomiei povestirilor și a corporalității, a jocului eu-tu ca miză pentru a cartografia raportul dintre fantasmă și concretizarea ei, dintre așteptarea trăirii și trăirea propriu-zisă, dintre jocul imaginației și dezamăgirea ciocnirii de realitate. Iluzia vieții, a faptului de viață e puternică, dar ea nu e decât o iluzie. Atent și voit întreținută. Lucid întreținută. În realitate, totul e joc. Joc pur, joc superior. Perfect mânuit. Un joc cu o singură pereche, un El fără nume (Știi bine: pentru cineva ca mine (impulsiv, trecut de 40, mare fan Julius Meinl) adevărul vine de la corp. Și corpul nu minte niciodată) și o Ea, Maria, mereu Maria – personaje cărora li se atribuie identități posibile, multiple, care se pierd și se reîntâlnesc, cu urme destrămate și regăsite pentru scurt timp, cu variante ale apropierii și reapropierii, ale căderii, ale ratării. În jurul lor, alte câteva siluete și variante ale vieților lor.
S-ar putea vorbi, deci, despre un singur text în care bucățile își răspund, sunt „reluate”, un text cu situații ce contorsionează „realitatea” anterioară, cu umbra unora dintre personaje trecând fugar dintr-o parte în alta, scurgându-se într-un alt text, clarificând, adâncind sau doar aflându-se acolo pentru a schimba perspectiva, pentru a relativiza „adevărul”. Un text în care personajelor li se dă posibilitatea de a-și interpreta partitura, de a o lega/ integra în alta, de a fi contrapunctul necesar și neliniștitor al uneia dintre bucățile anterioare.
Și atunci, întrebarea este dacă ceea ce ni se prezintă ca un volum de povestiri nu e mai curând un nou Șotron. Un text amplu, cu goluri și pliuri atent puse în scenă, cu erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai reale, dar din care răzbește strigătul însingurat, vinovat, neputincios sau dezamăgit al tuturor acestor suflete rănite, dezabuzate, plictisite, traumatizate, întinse ca o coardă gata să se rupă, căutând să pună între cenușiul fiecărei zile și sine sau și celălalt un joc, o provocare, un scenariu alternativ pentru a face suportabil totul. Monotonia unei căsnicii, plecarea mamei în Italia, singurătatea unei femei trecute de propria tinerețe, moartea tatălui într-o explozie la fabrica de caolin sau în mină, violența sau indiferența unui părinte, ura față de propriul trup. Un text din care te urmărește un tatuaj cu un fluture negru, plăcerea lui și a ei de a savura și de a vorbi despre cafea, energia molipsitoare a unui râs și a unei conversații, părul negru al Mariei, pielea măslinie și o brățară pe încheietura mâinii drepte, o coamă de păr roșcat fluturând în copilărie ca o inimă, o fotografie cu o veveriță și niște pufuleți, un buchet de flori de câmp prăfuite. La care se adaugă alte mici imagini, semne și gesturi în jurul cărora se strâng toate aceste personaje cu viețile lor amare și puțin triste, cu eșecurile și încercarea de a trece peste încă o zi, peste încă o bucată de timp. Știind că tot ceea ce ni se oferă sunt un fel de proiecții – spectaculoase, e-adevărat, dar tot niște iluzii, că nu trebuie să le percepi cu instrumentele puse la dispoziție de realitate, chiar și atunci când realitatea pare să fie substanța lor. În același timp, fiind avertizați că există riscul să începem plimbarea într-o carte și să sfârșim (totuși), în realitate.
Realitatea de aici nu are nicio importanță.
