Prin felul în care se adresa celor din sală, răspunzând cu seriozitate la întrebări, dezvoltându-le în profunzime și apoi discutând pe toată durata sesiunii de autografe cu fiecare în parte, (…) a transformat relația autor-cititor într-un aspect firesc al vieții, care se desfășoară de ambele părți, ca și cum autoarea ar fi fost mereu acolo, undeva, ascunsă în rândurile volumului și acum se putea manifesta.
Apa trece, pietrele rămân. Altfel spus, indiferent de viteza cu care vine și pleacă, an de an, această săptămână de aur, mereu în ton cu nuanțele și atmosfera specifice sezonului, în orașul mereu disponibil să trăiască sărbătoarea festivalului FILIT, în Sala Studio J a Muzeului „Vasile Pogor” va fi întotdeauna lumină. Acolo se intră, se degajă, se transferă și se iese cu și prin lumină. Acest fir alb, neîntrerupt, creat de moderatori și de felul lor de organizare a întâlnirilor, de autori și de cărțile lor, sudat, în final, de întrebările sincere ale tinerilor din sală construiește, la bază, o adevărată rețea – nu una tactilă, concretă, ci una care, adeseori spre marea uimire a scriitorilor invitați, își are rădăcinile în lectura anterioară întâlnirii cu ei a cărților pe care le discutăm. Ea permite fiecărui cititor să devină scriitorul propriei povești, creatorul unui destin greu de replicat datorită consistenței sale, ce mușcă din adevăruri universale.
Scriem ca să explorăm condiția omului, scriitorul trebuie să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă uneori e complicat. – Kapka Kassabova
Din această perspectivă, autoarea volumului Frontiera mi-a adus aminte, în ultima zi a întâlnirilor Alecart la Filit de anul acesta, că, în spatele paginilor parcurse pe nerăsuflate de cititori flămânzi și al cernelii consumate în tipărirea a mii de cuvinte, există, omniprezentă, imaginea scriitorului care, indiferent de subiectul abordat, păstrează și protejează sinceritatea drept o valoare eternă, un conector între lume și carte, între imagine și cuvânt. Prin felul în care se adresa celor din sală, răspunzând cu seriozitate la întrebări, dezvoltându-le în profunzime și apoi discutând pe toată durata sesiunii de autografe cu fiecare în parte, raportându-se în mod natural la fiecare cititor, mereu atentă la detalii (camera de fotograf pe care o purtam cu mine nu a scăpat neobservată) a transformat legătura autor-cititor într-un aspect firesc al vieții, care se desfășoară de ambele părți, ca și cum ar fi fost mereu acolo, undeva, ascunsă în rândurile volumului și acum se putea manifesta. Naturalețea discursului și raportarea la public au făcut parcă barierele lingvistice să dispară, fapt ce mă determină să mă întreb despre modul în care abordează subiectele alese în carte – cum curge povestea din sufletul scriitoarei și ce formă îi dă?
Ficțiunea nu este reală. Scriitorul îți spune că nu este adevărat. Și pentru că nu există această aroganță a adevărului, se permite ca unele adevăruri să continue să trăiască. Pentru că la televizor sau în media oamenii sunt transformați în cifre. În literatură, în schimb, acestor oameni li se redă umanitatea. – Lana Bastašić
O altă scriitoare invitată care mi-a amintit că și autorii sunt oameni, că au propriile vieți și că ne putem raporta la ei cu un fel de înțelegere comună reprezentată prin carte, o scriitoare pe care am simțit-o mai aproape spiritual după întâlnirea de vineri, a fost Lana Bastašić. Pe toată durata seriei de întrebări, dar și atunci când i-a fost prezentată cartea de către una dintre colegele mele, am putut percepe respectul său pentru fiecare cititor în parte – înțelegere pe care, de exemplu, n-am putut să o simt la același nivel în dialogul publicului cu autorul romanului Clandestin, Marin-Mălaicu Hondrari, ce nu se apleca cu prea mult interes/în mod deosebit asupra fiecărei întrebări, pornind de la faptul că cei din sală nu citiseră volumul său (și, da, Clandestin a fost disponibilă în librăriile din Iași cu trei zile înainte de a începe Filit, iar unii dintre colegii mei chiar au citit-o, ceea ce mi se pare senzațional) ori la întâlnirea cu Cătălin Dorian Florescu care, deși a dat răspunsuri deosebite, incitante mi se pare că a ales să se distanțeze într-o anumită măsură de publicul său.
