După fiecare zi a Întâlnirilor Alecart la Filit, a existat un articol cu impresiile produse de dialogul cu scriitorii pe care i-am avut alături în ziua respectivă. Erau gânduri la cald, un exercițiu deloc facil de așezare într-un alt registru decât cel al trăirii – cel al consemnării – pentru care le mulțumim Ioanei Roată, Ioanei Popa, Iasminei Ciocan, Ioanei Ștefan, Mariei Oglinzanu, Ioanei Bușaga și Anei-Maria Ailiesei. Am fost curioși să vedem cum au fost trăite cele cinci zile alecartiene de festival și după ce emoțiile s-au decantat. Cei mai proaspeți alecartieni, elevii de la clasa a IX-a, filo, de la Național, au fost provocați să împărtășească gânduri și imagini. O parte dintre ei cunoșteau deja formatul Întâlnirilor Alecart din anii de gimnaziu, alții au intrat pentru prima dată „pe scenă” ca cititori și observatori. În zilele următoare vom prezenta toate aceste impresii, căci au mărturisit că e cool să fii în povestea Filit, în povestea Alecart, în povestea unor dialoguri pline de emoții și teribil de interesante.
FILIT nu este doar un festival dedicat iubitorilor de literatură. Este o experiență vie și provocatoare, ce te ajută să te descoperi, să cauți dincolo de cuvinte și să privești din diferite perspective lumea fascinantă a lecturii, unde imposibilul devine posibil. Mi-am regăsit dorința de a scrie, de a-mi pune amprenta asupra propriilor personaje, de a crea o legătură vizibilă între realitate și ficțiune. Întâlnirea Alecat care m-a impresionat și mi-a plăcut cel mai mult a fost chiar ultima, cea în care protagoniste au fost Tracy Chevalier și Veronica D. Niculescu, două scriitoare extraordinare care, pe de o parte, au reușit să ne transpună în mod fabulos în Veneția, orașul renumit pentru arta sticlăriei, prin intermediul romanului Sticlăreasa, iar pe de altă parte, să ne introducă în perioada comunismului, prin călătoria cutremurătoare făcută alături de personajele din povestirile volumului Roşu, roșu, catifea.
Discursul cuceritor și cald al lui Tracy Chevalier ne-a conturat o imagine mai clară despre Veneția și insula Murano, scriitoarea mărturisind că, înainte de a începe să lucreze la Sticlăreasa, știa sigur doar că va fi un roman despre sticlă și despre Veneția. Am simțit sinceritatea dezarmantă cu care Tracy a vorbit despre acest oraş încărcat de istorie și mister, care reuşeşte şi în zilele noastre să ne dezvăluie o parte a trecutului pe care nu o mai putem trăi, însă o putem vedea. Mi-a plăcut foarte mult felul în care s-a raportat la propria carte, cât și răspunsurile la întrebările noastre, pentru că am simțit bucuria de a povesti și interesul atât față de propriile personaje, cât și față de generația noastră.
Pe de altă parte, volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea, de Veronica D. Niculescu a avut un impact puternic asupra alecartienilor, întrucât autoarea ne-a prezentat trecutul dur și tulburător al părinților și bunicilor noștri, declanșând o invitație sinceră la o meditație profundă asupra realității de astăzi, mult îndepărtată față de cea din perioada comunistă. Am văzut-o pe Veronica D. Niculescu emoționată pe toată durata întâlnirii de la Alecart, copleșită de faptul că tinerii chiar au citit și au rezonat cu imaginile zguduitoare și tandre ale cărții, mărturisind că nu a reușit aici să surprindă toate experiențele de pe vremea comunismului, de aceea a simțit nevoia să continue să scrie despre acel timp și astfel a rezultat romanul Toți copiii librăresei. Întrebările au provocat un dialog incitant, trezind la viață amintirile scriitoarei, aceasta fiind chiar impresionată de viziunea noastră asupra volumului. Mi-a plăcut în mod deosebit dialogul cu dumneaei datorită faptului că ne-a istorisit diferite întâmplări marcante precizând că, pentru generația sa, normalitatea era total diferită de a noastră, că nu e nimic de regretat legat de epoca respectivă, mai puțin faptul că astăzi tehnologia controlează prea mult viețile oamenilor. De asemenea, Tracy Chevalier a adus în discuție cât de periculoasă devine inteligența artificială, mărturisind că dăduse din întâmplare peste o carte publicată recent, iar pe copertă era precizat că aceasta era scrisă de o ființă umană, lucru care ne avertizează că fantezia și arta literară riscă să fie înlăturate definitiv. Deși ambele invitate sunt convinsă că AI-ul nu va putea niciodată să scrie la fel de bine ca un om, nu trebuie alimentat și e nevoie de discernământ în folosirea lui.
