După entuziasmul primei părți a anchetei dedicate Întâlnirilor Alecart la FILIT, revenim cu impresiile elevilor din clasa a IX-a, filologie, de la Colegiul Național Iași – o generație care citește nu doar pentru a admira, ci pentru a înțelege lumea și pe sine. În răspunsurile lor, întâlnirile cu scriitorii devin experiențe de formare, iar literatura – un spațiu al libertății, al emoției și al dialogului viu. De la surâsul Caterinei și tăcerea fragilă din volumul lui Vardiashvili până la vocea blândă a Cristinei Drăghici și energia poeziei, a poeților din Zoon Poetikon, textele lor recompun povestea unui FILIT văzut prin ochii celor care descoperă pentru prima dată puterea literaturii de a apropia oameni și lumi.
Literatura nu vindecă istoria, dar o face suportabilă…
Întâlnirile Alecart la FILIT îmi amintesc de Decameronul lui Boccaccio, fiecare dintre ele având cel puțin două „povești”, două cărți ingenios alăturate pentru a accentua o temă și o a treia „poveste”, care unește viziunea autorilor cu a cititorilor, implicând un schimb de idei și o multitudine de emoții. La nivel structural, acestea se aseamănă unor piese de operă sau de teatru, începând cu un moment muzical, o uvertură ce anticipează sentimentele și atmosfera dialogului ulterior și se termină cu momentul luării de autografe de la scriitori, când participanții au ocazia de a pune întrebări mai aplicate sau mai personale decât cele care pornesc de la prezentările de carte ale colegilor care deschid fiecare întâlnire.
Datorită personalității distincte a invitaților, dar și a farmecului fiecărui volum în parte, îmi este greu să numesc un singur moment ca fiind cel mai impresionant pentru mine, fiindcă amintirea întâlnirilor Alecart a devenit o singură poveste – formată din mai multe episoade cu amprente unice, deși fundamental apropiate -, vorbind despre sensibilitatea sufletului uman și despre capacitatea noastră de a ne lăsa provocați. (IUSTIN-GABRIEL LUNGU)
Întâlnirea de vineri cu Carlo Vecce și Leo Vardiashvili, din sala Studio J a Muzeului Pogor, devenită sala „Alecart” datorită dialogului viu, deschis și cald, a fost unul dintre acele momente privilegiate în care literatura a prins viață în fața noastră. Două spații distincte, Italia Renașterii și Georgia marcată de turbulențele post-comuniste, s-au întâlnit prin aceeași dorință de a recupera ceea ce timpul sau istoria au făcut să se piardă.
Carlo Vecce a fost cel care a adus în sală o erudiție sclipitoare și o seninătate profundă, în spatele cărora se simțea emoția celui ce a atins, prin intermediul cercetării devenite poveste, ceva esențial. Dumnealui a spus la un moment dat că „Mai mult decât a se naște, libertatea a existat dintotdeauna, există și va exista întotdeauna. În toate epocile din istoria omenirii, există oameni care încearcă să ne ia libertatea” și atunci am înțeles că povestea Caterinei nu mai era doar despre o femeie din trecut, ci despre condiția oricărei ființe care caută libertatea. Caterina devine simbolul iubirii ce trece dincolo de timp – iubirea unei mame ce, deși redusă la tăcere de istorie, continuă să trăiască prin fiul ei. În felul în care Vecce vorbea despre Leonardo se simțea o emoție aparte – nu doar admirația cercetătorului și a istoricului, ci recunoștința omului care descoperă, în surâsul unei picturi, urma mamei pierdute. „Surâsul Caterinei nu e un râset, ci un zâmbet cald, ca cel pe care îl vedem în desenele și tablourile lui Leonardo”. Zâmbetul nu e doar o expresie artistică, ci o moștenire a iubirii, transmisă tăcut, dincolo de cuvinte și de moarte. Vecce a punctat că „Leonardo nu răspunde violenței cu violență, ci cu surâs, cu politețe” și poate că această atitudine vine tocmai din învățătura Caterinei, cea care comunicase cu lumea prin ochi și prin zâmbetul memorabil mai mult decât prin cuvintele unor limbi pe care nu a reușit niciodată să le facă întru totul ale ei. Astfel, iubirea devine, în viziunea lui Carlo Vecce, o formă de libertate: aceea de a răspunde răului cu frumusețe, de a transforma durerea în artă și tăcerea într-un limbaj al sufletului.