În orice caz, de la întâlnirile Alecart la Filit am putut să înțeleg în sfârșit de ce umanitatea este mai puternică prin literatură. Scrisul trece dincolo de orice bariere, depășind realitatea socială ce începe să semene tot mai mult cu un cod binar. Autorii din acest an au reușit să desființeze acest cod, captând privirea fiecărui om din sală, găsind și transformând percepțiile fiecăruia în instantanee demne de admirat, în tablouri – ca acelea ale lui Ioniță Benea din Sala J a Muzeului Pogor – sau chiar în portative cu note muzicale, precum cele de la începutul fiecărei întâlniri. Căci arta, în orice formă a ei, nu are nevoie de traducere și poate fi înțeleasă și trăită de orice ființă în parte, indiferent de limba vorbită și de țara din care provine, dincolo de conflicte sau înclinații politice. (Ioana Fînaru, redactor Alecart)
- Citește AICI cronica volumului Frontiera și AICI – cronica romanului Prinde iepurele, de Lana Bastašić!
Este un om de o căldură și de o blândețe extraordinare, care a răspuns provocărilor lansate de cititori, este un povestitor minunat, care de fiecare dată când ne-a răspuns la o întrebare a venit cu o poveste.
Întâlnirea Alecart cu scriitoarea Kapka Kassabova, autoarea volumului Frontiera a reprezentat pentru mine o incursiune fascinantă în universul său și în forțele creative care îl animă. Aflată într-o sală plină de tineri care își doreau să afle cât mai multe despre ce se află în spatele poveștilor din cartea ei, am fost impresionată de perspectiva deosebită a autoarei atunci când răspundea la multitudinea de întrebări ce i s-au adresat: Oamenii mor traversând granițe, ba chiar câteodată doar fiind lângă ele. Cei norocoși renasc de partea cealaltă. O întrebare care a stârnit cel mai puternic val de reacții a fost cea despre posibilitatea existenței unui komșuluk absolut și în viețile noastre. Scriitoarea a răspuns cu optimism, spunând că, din punctul ei de vedere, acest concept este unul realizabil, dar că singurele impedimente în concretizarea lui sunt granițele artificiale ce aduc întotdeauna durere și suferință. Kapka Kassabova a evidențiat importanța asumării acestui concept de către fiecare dintre noi, pentru ca abia apoi komșulukul absolut să fie tangibil. M-a impresionat în mod deosebit că autoarea a spus că ea însăși încearcă să-și ghideze existența după acest principiu de pace și de incluziune între oameni.
Am fost foarte plăcut surprinsă să-i descopăr altruismul și deschiderea – Ce este identitatea până la urmă? Omenia dintre noi, oamenii din noi – asta este identitatea de fapt. Cu toții suntem oameni, ea mărturisind că a rezonat întotdeauna cel mai bine cu marginile și cu marginalii, că poveștile sale sunt pentru aceștia și că bunătatea poate salva lumea. Deși cartea este o cronică de călătorie, întâlnirea mi-a deschis o perspectivă nebănuită: volumul spune, de fapt, povestea oamenilor care doresc să treacă granițe, o poveste despre bunătate și legături umane puternice.
Chiar dacă nu am reușit să adresez o întrebare autoarei, aceasta a fost foarte deschisă și comunicativă în momentul în care am avut prilejul să obțin un autograf, întrebându-mă chiar și despre semnificația numelui meu, a cărui sonoritate i s-a părut interesantă.
Având adânc impregnată în suflet bunătatea de care a dat dovadă Kapka Kassabova și convingerea că Frontiera este un volum profund ce explorează complexitatea relațiilor interumane într-o lume divizată de granițe, am părăsit întâlnirea cu hotărârea fermă de a-i citi cartea. (Miruna Nistor)
FILIT-ul de anul acesta m-a marcat prin temele istorice dure abordate de autori în cărțile lor. Fiecare a simțit nevoia să-și facă auzită vocea, aducând în prim-plan povești de iubire, povești ale războiului, povești ale trecutului, care vor trăi astfel pentru totdeauna în scrisul lor. M-am gândit, citind volumele, cât e de greu să scrii și cum scrii un text bun. Acum, după Întâlnirile Alecart la FILIT, văd scrisul ca pe o formă de curaj, de rememorare a experiențelor care au schimbat realitatea și pe care le regăsim sub altă formă în povestea personajelor.