Veronica D. Niculescu a vorbit nu numai ca autoare a volumului de povestiri Roșu, roşu, catifea, ci și ca traducătoare a romanului Sticlăreasa, aceasta mulțumindu-i lui Tracy Chevalier pentru impulsul pe care i l-a dat, și anume de a face o călătorie în Veneția, dorind să urmeze traseul personajelor și să guste din plin magia orașului. Cele două scriitoare au creat o legătură aparte între ele, demonstrându-ne astfel cât de frumoasă este lumea aceasta a cărților, în care libertatea de a scrie te ajută să-ți descoperi propria identitate.
Cu toate că m-am oprit doar la această ultimă întâlnire de la Alecart, fiecare zi alecartiană m-a ajutat să mă îndrăgostesc și mai tare de literatură. Concluzia este una firească: scrisul este cea mai de preț armă a omului, metoda prin care ne exprimăm cel mai ușor sentimentele și trăirile, prin care putem fi visători, dar și autentici. (RUXANDRA-MARIA ANDREI)
FILIT-ul e mai mult decât un festival al cărților unde ne întâlnim cu mari scriitori, e o șansă de a ne descoperi pe noi (…).
Într-o atmosferă destinsă, de nepremeditată, dar autentică intimitate, la Alecart am trăit un Filit de poveste. O întâlnire care mi-a atins sufletul este cea cu scriitorul Michel Bussi, care a răspuns întrebărilor venite din public cu un echilibru desăvârșit, abordând diferite subiecte profunde, precum esența legăturilor umane, contrastul major dintre lumea adulților și cea a copiilor, dar mai ales importanța găsirii sensului vieții. Explorând aceste teme alături de scriitor, am realizat că autenticitatea și complexitatea personalității noastre provin din înțelegerea comportamentului moral și am conștientizat că, în spatele oricărei persoane, se ascunde inocența infailibilă a unui copil. Cel mai mult m-a impresionat atitudinea scriitorului care, prin profunzimea răspunsurilor, reușea să-și transpună cu rafinament sentimentele și ideile, făcându-ne să înțelegem că păstrarea naivității suprapusă peste luciditate devine o condiție esențială pentru orice creator.
Această întâlnire m-a făcut să reflectez asupra diversității naturii umane și am rămas cu gândul că fragilitatea emoțională este o realitate a existenței și că a ne accepta propriile vulnerabilități reprezintă un act de curaj care ne permite nu doar să ne conectăm mai profund cu ceilalți, dar și să ne înțelegem pe noi înșine.
Într-o manieră cât se poate de armonioasă, Michel Bussi a reușit, așadar, încă de la început să ne capteze atenția și să empatizeze cu publicul, făcându-ne pe toți să ne simțim suspendați într-un același răsuflet vibrant. Discuția a gravitat în jurul întrebărilor despre natura ficțiunii, oferindu-ne un context valoros în care ne-am putut apropia mai mult de scriitor. (IULIA BICIOC)
FILIT-ul e mai mult decât un festival al cărților unde ne întâlnim cu mari scriitori, e o șansă de a ne descoperi pe noi, de a afla cât de important e să facem ceea ce ne place și de a ne da seama cât de frumoasă este literatura. FILIT-ul e o oportunitate de a asculta gândurile autorilor invitați, de a le afla ideile și poveștile, de a-i privi de aproape și de a le vedea mândria din ochi atunci când se uită la cititorii din public care absorb fiecare cuvânt spus de ei, cu cărțile în brațe. Literatura nu înseamnă numai povești, personaje și cuvinte, ci lecții de viață, curaj, iubire și oameni care trec prin momente dificile, ghidați de glasul autorului. E lucrul cel mai de preț care le oferă cititorilor puterea de a merge mai departe, de a-și face vocea auzită. Literatura prinde viață la întâlnirile Alecart de la FILIT, unde suntem purtați, la fel ca în cărți, de povestea și de cuvintele scriitorilor.
