„Pe de o parte, rigiditate și constrângere, dar și convingerea obținerii unei poziții sociale sigure, chiar dacă prin renunțarea la sine, pe de cealaltă, libertatea desăvârșită de a fi tu însuți, de a crea necondiționat, fără frica de eșec, celebrând frumosul din imperfecțiuni.”
Între masivele ziduri de cărămidă înconjurate de natura vie, în spatele geamurilor largi și a ușilor de lemn ale școlii Welton Academy, suntem în 1959, înconjurați de niște elevi de o inteligență sclipitoare. Toți la fel, precum soldații unei armate, purtând aceleași uniforme care prezintă doar ușoare semne diferite de la unul la altul, având aceleași manuale, făcând aceleași teme, asimilând aceleași principii, împărtășind aceleași pasiuni și aspirații. Ne aflăm într-un loc în care disciplina și inteligența domnesc deasupra tuturor. Faima academiei este susținută de cei patru piloni: tradiție, disciplină, onoare, excelență.
În acest masiv edificiu conservator al ordinii, în una dintre sălile de clasă, elevii sunt surprinși sfâșiind fără nicio milă și cu o bucurie eliberatoare primele pagini introductive ale manualului de poezie. Îndemnul de a comite acest „sacrilegiu” vine de la noul lor profesor de literatură, domnul Keating.
Privită astfel, în contextul realității cunoscute până atunci de elevii de la Welton, dar și de fiecare dintre noi, deși înfățișată sumar și punctual, scena poate părea utopică, surprinzătoare, răscolitoare, poate chiar ușor deranjantă pentru unii. Ea pune în discuție, dincolo de perioada în care este plasată acțiunea filmului, o temă mult dezbătută, poate una din cele mai fierbinți teme din ultimii ani: școala. Mai exact, ce este școala, ce ar trebui să fie ea și în ce măsură ne aliniem în vreun fel unei definiții eficiente a învățământului. Și în ce se măsoară eficiența. Cum se cuantifică, de fapt, succesul.
Putem vedea în Welton Academy fiecare școală, instituția de învățământ tipică, ce își impune ca ideal excelența, recunoașterea, succesul, elevii ei fiind cei care trebuie să împlinească acest ideal. Pentru a aparține acestei lumi exclusiviste și a avea succes, pentru a susține renumele instituției, ei sunt obligați să se încadreze în anumite rigori ale sistemului, sunt puși să se modeleze pe o formă predeterminată a elevului ideal, să se plaseze în interiorul valorilor impuse de cei patru piloni (tradiția, disciplina, onoarea și excelența), respectându-i ca literă de lege. Să-și nege individualitatea pentru a se conforma unor principii austere în numele succesului social ulterior. Performanță prin asumarea tradiției.
Profesorul Keating e doar o părticică, un element minor al acestei imense și coplexe ierarhii, însă impactul său se dovedește colosal. El propune elevilor o altă poziție decât cea acceptată până atunci de toți, îi îndeamnă să rupă paginile ce deschid manualul de poezie unde tocmai descoperiseră o prelegere care supunea poezia unei formule matematice, care o plasa sub semnul exactității algoritmice (de fapt, mecanice) de interpretare, știrbindu-i tocmai esența: libertatea. Profesorul propune în nenumărate rânduri elevilor lucruri noi, tehnici „neortodoxe” de predare, îi obligă să iasă din rigorile impuse, din acel model al perfecțiunii care le taie aripile. În esență, acesta este tipul de profesor care încearcă să-i scoată din modelul rigid al performanței facile, să-i abată de pe drumul bătătorit, să-i facă să simtă și să gândească.
Pe de o parte, rigiditate și constrângere, dar și convingerea obținerii unei poziții sociale sigure, chiar dacă prin renunțarea la sine, pe de cealaltă, libertatea desăvârșită de a fi tu însuți, de a crea necondiționat, fără frica de eșec, celebrând frumosul din imperfecțiuni. Prima opțiune este promovată de sistemul căruia ne supunem, însă urâtă cu desăvârșire de elevi. A doua, deși neconvențională și criticată, constituie visul fiecărui elev și al câtorva profesori.
Pe care dintre ele ne-o oferă școala?
„Școala, în forma existentă azi, nu permite elevului să crească, nu îl lasă să exploreze și să se exploreze, nu își asumă erori în modul de a impune o direcție elevilor sau, mai bine zis, nu se interoghează în legătură nevoile reale ale elevilor.”
De-a lungul anilor, am cunoscut și mi-am asumat zeci de proiecții ale școlii despre cum arată și ce nevoi are elevul ideal, mi-am dorit, o perioadă, să fiu unul, m-am încadrat în modelul elevului disciplinat, am dat dovadă de excelență. Am cunoscut două modele, două sisteme de învățământ, diferite în alegerea metodelor de predare. Ceea ce pot să spun cu certitudine este că nu totul e în alb și negru. Între profesorii care încercau să ne modeleze pe toți după același format, au ieșit în evidență puțini care m-au învățat să învăț, care au învățat de la elevii lor, care m-au lăsat să fiu eu însămi. Acești puțini au avut cel mai mare impact, au fost cei pe care îi țin minte și care mi-au permis să cresc cel mai mult. Ceilalți au fost parteneri fideli ai programelor/ manualelor, de la ei am rămas multă informație, din care foarte puțină m-a interesat dincolo de nota obținută sau are să-mi fie de folos pe termen lung.