Cătălin Dorian Florescu este scriitorul pe care l-am descoperit în cadrul acestei ediții FILIT. La început, m-am gândit că va fi un om foarte închis în el, dur, dar, din momentul în care a început să vorbească despre Bărbatul care aduce fericirea, mi-am dat seama că el însuși ar putea fi cel care aduce fericirea pe chipurile noastre. Este un om de o căldură și de o blândețe extraordinare, care a răspuns provocărilor lansate de cititori, este un povestitor minunat, care de fiecare dată când ne-a răspuns la o întrebare a venit cu o poveste. Şi acum, când scriu, îmi aduc aminte de Ray, bărbatul real devenit apoi personaj, de plecarea scriitorului în Elveția, de călătoriile sale în lume, de scrisul ca formă de păstrare a identității. După ce l-am întâlnit pe Cătălin Dorian Florescu, mi-aș dori să recitesc Bărbatul care aduce fericirea, fiindcă voi privi volumul cu alți ochi și voi încerca să îmbin relatările creatorului cu trăirile personajelor. În același timp, mă voi concentra și pe spațiile în care se desfășoară acțiunea, fiindcă de la început am considerat că sunt esențiale în firul vieții lui Ray și al Elenei, iar plecarea în altă țară este o parte importantă în și din viața autorului. FILIT-ul de anul acesta a trecut prea repede. Noi îl vom continua, citind și împărtășind gândurile noastre, iar poveștile nu vor pieri niciodată. A fost poveste. A fost FILIT. (Teodora Giugula, redactor Alecart)
- Citește AICI cronica romanului Bărbatul care aduce fericirea, de Cătălin Dorian Florescu!
Anul acesta am întâlnit scriitori care și-au dorit să împărtășească, care și-au dorit să retrăiască alături de noi, cititorii, propriile romane, scriitori care au intrat în dialog încă o dată cu personajele cărora chiar ei le-au dat viață. Anul acesta a fost despre întâlniri și aproprieri (…).
Filitul a devenit și în acest an casă pentru literatură, un loc care a reușit să aducă împreună scriitori, dar, mai presus de toate, cărțile acestora. În egală măsură, a reușit să transpună cititorul în roman și romanul în cititor, alături de toate personajele care ne-au însoțit pe parcursul paginilor. Anul acesta am întâlnit scriitori care și-au dorit să împărtășească, care și-au dorit să retrăiască alături de noi, cititorii, propriile romane, scriitori care au intrat în dialog încă o dată cu personajele cărora chiar ei le-au dat viață. Anul acesta a fost despre întâlniri și aproprieri, nu doar cu scriitorii, ci și cu toate creațiile acestora.