Toate întâlnirile oferă o emoție aparte care ne schimbă perspectiva și care ne face să devenim cea mai bună versiune a noastră. Una dintre acestea a fost cea cu Carlo Vecce și Leo Vardiashvili, cea din a treia zi, care ne-a arătat o viziune aparte asupra iubirii și a libertății. Pornind de la romanele Surâsul Caterinei și La marginea unui codru nesfârșit, cei doi scriitori au reușit să creeze o adevărată poveste în sală – una despre cât de important este să lupți pentru ceea ce iubești. Fie că vorbim de Caterina, femeia sclavă care a răzbit prin toate greutățile cu ajutorul iubirii sau de Saba, ce a fost ghidat în aventura sa de vocile persoanelor la care a ținut, pentru ambii autori, iubirea e un act de sclavie, dar și un act de libertate.
După spusele lui Carlo Vecce, scrierea devine un instrument al memoriei, ceea ce permite ca viața oamenilor să nu se piardă în timp, în uitare. Acesta ne-a oferit o altă imagine asupra cărții sale și ne-a permis să ne gândim la Caterina nu doar ca la mama unui geniu al Renașterii, ci ca la o persoană puternică, ce, în ciuda greutăților, și-a creat propria poveste prin curajul și ambiția sa. Pentru scriitor, povestea Caterinei nu e o poveste din trecut, ci una din prezent, una a tuturor femeilor din ziua de astăzi.
Această întâlnire a fost una dintre cele mai profunde, deoarece am învățat de la Carlo Vecce și Leo Vardiashvili că trebuie să continuăm să luptăm chiar și când viața nu mai are nimic de oferit și trebuie să surprindem frumusețea ei în lucrurile mărunte. (CRISTIANA BORDEIANU)
Cred că ceea ce a reușit FILIT-ul de anul acesta a fost să aducă poezia mai aproape de mine și să mă convingă că, dincolo de versurile unui poem, acesta reprezintă ceva palpabil, care trăiește în fiecare dintre noi.
Întâlnirea cu Michel Bussi la FILIT a fost una dintre acele experiențe care îți rămân în minte mai mult prin felul în care te fac să simți decât prin ceea ce se spune concret. Nu știam foarte multe despre el înainte, dar când a început să vorbească despre romanul Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț, care îmi plăcuse enorm la lectură, am avut impresia că ascult pe cineva ce încearcă să ne readucă aminte de copilul din noi, de partea curată și curioasă pe care o pierdem ușor în timp.
Mi-a plăcut că Bussi nu a vorbit doar ca un scriitor, ci ca un om care caută sensul lucrurilor. Replica ce mi-a rămas în minte a fost: „Micul Prinț nu îmbătrânește niciodată, rămâne același cu întrebările sale puțin naive”, fiindcă m-a făcut să mă gândesc la cât de des uităm să fim simpli, sinceri și visători – așa cum era personajul lui Antoine de Saint-Exupéry.
Michel Bussi ne vorbea cu blândețe, dar și cu mult umor, făcându-ne să înțelegem că scrisul nu e doar o meserie, ci o formă de a rămâne copil. A spus că, atunci când scrie, încearcă să păstreze acea parte din el care pune întrebări simple, dar esențiale, exact cum face Micul Prinț. L-am simțit cald, modest, plin de energie. Vorbea despre mister cu un fel de bucurie copilărească, iar felul în care asocia ideile despre viață și literatură m-a inspirat. Mi-a plăcut și pentru că ne-a provocat să ne întrebăm unde a dispărut Micul Prinț din fiecare dintre noi.
Am plecat de la această întâlnire gândindu-mă că, indiferent de vârstă, e bine să ne permitem să fim puțin naivi și să nu uităm să ne mirăm de lucrurile din jur. Poate că de aceea cărțile lui Michel Bussi nu sunt atât romane polițiste, ci cărți despre oameni și emoțiile lor. (SASHA-MARIA BREHUESCU)
Cred că ceea ce a reușit FILIT-ul de anul acesta a fost să aducă poezia mai aproape de mine și să mă convingă că, dincolo de versurile unui poem, acesta reprezintă ceva palpabil, care trăiește în fiecare dintre noi. Discuțiile de la Zoon Poetikon cu Dan Coman, Cristina Drăghici și Robert Șerban au adus în prim-plan diverse probleme și vulnerabilități ale omului contemporan – de la lipsa de timp care ne apasă zilnic, până la însingurarea de lumea exterioară. Am descoperit și că, în spatele fiecărei poezii, există o poveste, o amintire sau un moment din viața lor care a dat naștere emoțiilor împărtășite în paginile celor trei volume discutate.
