La marginea vieții: Cea care se întoarce, de Donatella Di Pietrantonio

Îmi lipsește obișnuința de a mă întoarce la cei de lângă care am plecat.

Când nu mai ești atât de mic(ă) pentru a ți se spune adevărul? Cine decide asta? Ce drept are cineva să hotărască momentul în care putem suporta adevărul?

Lumea adulților, cu deciziile și coordonatele ei nemiloase, cu tăcerile și gesturile care dau la o parte, ignorându-le, gândurile și sentimentele copiilor, cu asprimea și disperarea de a găsi un echilibru, este privită în acest miniroman prin ochii unei fetițe de 13 ani și interogată, disecată, judecată, din dorința dureroasă de a cuprinde cu mintea și cu inima ceea ce s-a întâmplat. Când explicația vine, în cele din urmă, și, odată cu ea, înțelegerea, aceasta nu poate justifica decât prea puțin. Suportând consecințele hotărârilor unor maturi fără a le ști substratul, copila aflată în pragul adolescenței trăiește sentimentul de abandon, de vinovăție, de derută, de revoltă. Și, în special, nevoia de a ști.

Donatella Di Pietrantonio nu intenționează să ofere decât minimul necesar dintr-un adevăr care nu are contururi strict delimitate și nici o singură traiectorie în interiorul căreia se circumscrie. Scriitura ei este eliptică, tăioasă. Explicațiile sunt scurte, tranșante, risipite printre gesturi sau vorbe întâmplătoare, spuse aproape cu neîndurare. Fiecare dintre părți are dreptate și niciuna nu o are pe deplin. Poți deduce ușurarea, speranța că unul dintre copiii tăi va duce o viață diferită, mai bună, acceptarea realității, simplitatea/mecanica unor suflete aproape abrutizate de sărăcie – în cazul uneia dintre familii; așa cum, în cazul celeilalte, poți intui teama care însoțește dragostea, rușinea, sfâșierea, vina, dorința de a avea copilul tău, nu de a-l crește pe al altuia. Dar toate acestea rămân în background, nu constituie miza acestui roman. În centrul lui se află disperarea unei adolescente care e nevoită să reînvețe cine sunt oamenii din jurul ei. Cine reprezintă familia ei și cine este ea printre acești oameni.

Confruntarea cu abandonul e tema centrală a romanului. O temă deloc comodă, cu atât mai mult cu cât ea îmbracă în zilele noastre multiple forme și are nenumărate cauze. De data aceasta, cititorul din România va descoperi o perspectivă diferită de cea pe care ultimii ani o aduseseră în romanele care vizau cu precădere percepția copiilor ce rămân acasă, singuri sau cu bunici/rude îndepărtate, ca urmare a deciziei părinților de a pleca să muncească în străinătate. E un caz particular, desigur, tratat cu mijloacele literaturii, dar nu mai puțin devastator și oricând posibil. Pretutindeni și oricând.

Dar de ce nu pot să vin acasă cu voi? Ce v-am făcut? // Nimic, nu pot să-ți explic acum.  

Să ai 13 ani și să fii lăsată în pragul casei unei familii pe care nu o cunoști ca și cum ai fi un bagaj. Un obiect care, după un timp de utilizare, e returnat posesorului inițial. Care e familia ta adevărată, dar care, pentru tine, nu poate fi familia ta, pentru că tu ai fost crescută și iubită de o altă mamă. Dar care, acum, renunță la tine. Fără explicații – sau cu o explicație ce se dovedește rapid o minciună, căci înțelegi că părinții tăi adevărați nu te vor, nu ei te-au cerut înapoi. Pentru ei nu ești decât o altă gură pe lângă celelalte șase care trebuie hrănite.

Între două lumi, o fată se mișcă somnambulic. Nu există în măsura în care niciunul dintre adulți nu simte nevoia de a o face să înțeleagă ce se întâmplă, care sunt motivele, unde a greșit. Există în măsura în care viața merge mai departe și lupta pentru supraviețuire se învață. Un timp, ea plutește între ceea ce crede că știe despre fosta ei familie, legată de câteva amintiri care o fac aproape neputincioasă în a se adapta, și noua viață, ce presupune o confruntare surdă, necesitatea de a trăi printre mai mulți frați, cu asprimea gesturilor părinților și lipsurile din această casă – unde totul e prea mic, prea înghesuit, prea trist. Nu privațiunile îi provoacă amorțeala interioară, ci respingerea. Un timp crede că întoarcerea în oraș este posibilă, că vor veni după ea, că boala celei pe care a considerat-o mamă se va vindeca. Coșmarul morții acesteia și al alunecării în sicriu peste trupul pe care-l cunoaște prea bine, zgomotul pământului răsunând surd deasupra. Și țipetele ei noapte de noapte. Și trupul cald al Adrianei, sora mai mică, lipit de al ei, în încercarea de a o proteja, de a se proteja. Lichidul cald pe care-l simte cuprinzându-i coastele în fiecare noapte  – echivalentul cald al coșmarului ei.