Defne Suman m-a determinat să trăiesc romanul său pentru a doua oară. În timpul întâlnirii am simțit-o pe Șeherezada atât de aproape de mine. I-am simțit povestea care a avut forța să cucerească o sală întreagă de cititori. Prin gesturile sale, prin zâmbete, Defne Suman a adus în fața tuturor o istorie crâncenă, o istorie despre care nu se discută suficient, o istorie care a fost transmisă atât de dureros tocmai prin intermediul Șeherezadei ei. Am simțit că pe scenă nu a fost doar Defne Suman, ci și Șeherezada, împărtășind împreună povestea, istoria a mii de oameni – musulmani, greci, armeni, europeni levantini. Două ființe umane, una din planul real (Defne Suman) și cealaltă din planul ficțional (Șeherezada) s-au unit pentru a spune lumii o poveste. În final, nu înseamnă literatura și apropiere? (Maria Oglinzanu, redactor Alecart)
Defne Suman a fost cu siguranță o scriitoare care mi-a stârnit curiozitatea în mod real și pe care am așteptat să o întâlnesc. Un factor care a contribuit la nașterea acestei dorințe a fost absența romanului său din librării. În primă instanță, l-am căutat neștiind că nici măcar nu a fost tipărit încă. Mai apoi, am aflat o dată aproximativă a apariției lui, însă mergând în ziua respectivă la librăria editurii Humanitas, librăreasa mi-a comunicat că vânduse deja toate exemplarele în cursul dimineții. Nu mi-a venit să cred. Am reușit să fac rost de roman la vreo câteva zile distanță printr-o comandă online. Acest proces intens de căutare mi-a hrănit dorința de a-l avea și de a-l citi. Tăcerea Șeherezadei, căci așa se numește romanul lui Defne Suman, devenise pentru mine ceva intangibil, inefabil, un scop – astfel simplul fapt de a-i atinge coperta catifelată și violet a devenit o victorie în mintea mea. Din păcate, nu am reușit să termin cartea până la Întâlnirea Alecart cu scriitoarea de miercuri, 23 octombrie, însă nu m-am gândit nicidecum să renunț la ea, deși am avut parte de o mulțime de spoilere în acea după-amiază. În cele două ore petrecute în Sala J a Muzeului „Vasile Pogor”, Defne Suman a reușit, prin discursul său, să ne mențină interesul și chiar să ne deschidă ochii asupra realității noastre apropiate. O realitate în care elevii învață întotdeauna în școli „his story” („history”), dar niciodată „her story”, astfel istoria fiind privită mereu prin ochiul unui bărbat, fiind scrisă mereu de bărbați. Trecutul omenirii se rezumă la victorie și, câteodată, la tinerii care și-au pierdut viața în luptă (pierzându-și numele și devenind o cifră), dar niciodată la femeile care rămân acasă, la tinerele care au fost nevoite să se ascundă în cimitire, în cavouri, lângă morți ce nici măcar nu proveneau din familia lor pentru a evita un viol, două, trei, pentru a supraviețui, ne-a spus scriitoarea.
Defne Suman încearcă astfel, prin romanul ei, să aducă un nivel de echitate între femei și bărbați – care nu cred că a existat vreodată de fapt. Tragediile feminine au fost absorbite de tragedii masculine, iar lucrul acesta nu primește suficientă importanță nici măcar astăzi. Cred că vorbele scriitoarei m-au captivat și mi-au dat încă un motiv să termin romanul. Să aflu pe cont propriu, în ciuda spoilerelor, poveștile lui Yasemin, Sumbul, Juliette, Edith, Katina, Panagiota și, cel mai important, cea a Șeherezadei și a tăcerii ei. Tăcere care poate reprezenta tăcerile tuturor femeilor rănite și apoi uitate de istoria aceasta a bărbaților.
Imboldul primit în cadrul întâlnirii m-a ajutat să termin romanul în mai puțin de două zile, chiar dacă mai aveam de citit aproape trei sute de pagini. Astfel, căutarea și așteptarea s-au dovedit a nu fi deloc zadarnice. N-aș putea să uit niciodată întâlnirea cu Defne Suman, la fel cum n-aș putea să uit nici romanul ei, iar acesta e un lucru extraordinar. Neputând să o uit pe Șeherezada, nu le voi uita nici pe celelalte femei prezente în carte. După ce îmi recăpătasem darul vorbirii, aveam să mă întorc la viață. Asemenea Șeherezadei, femeile ce au avut parte de sfârșituri tragice în istorie, pe care tindem să le uităm, se pot reîntoarce măcar prin noi și prin cuvintele noastre la viață, atâta timp cât le oferim aceeași atenție pe care le-o oferim și bărbaților. (Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart)
Timp de două ore autoarea a devenit un personaj al romanului său, spunând că a scris romanul în încercarea de a-și repara relația cu tatăl său și că a reușit să o facă.