Leo Vardiashvili, în schimb, m-a surprins prin felul direct și lucid în care privește lumea. Nu vorbea despre literatură cu solemnitate, ci cu o sinceritate aproape tăioasă. Când a spus „Câte războaie avem acum în lume? Le-am pierdut numărul”, tăcerea din sală a fost mai grăitoare decât orice reacție. Pentru el, literatura nu vindecă istoria, dar o face suportabilă, pentru că transformă masele de oameni în chipuri, în povești, în vieți concrete. A subliniat felul în care cifrele – victime, refugiați, statistici – ne amorțesc empatia, iar literatura devine atunci un mod de a reînvăța să simțim. Nu istoria repară oamenii, a spus el, ci poveștile, acelea care ne arată o singură viață în toată fragilitatea și forța ei. Vardiashvili a vorbit și despre limbajul secret al celor doi frați din romanul său – o limbă născută din pierdere, din dorul părinților, din neputința de a comunica. Era, de fapt, aceeași căutare a iubirii pe care Vecce o vedea între Caterina și Leonardo – un limbaj care se naște din tăcere și din dorința de a fi înțeles. Pentru scriitorul georgian, iubirea nu e senină, ci dureroasă; nu promite salvare, ci oferă sens. În lumea lui, dragostea e o formă de supraviețuire.
Doi autori, două limbi, dar aceeași lecție – iubirea și libertatea nu pot fi despărțite. La Vecce, ele se împlinesc într-un surâs; la Vardiashvili, într-o tăcere fragilă, frântă, plină de absențe. Poate că adevărata libertate se învață astfel – nu din cărți, ci din felul în care privim și ascultăm lumea, cu seninătatea celor care au iubit-o deja. (EMANUEL-ALEXANDRU GĂINĂ)
Suntem generația responsabilă să-și cultive sensibilitatea și curiozitatea, căci exact acestea sunt primele lucruri pe care orice regim autocratic încearcă să le sufoce.
Despre ziua a cincea a FILIT-ului mi-e greu să vorbesc fără să simt că, pentru câteva zeci de minute, am rămas suspendați între epoci: între Murano și Iași, între comunism și prezent, între cărțile de hârtie și amenințarea tot mai apăsătoare care poartă numele de „inteligență artificială”. Într-un moment de sinceritate și vulnerabilitate, Tracy Chevalier a spus că îi este teamă că literatura va fi, într-o bună zi, acaparată de mașini, iar scriitorii vor rămâne undeva pe margine, ca niște artiști demodați. E o frică rostită calm, însă adevărul din spatele cuvintelor e prea dureros ca să treacă neobservat. În fața ei stătea o sală plină de tineri care veniseră nu să tasteze, nu să se conecteze superficial prin intermediul rețelelor sociale, ci să cunoască scriitorii care i-au marcat prin cărțile lor. Uneori realitatea are un mod delicat și tandru de a contrazice anxietățile lumii moderne. Apoi, treptat, discuția despre literatură a deschis o ușă politică. Volumul Veronicăi D. Niculescu ne lasă cu ideea că libertatea, odată câștigată, trebuie să rămâne o constantă, însă, în viziunea lui Tracy Chevalier despre democrație, ceea ce pare că ni se cuvine se poate oricând fisura dacă nu ținem strâns cu ambele ceea ce avem.