Având în minte această idee, aș vrea să mă opresc asupra momentului în care Cristina Drăghici povestea despre Mara, una dintre fetițele din cartea ei, care în realitate urma un tratament foarte dur pentru boala de care suferea și din acest motiv refuza să mai fie strigată pe numele său real, cel ce îi amintea de zilele petrecute în spital. Pot spune că în acele clipe am simțit un amestec de durere și de revoltă fiindcă îmi este greu să accept că realitatea poate aduce atâta suferință. Am înțeles însă, totodată, că poezia este singura care ne poate vindeca într-o anumită măsură de aceste răni. Sunt sigură că ceea ce ne-a spus Cristina Drăghici și-a lăsat amprenta asupra tuturor celor prezenți, căci am putut simți emoția nu doar în sală, ci chiar și în vocea poetei în timp ce povestea.
Cred că și acest lucru este fascinant: felul în care literatura reușește să adune la un loc atâția cititori pasionați, uniți de același sentiment. (TEODORA COSTACHE)
Astfel, momente aparent banale, precum privirea aruncată curcubeului de pe cerul Iașului cu o zi înainte – despre care a amintit George Cornilă – sunt capabile să unească o sală plină de cititori, de oameni cu povești diferite și să rămână în memoria noastră
Întâlnirile Alecart în cadrul FILIT sunt momentul în care o multitudine de povești se intersectează – povești de viață ale celor doi autori prezenți în fiecare zi, ale personajelor create de ei și ale noastre, ale tinerilor așezați pe scaune, atenți la fiecare cuvânt și întrebare.
Întâlnirea care mi-a rămas întipărită în minte, poate datorită celor două romane impresionante discutate, a fost cea din ziua de sâmbătă. Astfel, a patra zi de FILIT a adus în fața noastră poveștile din Silex, de George Cornilă, și pe cele din Câteva nopți și încă una, de Isidoros Zourgos, alături de un bonus: prezența absolut încântătoare, de o rară modestie și atât de atentă la noi a traducătoarei romanului lui Zourgos, Ana-Maria Lucescu.
Momentul de muzică de operă, prezentările emoționante ale celor cărți și înșiruirea de întrebări și răspunsuri ce păreau interminabile au făcut ca întâlnirea să pară că a durat doar o clipă. O clipă în care am rămas în plină tăcere, ascultând răspunsurile în limba greacă despre iubire, despre scrisori ce nu vor ajunge la destinatar, dar care servesc mai mult drept jurnal al personajului, venind din nevoia de a-ți consemna viața pentru a-ți aminti că ai trăit-o. O clipă despre iubirea adevărată așteptată o viață întreagă și trăită de-abia în final – capabilă să anuleze o existență de neajunsuri și sacrificii, promisiuni și schimbări. O clipă despre Salonicul în continuă schimbare și maturizarea băiatului ce admira cândva fetița înveșmântată în alb, dorind să se îmbogățească pentru a o putea privi fără a se ascunde. O clipă rezervată meditației asupra uitării prin care trece personajul lui George Cornilă, un personaj scriitor care se rătăcește în propria poveste de viață, pierzând capacitatea de a distinge realitatea de întâmplările imaginate. La curiozitatea cititorilor, autorul dezvăluie semnificația titlului – Silex – bucată de rocă folosită în trecut pentru făurirea armelor, aprinderea focului, iar în prezent pentru microcipuri, fiind un material utilizat atât pentru a crea, cât și pentru a distruge, dar ne îndeamnă să găsim noi propriile sensuri în funcție de felul în care i-am citit romanul.
Deși la prima vedere – sau mai bine zis la prima citire -, cele două romane nu seamănă, tinerii din sală și chiar autorii au descoperit că există puncte comune – amintirile (fie reale sau nu), memoria și omul care este creatorul lor, dar care se descoperă și vulnerabil în fața acestora. Dialogul dintre scriitori și public a explorat ideea că amintirile nescrise se pierd sau nu sunt niciodată captate și redate individual sau unitar, dar ideea că iubirea este o forță, un motiv pentru a lupta sau chiar cea care ne conduce spre o mare suferință.