Întâlnirea de duminică, chiar dacă a fost ultima din programul Alecart la Filit 2024, cred că a fost una dintre cele mai așteptate de tineri datorită romanului Tatianei Țîbuleac. Am ajuns la această concluzie după ce, în urmă cu o lună, am avut de ales o carte – din cele de la întâlnirile ce vor urma – pe care să o prezentăm în cadrul orei de română. Uitându-mă prin clasă, am văzut pe multe bănci Vara în care mama a avut ochii verzi. Poate pe unii i-a încurajat numărul mic de pagini pe care îl are romanul, dar cred că, citindu-l, și-au dat seama de ce e cu adevărat o carte care trebuie prezentată. Nu a fost primul roman pe care l-am citit de la Filit, dar cred ca a fost în primul rând o provocare pentru mine să pot prezenta o carte ce are atât de puțină acțiune/narațiune, dar în care sunt coagulate atât de multe sentimente. De aceea, m-am bucurat când autoarea, pe care nu mi-o puteam imagina în afara cărții ei – de aici și deviza Alecart: „Niciun scriitor nu există în afara cărților lui.” – a spus în cadrul întâlnirii: Voiam să scap de carte, să o termin mai repede și mă bucur că și voi o citiți repede, probabil tot ca să scăpați de ea. Cred că abia atunci am înțeles de ce am ales tocmai cartea asta și, deși am vrut „să scap” de ea după ce am citit-o, m-am întors la ea. Pentru că Vara… e un roman care vindecă și la care revii, așa cum a spus și autoarea.
În cele două ore petrecute cu noi, Tatiana Țîbuleac a devenit ea însăși un personaj al propriei vieți și al propriei cărți, spunând că a scris Vara în care mama a avut ochii verzi în încercarea de a-și repara relația cu tatăl său și că a reușit să o facă. Din public a fost adresată întrebarea despre ce simte Mika privindu-l pe Aleksy, iar autoarea ne-a mărturisit că are două surori care au murit înaintea ei și că, alături de tată, are impresia uneori că toți trei o privesc de undeva de sus: Cred că Mika s-a simțit iubită pentru că amintirea pe care o poartă Aleksy despre ea e cea mai senină. Cred că Mika e persoana care l-a iubit cel mai mult… Întrebată de care personaj se simte mai apropiată, de mamă sau de băiat, nu a putut oferi un răspuns clar, explicând că s-a aflat la un moment dat și în postura lui Aleksy, dar și în cea a mamei. Spre sfârșitul întâlnirii, deși a mărturisit anterior că Aleksy a iertat-o pe mama sa la un moment dat, iar mama a simțit asta, Tatiana Țîbuleac a vorbit si despre momentul morții Mikăi: Mama din carte nu a fost fericită. S-a căsătorit devreme și când s-a lovit de problema asta pentru prima oară a fost singură, n-a avut pe nimeni, n-a vorbit cu nimeni. Ar fi putut vorbi cu Aleksy, care împărțea această suferință, dar nu a făcut-o, iar Aleksy a cultivat nenorocirea asta, a familiei, a morții Mikăi, iar el și-a însușit propria vină. A considerat că dacă mama sa nu a mai vorbit cu el timp de șapte luni înseamnă că a avut și el o parte din vină. Au trăit suferințe izolate: oameni din aceeași casă nu vorbesc, nu empatizează unii cu ceilalți, nu suferă împreună, însă eu cred că aceste suferințe ar trebui de fapt să fie adunate. Cred că prin aceste cuvinte scriitoarea a definit familia, cea din roman și a tuturor copiilor pe care îi cheamă Aleksy sau nu și a tuturor mamelor cu ochii verzi sau nu.
O idee ce mi s-a părut interesantă a fost că, la începutul întâlnirii, autoarea a spus că pe tot parcursul romanului am avut de-a face cu o mamă moartă. Nu am realizat până atunci că prin descrierea pe care o face Aleksy în prima parte a cărții mamei lui nu doar că o dezumanizează, ci o îngroapă într-o ură lipicioasă, care o transformă într-un cadavru în ochii lui, dar si în cei ai cititorului. În timpul autografelor, chiar dacă am primit răspunsul la întrebarea pe care o aveam pe parcursul dialogului atât de profund al Tatianei Tîbuleac, am simțit nevoia să-i mărturisesc că am realizat că și eu am încercat „să fug de roman”, dar m-am întors la el. Tatiana, deși mi-a spus doar că poate înțelege asta, din scurta pauză în care m-a privit atent, dublată de clipitul excesiv si un ușor clătinat din cap, m-a făcut să înțeleg că există și un dialog al tăcerilor.