Există un prim fir constituit din întâlnirea între un bărbat căsătorit și o femeie mai tânără decât el într-un orășel din nord, necunoscut amândurora, pe care-l poți străbate în 20 de minute pe jos. O cameră de hotel și fisura dintre proiecție (dulce, clocotitoare, a cărei forță vine tocmai din libertatea totală de a se opune concretului palpabil) și faptul de viață petrecut între cei doi. Ploaie și vin și Vestea reiau același moment, cu semne ușor schimbate și vădite elemente de echivalență, iar Cont pe facebook e paranteza de după întâlnirea celor doi, „rezolvarea” din punctul de vedere al celuilalt, al celui care suportă trădarea, căutând să se hrănească din iluzia și concretețea acestei povești la care nu are acces altfel decât mediat, prin mesajele descoperite pe telefonul mobil al soțului. Poveștii derulate în închipuire îi va opune povestea pe care o construiește ea însăși, pe care o urmează până la a-i da consistența întâmplării trăite, dar care nu e altceva decât un intermezzo între două tăceri. Pe fiecare dintre cei doi soți imaginea proiectată îl împiedică să se bucure de ceea ce are. Ca o fata morgana, ea îi atrage într-un joc periculos, care coborât din sfera imaginației se dovedește fad. Singura care trăiește clipa e Maria, cea care aruncă umbra corpului ei translucid și a sufletului ca un căluț de mare asupra bărbatului și nu-i refuză femeii (și nici ei înseși) o clipă de plăcere. În centrul pe care raportul fantasmă-realitate îl instituie se află cel de al doilea fir care se întinde, cu volute în timp și paranteze largi ce adună alte și alte detalii, între Bucuria, Fericire și Gersa trecând prin Bureți și Până când moartea ne va despărți, într-o construcție cu câteva imagini reluate și repoziționate ca într-un caleidoscop pentru copii, alcătuind o frescă în culori strălucitoare ce se opun realității terne. Sunt câteva clipe sustrase imediatului. Și care se dovedesc a avea consistența unei promisiuni care se sfarmă. Tocmai această imposibilitate de a dura le întreține frumusețea iradiantă, conferindu-le valoarea unui miracol cu irizări de curcubeu în care Cafeneaua Vienna pare locul din care își trage fiecare forța de a întreține pentru un timp iluzia libertății și a regăsirii. Există apoi al treilea fir, alcătuit din Aerul proaspăt al verii, Fiecare cu viața lui și Ode to my family, cu perspectivele lor care se întretaie și se contrazic, cu recuzita de a menține o fericire ce nu există, cu ascunderea adevărului și construirea mereu a unei alte imagini despre sine. Cu cele trei destine frânte, toate eșuând în singurătate, o mamă, un fiu și o fiică (dar și un tată care, deși mort, le bântuie viețile), fiecare baricadându-se în spatele unor proiecții pentru a nu mărturisi celuilalt esențialul despre sine, pentru a fugi de ei și de realitate.
E frumos aici, a zis Maria. Deși, recunosc, îmi imaginasem cu totul altceva.
În spațiile rămase între aceste fire, în nodurile care le întretaie și le țin laolaltă, se strecoară alte chipuri, alte fragmente de viață și mici cioburi de suflet: cuvintele lui Țânuc, plictiseala e verde ca pătrunjelul, silueta fratelui mai mare, șchiopul lui Zebedeu, mort și el în accidentul de la barieră, urletul de câine fără stăpân al unui tânăr cu viața făcută zob, îngrijindu-și mama și pe probabil ultimul Ociuc, mâinile care duc sacoșele pline cu mâncare ale învățătoarei tinere și foarte grase din Gersa. Există 19 linii șerpuitoare (câte una pentru fiecare povestire) care au în centru un mic fapt de viață, deopotrivă banal și zguduitor, și o imagine atotcuprinzătoare, în care destinele ce se oglindesc unul în celălalt își răspund și se recompun în funcție de unghiul din care le privești, își pierd autonomia, lăsând să transpară clar intenția celui ce le-a creat: să construiască o propunere de realitate în care realul să fie deopotrivă prezent, recognoscibil și complet evacuat. O lume care poate fi interpretată prin grila realității, dar care îți scapă printre degete, se fluidizează și are consistența fantasmelor. Pentru că aceasta cred că este miza volumului lui Dan Coman, să instaureze o infra și o supra realitate, să o infuzeze de tot ceea ce realitatea pare a avea, dar nu posedă niciodată. Dan Coman creează un amplu poem, irealitate pură, din cea mai anodină realitate. Stăpânește un teritoriu holografic ca și cum ar fi un univers perfect cartografiat și te determină să te plimbi nonșalant prin el, să crezi în el. Rămâne să decizi tu ce preferi, să îți alegi varianta, avatarul, căutând să urmezi cu atenție „instrucțiunile” (atent ascunse în text, atribuite celor mai periferice personaje):
Du-te până la capăt: acolo unde-i aprinsă țigara, un bărbat înalt (zodia leu, obișnuit cu succesul) îți va întinde, înflorită, inima sa.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