Astfel, momente aparent banale, precum privirea aruncată curcubeului de pe cerul Iașului cu o zi înainte – despre care a amintit George Cornilă – sunt capabile să unească o sală plină de cititori, de oameni cu povești diferite și să rămână în memoria noastră. (ANA-ALEXANDRA ISTOV)
Fiecare întâlnire la care am participat a însemnat o experiență fascinantă, care va rămâne o amintire prețioasă. Întâlnirile m-au ajutat să mă apropii de romanele citite și mi-au stârnit curiozitatea în legătură cu unele încă necitite. Însă, dacă ar fi să mă opresc doar asupra uneia, aș alege-o chiar pe prima, întâlnirea cu Nick Bradley, autorul romanului Patru anotimpuri în Japonia și cu Nikola Scott, cea care a scris Fetele din livada cu meri.
Deși a fost prima întâlnire, aceasta a fost cea pe care am așteptat-o cu cea mai mare nerăbdare, datorită interesului meu puternic pentru romanul scris de Nick Bradley. Mi-a plăcut mult cum a decurs dialogul dintre autori și public și am apreciat atitudinea manifestată de cei doi, aceasta fiind una prietenoasă și apropiată, creând încă de la început o atmosferă efervescentă. Răspunsurile oferite la întrebări au fost interesante, deși recunosc că așteptările mele au diferit puțin de realitate, mai ales fiindcă mi-aș fi dorit ca Nick Bradley să dezvăluie mai multe despre carte, despre personaje și relațiile dintre acestea, despre întâmplări trăite de el însuși în Japonia. Ceea ce am primit nu m-a dezamăgit, dar m-am simțit de parcă încă lipsea ceva – chiar dacă nu puteam să îmi dau seama ce anume. O observație făcută de autor în legătura cu romanul, care mi-a plăcut mult, a fost comparația dintre cele două pisici, Coltrane și Lily, și principiile Yin și Yang. Acesta a fost un detaliu pe care l-am omis în timpul lecturii și care mi s-a părut fascinant, stabilind o legătură între lumea reală și lumea ficțională din carte.
În ce o privește pe Nikola Scott, romanul ei a fost unul dintre cele pe care încă nu le citisem. Însă, din cuvintele ei, mi-am dat seama cât de mult ține aceasta la ceea ce a scris, cât de pasionată este de personajele sale și de lumea pe care o reconstituie. Am apreciat acest fapt și m-a făcut să mă gândesc să îi dau o șansă cărții ei, cu atât mai mult cu cât mi-au plăcut felul în care invitata povestea, apropierea și interesul față de cei din sală, zâmbetul cald și emoția pe care am simțit-o în vocea sa. (ȘTEFANIA MUNTEANU)
Întâlnirea cu cei trei poeți a fost pentru mine un exercițiu interactiv de descoperire a poeziei de azi.
Cu ocazia întâlnirilor Alecart la FILIT, Sala J a Muzeului „Vasile Pogor” s-a metamorfozat într-un spațiu cald al literaturii și al dialogului, în cadrul căruia tinerii alecartieni au putut dezbate acele cărți care i-au modelat ca cititori și ca persoane. Mi se pare aproape imposibil să îmi rezum impresiile la o singură întâlnire, dar pot spune că am fost fascinată de poeții prezenți în cadrul Zoon Poetikon – Robert Șerban, cu volumul Aproape nimic sigur, Cristina Drăghici, cu volumul Un râs ca un zgomot de sticle sparte și Dan Coman, autorul volumului Lipsa de greutate a lumii.
Primul poet cu care am avut ocazia de a intra în dialog a fost Robert Șerban, a cărui atitudine atât de jovială ne-a captivat și ne-a făcut să ne desprindem măcar pentru câteva clipe de realitatea uneori rigidă în care trăim. Un moment care a adus în sufletul fiecărui spectator emoții diverse (nostalgie, amuzament pentru adulții care s-au regăsit în poveștile poetului și speranță pentru adolescenții care nu au simțit încă dragostea) este cel în care Robert Șerban a vorbit despre prima sa iubire, care, spre surprinderea noastră, nu a fost cea captată în poemul Little love story. Înainte de a se îndrăgosti în clasa a doua de fiica învățătoarei lui, a existat o legătură aparte cu o colegă de grădiniță, pe care încerca, cu fiecare ocazie care se ivea, să o sărute ghemuit sub masă. Poetul a evocat aceste momente cu naturalețe și umor, susținând prin confesiunea lui o idee pe care o desprindem și din poezia sa – până și iubirile neîmplinite ale copilăriei au un loc special în viața fiecăruia.