Consider că întâlnirea cu Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, mi-a demonstrat că, deși un prim instinct ar fi să fugi de povestea dureroasă din carte, de sentimentul pe care îl trezește în tine, nu poți decât să te întorci la ea, să o recitești și să o dai și altora cadou pentru a o citi și a trezi în ei altceva decât a trezit în tine sau în autoare: Citiți cărțile noastre altfel decât le scriem noi. Le citiți mai bine, mai autentic. (Ioana Roată, redactor Alecart)
- Citește AICI și AICI recenzii ale volumului Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac!
Întâlnirea de sâmbătă mi s-a părut una dintre cele mai frumoase întâlniri de anul acesta, deoarece ambii autori vorbeau atât cu noi, cât și între ei, foarte natural, ca și cum am fi fost niște buni prieteni.
În prima zi ne-am întâlnit cu Defne Suman și cu Marin Malaicu-Hondrari. Mi-au plăcut ideile împărtășite de Defne Suman și am rămas cu o certitudine: Dacă nu dai un nume unei povești, ea dispare. Defne a vorbit despre cum a conceput cartea și cum a dorit să transforme termenul „his-story” în „her-story” pentru a evidenția războiul purtat/suportat și de femei, nu doar de bărbați. A discutat despre manualele de istorie pe care le-a avut la școală, în care se vorbea foarte mult despre victorii, dar nu și despre înfrângeri, făcând-o să-și dorească astfel să surprindă o altă parte a istoriei, una mai puțin cunoscută, dar la fel de importantă.
De asemenea, întâlnirea de sâmbătă cu Radu Vancu și Clara Usón mi s-a părut una dintre cele mai frumoase întâlniri de anul acesta, deoarece ambii autori vorbeau atât cu noi, cât și între ei, foarte natural, ca și cum am fi fost niște buni prieteni. În timpul întâlnirii, de multe ori am deschis jurnalul lui Radu Vancu, căci multe răspunsuri îmi aminteau de însemnările lui, dar și romanul Clarei Uson pentru a observa mai bine dialogul între cele două cărți, nu doar cel între invitați.
Și în acest an, FILIT a reușit să ne aducă mai aproape de cărți și de autori, arătându-ne că orice dialog cu un scriitor ne ajută să înțelegem altfel romanul și procesul care se află în spatele unei povești care apoi se va așeza diferit în fiecare cititor. (Ștefănica Gherasim)
Toate Întâlnirile Alecart la FILIT mi-au plăcut datorită modului generos și cald în care scriitorii ne-au împărtășit gândurile lor. Întâlnirile cu Alena Mornštajnová, Clara Usón și Cătălin Dorian Florescu s-au dovedit a fi experiențe memorabile prin conexiunea pe care am simțit-o cu romanele lor. Să o întâlnesc pe Alena Mornštajnová a fost o adevărată onoare, având în vedere că Hana este cartea mea favorită de la această ediție Filit. Fiecare cititor își conturează un portret mental al autorului, influențat de preferințele personale și de personajele care îi captivează imaginația. În mod surprinzător, am descoperit asemănări între Hana și autoare, ambele emanând delicatețe și o timiditate aparte.
O altă întâlnire care m-a impresionat profund a fost cea cu Lana Bastašić. Deși inițial nu aveam așteptări mari, am fost impresionată de răspunsurile ei și de atenția acordată fiecăruia dintre noi. Chiar dacă eram familiarizată cu firul narativ, modul subtil de a ne introduce în viețile personajelor a fost captivant. Oferind răspunsuri clare, Lana Bastašić a reușit să mă convingă prin pasiunea care străbate scrisul ei, lăsându-mă cu o dorință puternică de a redescoperi toate detaliile.
Participarea la Zoon Poetikon a fost un alt moment special; am avut privilegiul de a asculta poeziile unor autori nedebutați ca Ioana Tătărușanu, Denisa Grădinaru, Mălina Turtureanu și Theodora Sterpu și discursurile lor coerente, aplicate, marca Alecart, despre volumele celor patru poeți invitați (Adrian Alui Gheorghe, Cosmin Perța, Vlad Alui Gheorghe și Paula Erizanu) și am realizat că, indiferent de diversitatea stilurilor, în poezie există un fir comun care îi leagă. Această unitate în diversitate m-a impresionat profund și a îmbogățit experiențele mele literare, reamintindu-mi cât de valoroase sunt aceste întâlniri.