Cruzimea uneori sălbatică a primelor luni într-o familie numeroasă și insulele mici de înțelegere, de tandrețe. Descoperirea sau dezvăluirea unor realități până atunci necunoscute: brutalitatea dintre frați, încercarea lui Vincenzo de a deveni independent, fugile sale de acasă, bătăile și ostilitatea lui împotriva tatălui, hoțiile, gesturile incestuoase îndreptate asupra ei fără a fi întru totul conștientă de ceea ce înseamnă ele, retardul ultimului născut, grija tandră față de Adriana, nevoia de a vedea în ea o soră și o prietenă, suferința mamei la moartea lui Vincenzo. Toate întrerupte de flash-uri care refac viața de dinainte, de scene prin care caută să priceapă, să descopere adevărul, de momente în care cadourile și semnele din cealaltă lume vin către ea. Marcând afecțiunea. Sau vinovăția celorlalți. Provocând când speranță, când dezgust.

Dacă greșisem cu ceva, nu-mi aminteam.

Imaginea porumbelului cu o aripă ruptă, învârtindu-se în gol către un zbor nicicând posibil e imaginea ei și a vieții – fragilă, neîndurătoare: Un porumbel se rotea disperat în loc, se învârtea în jurul unei aripi întinse ca și cum doar atât i-ar fi fost suficient ca să zboare. Cealaltă era ruptă […] Plictisit de scenă, Sergio l-a luat de aripa sănătoasă și l-a aruncat pe fereastră. Ea vine odată cu convingerea că nu va înțelege niciodată ce înseamnă normalitatea. Pentru că acest cuvânt care traduce o realitate particulară, și totuși general valabilă, e asociat cu un altul, mamă, iar singura mamă pe care n-am pierdut-o vreodată e mama fricilor mele. Frica de afecțiune, teama permanentă de un nou abandon, experiențele traversate, descoperirile care lovesc ca cioburile sparte pătrunzând adânc în carne îngheață orice posibilă apropiere de cea care a născut-o. O duioșie ciudată, o încercare de apropiere, de reconciliere există, dar ele sunt mereu sfărâmate la jumătate: N-a reușit să facă acel unic pas care lipsea ca să ne alinăm reciproc […] Țineam capul în jos, ca un câine fricos și bucuros de prima mângâiere după un lung abandon. Dar m-am tras repede, cu o mișcare bruscă, și m-am îndepărtat puțin. Mi-era rușine cu ea. Așa cum sfărâmate vor fi și cele dinspre cealaltă mamă, chiar și după ce perdeaua care lasă să se întrevadă adevărul e dată la o parte și descoperă tristețea din ochii ei: Adalgista ne-a privit cu ochi neputincioși, triști. Cu o mișcare aproape imperceptibilă, a clătinat din cap. Nu așa își imaginase acea duminică.

Copila care a fost, la fel ca maturul care a devenit, nu are o identitate doar a ei, așa cum nu are un nume. Ea este, pentru ceilalți, L’ Arminuta – Cea care se întoarce. Pentru sine, rămâne fetița care a fost părăsită, nu o dată, și care a învățat să trăiască cu povara abandonului, printre legături mai mult sau mai puțin fragile, printre amintiri casante, printre oameni care rămân la jumătatea dintre străini și tovarăși de drum – pentru un timp care nu se știe niciodată cât va dura. Uneori, o viață, alteori, prea puțin.

Nimic sentimental în scriitura Donatellei Di Pietrantonio. Dimpotrivă, o dozare în analiza trăirii, o scriitură din care se întrevede doar atât cât este necesar. Care livrează gânduri, sentimente, percepții fără a avea vreun moment intenția de a judeca, de a putea înțelege, de a ști ierta. Mai degrabă doar pe aceea de a radiografia. Totul prin ochii unei fetițe care traversează perioada intrării în maturitate abrupt, cu  spaime și tânjiri care pentru oamenii mari din jurul ei nu există. Fiindcă ochii lor sunt deschiși spre altceva, nu spre sufletul ei.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!