Am venit să ascultăm povești, însă am plecat cu o lecție importantă: nu există artă fără libertate, iar literatura nu poate supraviețui într-o lume închisă. Suntem generația responsabilă să-și cultive sensibilitatea și curiozitatea, căci exact acestea sunt primele lucruri pe care orice regim autocratic încearcă să le sufoce.
Poate că acesta este cel mai important lucru cu care am rămas de la FILIT anul acesta – nu doar frumusețea poveștilor, ci și greutatea lor. Literatura ne emoționează, dar uneori, în mod necesar, ne și trezește. (TEODORA BOLBOCEANU)
FILIT, ediția 2025, a fost o experiență foarte plăcută, de la care aveam așteptări mari și nu a fost nimic dezamăgitor. Nu știam că vor exista momente muzicale, mi-a plăcut foarte mult asocierea cărților cu alte forme de artă. Mi-aș fi dorit să fi venit în fiecare zi, dar am avut examen sâmbătă, din păcate (iau lecții de pilotaj, învăț să zbor și altfel decât prin gândurile și emoțiile provocate de cărți).
Întâlnirea care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea cu Leo Vardiashvili și Carlo Vecce. Atmosfera a fost una dintre cele mai calde, atitudinea scriitorilor, deschisă și fiecare a dat răspunsuri interesante, care ne-au oferit o perspective nouă asupra cărților lor și ne-au stârnit real interesul. Chiar dacă nu am reușit să citesc cele două romane (pentru că un timp am studiat într-o altă limbă și abia anul acesta am început să citesc cărți în română – prima a fost Roșu, roșu, catifea și îi sunt recunoscătoare Veronicăi D. Niculescu pentru această experiență!), am învățat lucruri noi. Discuțiile au fost fascinante fiindcă accentul a căzut pe aspecte culturale și istorice. Mi-a plăcut mult cum Leo Vardiashvili a vorbit despre experiența personală legată de Georgia și de războiul civil de acolo, am admirat că a avut curajul să se întoarcă în timp și să spună o poveste dureroasă, din care nu lipsește însă speranță. Nu știam atât de multe despre Surâsul Caterinei, dar felul în care Carlo Vecce a vorbit despre subiect mi-a creat o imagine despre viața unei sclave în secolul al XV-lea. Mi-a plăcut în special felul în care a vorbit Vecce despre Caterina, cum a mărturisit că a avut cu adevărat impresia că o vede la sfârșitul cărții în colțul camerei lângă dulapul cu sticlă și cum a descoperit documentul cu numele ei din întâmplare. Consider că perspectivă personală a autorilor asupra romanelor lor a făcut întâlnirea cu adevărat captivantă și chiar vreau să citesc cele două romane discutate. (INGRID CALETZEANU)
FILIT nu a fost doar un festival de literatură, ci un prilej de a deveni un pic mai maturi și mai atenți la lumea în care trăim.
Pe 22 octombrie 2025, în cadrul Întâlnirilor Alecart de la FILIT, am întâlnit pentru prima dată un autor. E greu de crezut, de vreme ce sunt atâtea cărți în lume, cum am reușit să-mi petrec 15 ani din viață neavând acest fel de dialog. Acum însă îmi dau seama că o întâlnire într-o librărie, cu un autor grăbit, nu se poate compara cu momentele petrecute în sala J, de la Casa Pogor.
Întâlnirea de miercuri, cu Nick Bradley și Nikola Scott, a avut un impact enorm asupra mea, deoarece a fost prima. Am întâlnit doi autori extraordinari, care ne-au răspuns la fiecare întrebare, fie ea complicată sau pusă cu speranța secretă a unei note de 10 (speranță care s-a spulberat, așa că vom ști de acum încolo că aceasta nu este o miză). Am avut oportunitatea de a înțelege procesul prin care o idee sau un personaj prinde rădăcini în paginile unei cărți și crește până când în jurul acelui gând se creează o lume întreagă. Ambii invitați s-au inspirat din viața reală și acest aspect a determinat o emoție vie în rândul nostru. Ne-au explicat cum întâlniri sau simple fapte de viață și sentimente pot fi modelate în scene profunde, care să vorbească tuturor, ne-au arătat că sunt oameni obișnuiți, doar mai creativi și purtați de o pasiune.