Contrastând cu momentele pline de amuzament descrise de Robert Șerban, Cristina Drăghici ne aduce față în față cu realitatea zguduitoare, dureroasă a meseriei sale (aceasta fiind, pe lângă poetă, medic pediatru). Cu o sensibilitate aparte în glas, ne-a dezvăluit povestea din spatele unuia dintre poemele ei, cea a fetiței Victoria care, traumatizată fiind să își audă numele în momentele în care era chemată la analize, a ales să își asume în fața ei o nouă identitate, cea a Marei. Întreaga sală a fost cuprinsă de tristețe când am aflat că boala Victoriei a fost incurabilă, dar, în același timp, am simțit o anumită împăcare fiindcă sufletul său va rămâne întotdeauna viu în versurile Cristinei Drăghici.
Cel de-al treilea poet prezent în cadrul Zoon Poetikon, Dan Coman, m-a impresionat prin atitudinea și sensibilitatea sa – deși acesta este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai Alecartului, emoția și bucuria de a se afla în fața unui public iubitor de poezie rămân mereu autentice. De asemenea, mi-a atras atenția sinceritatea sa în momentul în care a recunoscut faptul că volumul lui, deși foarte apreciat în rândul cititorilor, a primit și critici de la o persoană (a cărei identitate rămâne misterioasă pentru noi) care i-a spus că, din perspectiva sa, volumul merită citit doar datorită unei poezii. Pe care Dan Coman a și citit-o apoi în fața noastră. Un alt moment emoționant (am simțit băieții vibrând în sală) a fost cel în care a cântat câteva versuri din imnul echipei Manchester, pentru a explica de unde vine „gloria” din versurile sale.
Astfel, întâlnirea cu cei trei poeți a fost pentru mine un exercițiu interactiv de descoperire a poeziei de azi, versurile lor fiind un ecou pentru acele sentimente, gânduri nerostite, visuri, speranțe care pot fi explicate doar prin scris, ca formă de transpunere a propriilor gânduri. (INGRID-IOANA TUDOSE)
La Casa Pogor, întâlnirea dintre Michel Bussi şi Andrei Gorzo a fost una dintre cele mai echilibrate. Fiecare a vorbit despre propriul volum, dar ceea ce s-a simțit puternic a fost felul diferit prin care cei doi privesc povestea. Michel Bussi a vorbit despre Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? cu pasiunea unui autor care construiește misterul ca pe un puzzle. Explicațiile lui despre cum fiecare detaliu contează, cum un gest mărunt sau o replică aparent banală poate schimba totul au captat întreaga atenție a sălii. Gesturile îi erau măsurate, iar vocea calmă, dar plină de suspans – ca și cum întregul roman se desfășura chiar în fața noastră.
Andrei Gorzo a impus un ton diferit: lucid, precis, însă la fel de personal. Acesta a vorbit despre volumul Ce am învățat de la Graham Green: O istorie de familie cu o intensitate emoțională aparte. Pentru că nu vorbea doar despre carte, ci despre propria viață, despre o bucată de timp trăită și consemnată acolo. Se oprea din când în când, lăsând o tăcere scurtă între fraze.
Am perceput acut impactul emoțional trăit de acesta. M-a impresionat că nu căuta aprobarea publicului, dar nici nu o evita. În felul ăsta, ceea ce spunea devenea plin de tensiune, profund, mai aproape de noi, mai ușor de crezut și de înțeles.
A fost fascinant cum două abordări atât de diferite, mister versus reflecție personală, au coexistat fără să se anuleze. Sala a fost martoră la două forme de literatură care ating oamenii în moduri distincte: unul prin intrigă, celălalt prin emoție. Am ieșit de la această întâlnire cu impresia că, dincolo de stil sau de subiect, literatura adevărată e aceea care te face să privești lumea și pe ceilalți cu atenție și răbdare. (RĂZVAN GRIGORIU-DĂNCINESCU)
Răspunsurile de mai sus vin, așadar, de la elevi dintr-o clasă de filologie care abia începe să se lase atinsă de spiritul Alecart. Le simți curiozitatea, emoția, felul în care descoperă că literatura nu e doar text, ci întâlnire – cu oameni, cu idei, cu propriul lor început. În felul acesta, ceea ce la început părea doar un exercițiu de lectură devine treptat o formă de apartenență. Așa se naște, de fapt, spiritul Alecart: din uimirea celor care învață să privească lumea prin ochii cuvintelor.
Foto: Ioana Fînaru (Alecart)