Filit-ul nu este doar un festival; este o punte între generații, un spațiu unde literatura devine un mijloc de înțelegere și de dialog. Mă simt onorată și recunoscătoare pentru șansa de a interacționa cu autori pe care îi admir și de a participa la un astfel de eveniment cultural atât de important. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui festival și care au făcut posibilă această experiență memorabilă. (Alicia Perdun)
- Citește AICI și AICI cronici ale volumului Fiica Estului, de Clara Usón și AICI recenzia Jurnalului lui Radu Vancu!
Ceea ce m-a fascinat la autor a fost continua sa revenire la poveste (…).
Ce face un autor demn de strădania, pregătirea și lectura serioasă pe care le presupune din partea noastră întâlnirea de la Filit? Care este cel mai satisfăcător fruct al muncii noastre? Răspunsul este simplu – cu toții am intrat, zilnic, timp de o săptămână, în sala de la Casa Pogor dorindu-ne un dialog înfocat, incitant și de valoare cu scriitorii zilei respective, însă, mai mult decât orice, așteptându-ne și la un discurs percutant din partea acestora. E ceva care se naște din multe lucruri aparent neimportante, însă bine strunite sau poate doar moștenite prin care aceștia ne ating inima: tonul, expresia, atitudinea și, fără doar și poate, plăcerea, pasiunea pe care o exercită către sală, bucuria de a se afla în poziția în care sunt. Un autor cu o carte proastă se poate salva imediat și poate chiar să atragă cititori spre romanul său doar prin carismă, iar acesta e un adevăr cunoscut. De aceea personalitățile mai detașate, precum Marin Mălaicu-Hondrari, nu au fost primite pe scena ALECART cu același interes precum, spre exemplu, Cătălin Dorian Florescu, care a rămas unul dintre autorii mei preferați anul acesta. Ceea ce m-a fascinat la el a fost continua revenire la poveste: plecarea din țară, originea personajelor sale, experiența la alte festivaluri de literatură. Discursul său înșală aparențele acestui om scund care își ținea șepcuța pe cap în interior și atrage nu numai spre recitirea romanului Bărbatul care aduce fericirea, ci și spre descoperirea altor cărți ale sale, lăsându-mă cu promisiunea tăcută, personală, de a face rost de câteva după festival. (Luiza Sfîcă, redactor Alecart)
Lumi diferite sunt reunite timp de cinci zile la Filit, aici, la Iași, unde autorii își dezvăluie sufletul cititorilor și îi leagă pentru totdeauna de poveștile ce iau naștere pe scenă, care stau în umbra cărților și care reprezintă trecutul, prezentul și viitorul oamenilor ce își dedică dragostea literaturii. Una dintre scriitoarele care va rămâne în mintea mea mult timp este Lana Bastašić, care a reușit să îmi capteze atenția prin transparența față de public, dar și prin pasiunea cu care a vorbit despre personaje, demonstrând prin atitudinea ei rolul autorilor, dar și al cititorului în construirea lumilor ficționale din romanele pe care le îndrăgim: să transformi pe cineva viu în artă este un proces violent, pentru că întotdeauna vei schimba ceva. Deși au fost prezenți în zile diferite, atât autoarea romanului Prinde iepurele, cât și Radu Vancu au transformat scrisul într-o epopee ce, în opinia mea, trebuie parcursă cu orice preț – o aventură ce cuprinde proză și poezie (prezentă la Zoon Poetikon), dar și muzică și pictură (care au fost fabuloase). Astfel, lumile autorilor, ale cititorilor și ale cărților s-au întâlnit și în acest an pentru a ne demonstra cât de asemănătoare sunt, căci niciun autor nu există în afara cărților lui. – (Ariadna Ariton)
*Au răspuns la întrebarea noastră eleve din clasa a X-a, filologie, de la Colegiul Național Iași.
Foto: Ioana Fînaru (IONK), Alina Sava, Teofil Apopei