Nu aș vrea să închei fără a aminti și de întâlnirea de a doua zi. Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? a fost un roman care mi-a captat atenția, iar dialogul cu Michel Bussi a fost o adevărată poveste plină de farmec, o călătorie fascinantă și o pledoarie pentru inocență. Deși nu am citit cartea de memorii a lui Andrei Gorzo, a fost impresionant să am în față un om care a avut curajul necesar pentru a-și expune o parte din viață în fața lumii, care a recunoscut că una dintre temerile sale a fost să nu piardă ceea ce știa despre tatăl său și nu a pus în carte, ca amintirile să nu-i fie reduse la cele asociate personajului creat.
Fiecare întâlnire a fost așadar specială și am înțeles că în spatele unei cărți se află un autor ce trăiește îndoiala și un om care simte frica de nu fi înțeles. Am fost uniți de pasiunea pentru lectură, dar la finalul celor cinci zile am descoperit că mai aveam un lucru în comun – cu toții priveam lumea diferit, o înțelegeam altfel – găseam semințe ale unor posibile povești în peisajul din jur sau într-un simplu obiect. FILIT nu a fost doar un festival de literatură, ci un prilej de a deveni un pic mai maturi și mai atenți la lumea în care trăim. (ADELA OCHIANĂ)
Cuvintele Cristinei Drăghici spuse în cadrul întâlnirilor Alecart la Zoon Poetikon au rămas mult timp în mintea mea: „Nu există un drum greșit cât timp e al tău”. Nu au fost rostite ca o lecție, ci ca o mărturisire. În acel moment întreaga sală a amuțit. Era însă o liniște care nu apăsa, ci te făcea să te gândești la propriile alegeri. Gestul poetei a fost simplu: a zâmbit scurt și a privit tinerii din sală cu o blândețe care părea să spună mai mult decât cuvintele. Am simțit că vorbele ei nu se refereau doar la scris, ci la viață. Într-o lume în care ni se spune mereu ce ar trebui să facem, ideea că drumul tău, oricât de neobișnuit ar părea, e totuși al tău a fost o formă de libertate. Privirea ei senină transmitea încrederea că și greșelile pot fi parte din frumusețea parcursului personal. Acel moment a transformat pentru mine o întâlnire literară într-o lecție despre curaj. Nu mai era o discuție doar despre poezie, ci despre căutare, despre autenticitate. Cristina Drăghici răspundea calm, atent, ca și cum ar fi știut că fiecare întrebare a noastră ascunde o teamă. M-au impresionat răbdarea, felul în care lăsa tăcerea să se insinueze – ca și cum ar fi oferit spațiu fiecărui gând să respire. Am plecat cu senzația că drumul fiecăruia dintre noi e o poveste care se scrie pas cu pas, fără rețete și fără aprobări. Păstrez cuvintele ei, căci înseamnă mult pentru mine: „Nu contează cât de departe ajungi, ci cât de sincer mergi pe calea ta”. Poate tocmai asta a fost esența acestor întâlniri: să înveți, printre cărți și oameni, cum să-ți aparții. (IRINA-VALENTINA OSTAFI)
Am plecat cu impresia că poezia nu se naște doar din cuvinte, ci și din emoții, gesturi și clipe de liniște care spun mai mult decât orice discurs.