Pornind de la această premisă a existenței a două mari abordări în predare, putem ușor deduce de ce se îndepărtează sau chiar ajung să urască școala elevii. Școala, în forma existentă azi, nu permite elevului să crească, nu îl lasă să exploreze și să se exploreze, nu își asumă erori în modul de a impune o direcție elevilor sau, mai bine zis, nu se interoghează în legătură nevoile reale ale elevilor, cu dorința lor de a aprofunda anumite subiecte și de a trece mai ușor peste altele, nu corelează conținuturilor realității noastre, timpului în care trăim. Școala (și, implicit, unii profesori) consideră că dețin modelul ideal, singura opțiune viabilă pentru toți, limitând libertatea de gândire.
Adevărul este că profesori ca Domnul Keating există și par a fi din ce în ce mai mulți, încurajați de entuziasmul și de performanțele elevilor. Cu toate acestea, nu este drept să punem toată presiunea asupra lor, așa cum nu este corect să aruncăm anatema asupra sistemului, sau asupra cuiva din afară. Trebuie să încurajăm, să promovăm modele autentice, care dau rezultate, să fim cât mai vocali în ceeea ce privește educația și așteptările noastre, însă să nu uităm a căuta soluția – care poate fi mai aproape decât credem.
Ca elevi, trebuie să învățăm nu pentru examene, ci pentru noi, să stoarcem tot ceea ce putem din materie; să ne cufundăm în întrebări; să studiem fără restricții, nu doar ce ne propune manualul; să fim selectivi, dar, în același timp, să nu ne impunem limite; să fim deschiși, să ne descoperim pasiunile și să ne formăm grupurile de prieteni în conformitate cu pasiunile noastre – astfel profităm de cei mai plini de viață ani ai noștri. Nu este carpe diem ORI școala. Ambele au rolul lor, iar îmbinate cu discernământ ne oferă mai mult decât ne-am putea imagina. Acest extaz al trăirii clipei poate proveni chiar din plăcerea de a descoperi, din libertatea de a explora spații străine nouă.
Moartea lui Neil tulbură întregul univers al Cercului Poeților Dispăruți și nu numai. Gestul lui e dovada imposibilității de a trăi într-un spațiu care nu îți permite să-ți deschizi aripile (de fapt, refuzul de a accepta o astfel de viață, un sistem care nu te lasă să fii cu desăvârșire tu). John Keating, profesorul rebel, își împachetează lucrurile și părăsește instituția marcat de vinovăție. În mod ironic, singura vină a acestuia este cea de a le propune elevilor săi o lume nouă, de a-i face să trăiască sub semnul pasiunii. Într-un sistem lipsit de lumină, elevii sunt victimele, iar profesorii care încearcă să-i scoată din întuneric, condamnații.
„Nu e nevoie să rupem paginile vreunui manual (cui folosește?), ci barierele care ne țin în interiorul unui mod convențional de a gândi. Noi să fim cei care propunem soluții, nu să le așteptăm de la profesori sau, și mai grav, de la sistem.”
Cred că datoria noastră este de a profita de ceea ce ne este dat, pentru a fi noi cei care aducem schimbarea. Școala ne oferă cel mai prețios cadou, cunoștințele, însă noi suntem în cea mai mare parte responsabili de ceea ce facem cu ele. Permițându-le să facă parte din noi, cufundându-ne în lumile propuse de fiecare materie, putem să stăm la discuții cu Cicero și Cezar, să găsim limbă comună cu Avogadro și Mendeleev, să intrăm în dialog cu Eminescu, Blaga, Arghezi, să ieșim la o cafea cu Mara, Ion, Ana, Vitoria Lipan sau Ghiță și să vorbim aceeași limbă cu Sheakspeare, Anna Karenina, Jane Eyre sau Don Quijote; ne permitem să aparținem unor lumi care ne-ar fi altfel inaccesibile. În cele din urmă, aceste lumi rămân cu noi, rămân în noi și ne permit să aducem în prezent ceea ce poate alții înaintea noastră nu au reușit. Depinde, deci, în egală măsură, de noi și de profesorii noștri să găsim calea de mijloc, să ne asumăm revolta constructivă, nu pe cea distructivă, să provocăm noi înșine o schimbare de atitudine. Condiția este să nu abdicăm de la a face lucrurile cu plăcere. Nu e nevoie să rupem paginile vreunui manual (cui folosește?), ci barierele care ne țin în interiorul unui mod convențional de a gândi. Noi să fim cei care propunem soluții, nu să le așteptăm de la profesori sau, și mai grav, de la sistem. Profesorul Keating nu este complet nevinovat în ceea ce se întâmplă, dar nici colegii lui de la Welton nu sunt astăzi pentru noi modele. Așa cum elevii pot și trebuie să fie modelați, profesorii, la rândul lor, se pot modela dacă în fața lor vor descoperi tineri curioși, nu obedienți, minți care să-i provoace, nu doar să vâneze o notă. Nu există o singură direcție, așa cum nu există o singură soluție. Dar a rămâne cantonați în vechea mentalitate, sigur nu mai e posibil.
*Alina Aghenie este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: imagine din filmul Cercul poeților dispăruți.