Anul acesta am avut pentru prima dată ocazia de a participa la FILIT și am fost impresionată de acest festival despre care auzisem doar de la prieteni. Cel mai mult mi-a plăcut ziua de sâmbătă. Dimineața, de la ora 10, au fost prezenți printre noi George Cornilă și Isidoros Zourgos, alături de traducătoarea Ana-Maria Lucescu. Ambii autori au fost foarte deschiși curiozităților și interpretărilor diferite despre propriul roman. George Cornilă m-a impresionat prin implicare și profunzime, prin felul în care, vorbind despre carte și situațiile din ea, ajungea să discute despre aspecte extrem de serioase care vizează felul în care ne amintim, memoria personală și colectivă, identitatea pe care ți-o dă scrisul. Am apreciat în mare măsură disponibilitatea lui, întrucât așteptasem momentul discutării romanului Silex de foarte mult timp. Au fost aspecte pe care le intuiam, dar și altele pe care le-am trecut cu vederea când am citit romanul.
Isidoros Zourgos a fost la fel de încântat să răspundă la întrebările din public și chiar era curios să afle și perspectiva lui George Cornilă, reformulând întrebarea primită pentru a se potrivi și romanului Silex. Această conexiune între cei doi autori a făcut întâlnirea de sâmbătă diferită de celelalte, deoarece a generat o discuție amplă, cu multe puncte comune. De asemenea, prezența Anei-Maria Lucescu a fost revelatoare. Până atunci nu m-am gândit la dificultățile pe care le întâmpină un traducător, nici la munca din spatele unei traduceri bune, dar am ajuns să percep acest act ca pe o artă la fel de importantă ca scrierea unui roman.
Mai târziu, la ora 15, a avut loc Zoon Poetikon. Nu știam la ce să mă aștept și mă gândeam că nu voi fi foarte interesată de această întâlnire, dar a găzduit unul dintre momentele mele preferate din cadrul FILIT – citirea unor poezii de către elevi, făcute din versurile poeților invitați (Cristina Drăghici, Dan Coman și Robert Șerban) și prezentarea felului în care au gândit noul text, cum s-au schimbat accentele față de poeziile inițiale, ce stare au dorit să transmită. (IOANA PAVLIUC)
Zoon Poetikon – cu Dan Coman, Cristina Drăghici și Robert Șerban – a avut o energie specială, care te făcea să simți că poezia nu e doar un text scris, ci o trăire împărtășită. Într-o sală plină și fremătând, fiecare intervenție părea să deschidă o nouă lume. Momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost când Dan Coman a vorbit despre felul în care poezia se simte înainte de a se înțelege. În acea clipă s-a făcut o liniște deplină, o tăcere plină de emoție, ca și cum toți am fi înțeles ceva esențial fără să fie nevoie de explicații. Cristina Drăghici a adus în discuție ideea fragilității, arătând că poezia poate fi o formă de vindecare și de tandrețe într-o lume agitată. Felul calm de a vorbi și gesturile delicate au dat cuvintelor o putere aparte. În contrast, Robert Șerban a adus o notă de umor și naturalețe, vorbind despre poezie ca despre o formă de libertate și de curiozitate față de lume.
Zoon Poetikon a fost mai mult decât o întâlnire literară, a fost un moment de sinceritate și de comuniune. Între lecturi, priviri și tăceri s-a simțit o legătură puternică între poeți și public. Am plecat cu impresia că poezia nu se naște doar din cuvinte, ci și din emoții, gesturi și clipe de liniște care spun mai mult decât orice discurs. (EMA-MARIA TRONARU)
Iubirea rămâne sentimentul cel mai apropiat de libertatea absolută, dar care, paradoxal, te leagă de celălalt.
„Dacă te îndrăgostești, îți pierzi puțin libertatea. Dar este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care i se întâmplă omului.” Iubirea, atât în romanul lui Leo Vardiashvili, cât și în cel al lui Carlo Vecce, reprezintă sursa curajului personajelor: pentru tatăl lui Saba – să ajungă să se reîntoarcă în Georgia pe urmele Ekăi, iar pentru Caterina – să îl aibă pe Leonardo. Modul în care autorii s-au raportat la aceasta a fost cât se poate de profund, amintindu-ne că, odată îndrăgostit, ești într-o anumită măsură prizonier: te gândești mai puțin la tine însuți, te leagă totul de persoana iubită. Carlo Vecce a explicat cum s-a raportat la povestea Caterinei, cum a descoperit și a cercetat documentele ce dovedeau existența acesteia, având în vedere că fusese o sclavă, iar drepturile sale erau extrem de limitate, dar a mărturisit și cum prin Caterina a ajuns să spună povestea mai multor oameni și a mai multor femei reduse la tăcere și condamnate la uitare. Iubirea, a spus el, rămâne sentimentul cel mai apropiat de libertatea absolută, dar care, paradoxal, te leagă de celălalt.
„Dragostea este o altă formă de sclavie”, a spus Leo Vardiashvili, care a precizat că în romanul său decizia tatălui, care se simte îndatorat față de femeia pe care a iubit-o de a se întoarce, reprezintă punctul de plecare al poveștii, căci, în urma deciziei sale, cei doi frați sunt lăsați pe cont propriu. Astfel, iubirea devine și un combustibil pentru durere – o durere care are ca sursă războiul declanșat în urma căderii comunismului în Georgia. Istoria și traumele ei au reprezentat pretextul unui dialog despre lumea în care s-a trăit, dar și despre prezent, despre eterna tentație a autodistrugerii pe care pare a o simți omenirea. „Oamenii sunt foarte buni la a uita istoria, nu mai știi unde erai acum 20 de ani. Și asta e extrem de ironic, fiindcă tot o repetăm.” Cred că dintre toate întâlnirile, aceasta mi-a stârnit cel mai mult interesul tocmai prin modul celor doi scriitori de a se raporta la diferite subiecte actuale în paralel cu evenimentele cărților lor, determinându-ne să privim prezentul cu mai multă atenție. (IOANA-GABRIELA ŞTEFAN)
Întâlnirea Alecart din cadrul FILIT de miercuri cu scriitorul Nick Bradley a fost o experiență aparte, care mi-a oferit prilejul de a putea înțelege mai clar personajele și lumile propuse de cei doi autori (Bradley și Nikola Scott). Discuția despre romanul Patru anotimpuri în Japonia a scos în evidență sensibilitatea scriitorului și modul subtil în care acesta a evidențiat trăirile și emoțiile lui Flo, Kyo și Ayako. Una dintre ideile care m-au impresionat a fost observația lui Bradley despre „pathetic fallacy” – tendința de a proiecta stările noastre sufletești asupra naturii. „Pathetic fallacy” este un termen literar ce desemnează atribuirea emoției umane și a conduitei la lucrurile găsite în natură care nu sunt umane. Este un fel de personificare care apare în descrierile poetice. Mi s-a părut fascinant cum acest concept prinde viață în roman prin intermediul pisicilor. De exemplu, fuga lui Lilly, pisica lui Flo, reflectă singurătatea și neliniștea fetei, ea aflându-se într-un moment dificil din cauza despărțirii cu Yuki, fosta ei parteneră, și a traducerii cărții „Sunetul apei”. Contrastul dintre Coltrane (pisica neagră cu o pată albă) și Lilly (pisica albă cu o pată neagră) sugerează echilibrul dintre contrarii, adică Yin și Yang. Astfel, animalele devin o extensie a lumii interioare a personajelor, astfel încât putem să ne identificăm cu ele mult mai ușor, a spus Nick Bradley.
În urma acestei întâlniri am înțeles mai bine cum literatura poate fi o formă de meditație asupra lumii și asupra propriei sensibilități, Nick Bradley a reușit într-un mod percutant să evidențieze cum se simt personajele sale, cum acestea se confruntă cu greșelile și cum găsesc o cale, o soluție pentru acestea, înaintând spre scopul pe care și-l propun. Am plecat de la întâlnirea Alecart cu sentimentul că literatura are puterea de a ne arăta nu doar povești, ci și personaje care reprezintă o reflexie a noastră într-o oglindă miraculoasă. (DIANA-PETRA PORUCIUC)
VA URMA
