La pas prin teritoriile angoasei: Cea mai mică femeie din lume, de Clarice Lispector

De ce ai unghiile așa de lungi? Ca să te zgârii până ai să mori și ca să-ți smulg spinii ucigători, răspunde lupul din om. De ce ai gura asta crudă și înfometată? Ca să te mușc și să suflu asupra ta ca să nu te mai doară, dragostea mea, din moment ce trebuie să fac să te doară, eu sunt lupul inevitabil, pentru că mi-a fost dat să trăiesc. De ce ai mâinile astea care ard și înhață? Ca să rămânem cu mâinile împreunate, pentru că am atâta nevoie, atâta, atâta – urlară lupii și se uitară intimidați la propriile gheare înainte de a se cuibări unul într-altul, ca să iubească și să adoarmă. (Supliciile Sofiei)

Cea mai frumoasă femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964 (în traducerea Ancăi Milu-Vaidesegan) este primul dintre cele două volume care vor prezenta cititorului din România integrala povestirilor lui Clarice Lispector, într-un demers a cărui intenție este aceea de a oferi o imagine percutantă asupra liniilor de forță ale prozei acestei scriitoare atât de originale în viziunea propusă.

Universul povestirilor strânse în acest prim volum creează cu cititorul o stranie legătură. Seducție și respingere în doze egale, impresia că nu ești lăsat să pătrunzi pe de-a-ntregul înăuntrul lor, că, de la un punct încolo, există ceva care scapă înțelegerii, care se sustrage posibilității de a lua în stăpânire sau de a fi stăpânit de lumea creată. E aproape în toate o forță care te propulsează în afară, un zid care se instaurează brusc între interioritatea sau gesturile personajelor și tot ceea ce se află în afara lor. Multe dintre ele mi s-au părut mai degrabă experimente ce reflectă o stare sau un gând pe care cuvintele nu vor să o/îl redea până la capăt. Ca un fir de nisip de a cărui prezență nu poți scăpa, ceva opune rezistență. S-a vorbit despre angoasă și starea de transă care ar fi generat multe dintre aceste povestiri. Clarice Lispector însăși nu face nimic pentru a crea o breșă prin care cititorul să se poată apropia de lumea imaginată de ea. Desigur, ține și asta de o poetică asumată a obliterării. Dar, dincolo de acest aspect, rămâne o realitate: poți recunoaște virtuozitatea narativă, tehnica scriiturii, dar, din punctul meu de vedere, vei fi mereu un străin printre chipurile și gesturile, printre gândurile și modul de a fi al acestor personaje. Straniu contorsionate sau bizare în felul de a gestiona relația cu ceilalți sau cu propria viață, cu propriile dorințe sau neputințe, cu ceea li se întâmplă sau îi fac pe alții să trăiască. În fapt, în foarte puține dintre ele se întâmplă ceva. Sunt înregistrate momente, clipe minuscule sau acțiuni, dar ele nu sunt reflectate în liniaritatea lor, în devenirea a ceva, ci sunt gândite punctual. Și parcă voit voalate de perspectiva celei/celui care le relatează sau de detașarea, nu de puține ori, însoțită de ironie și chiar de sarcasm a vocii care prezintă un „caz”. De aici și finalurile (cu adevărat excepționale, ca niște tăieturi în carnea textului) care nu clarifică, însă reconfigurează sensul a ceea ce se construise anterior ca stare. Nu e un punct, ci o linie, putându-se îndrepta spre orice. De cele mai multe ori, către o vinovăție, o singurătate (în doi), o împăcare cu semi inutilitatea a tot ce există sau se trăiește. Impresia de absurd și de deșertăciune persistă dincolo de ceea ce fiecare bucată de viață înfățișează.

Ridică înlăuntrul tău monumentul Dorinței neîmplinite. Și astfel lucrurile nu vor muri niciodată înainte ca tu însuți să mori. Pentru că, îți spun, mult mai trist decât să arunci cu pietre este să târăști după tine cadavre. (Scrisori către Hermengardo)

Primele povestiri sunt mai apropiate de o situație existențială recognoscibilă. În centrul lor se află nu niște siluete feminine, ci niște suflete ale căror pulsiuni le fac să iasă din matcă, să își manifeste slăbiciunea sau să o transforme în opusul ei. Sunt suflete mici, exasperate, plictisite, încorsetate de rigorile lumii în care au crescut, întrevăzând pentru o clipă posibilitatea de a evada, agățându-se de aceasta și revenind la dureroasa stare anterioară. Fără ca acele cicatrici să fie purtate la vedere, mai degrabă acceptând o fatalitate sau propria neputință. O femeie se trezește într-o dimineață înconjurată de o tăcere stranie. În care gândul tăios ca lama unui briceag scoate la suprafață o realitate de care reușise să se ferească până atunci: M-a părăsit. Rana e deschisă și scoate la suprafață șantajul, umilința, reproșul bărbatului în urma cărora nu a rămas decât casa suspendată în tăcere: Mă sufoci, nu pot crea în preajma ta. Buimacă, lovindu-se de gol, ea descoperă o foaie uitată pe care sunt scrijelite câteva cuvinte. Recunoașterea mediocrității. A lui, nu a ei. Brusc, lumea dobândește alte contururi și dinăuntru țâșnește, cu o forță de nestăvilit, certitudinea că el va reveni. El se va întoarce, pentru că ea este cea puternică. Aceasta este situația din Triumful. 12 ani care atârnă ca plumbul. Și apoi decizia de a pleca. Ce faci cu libertatea ta după 12 ani? La sfârșitul câtorva ore, totul revine în punctul inițial. Ea se întoarce, intră pe ușa casei, iar el nu a observat nici măcar unda seismului care a fost pe punctul de a se produce. În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult. În Fuga, din fuga aceasta a femeii rămân lacrimile șterse rapid cu cearșaful și imaginea unui vapor pe care niciodată nu va urca. Fragment caleidoscopiază așteptarea unui bărbat de către o femeie cu fustă scurtă și strâmtă, sub privirile unei mulțimi străine, la masa dintr-un bar unde viitorul ar trebui să i se schimbe. Disperarea. Senzația că nu există. Și timpul trecând, dilatat. Privirile celorlalți lipite de chipul și de trupul ei. Convingerea că toți știu. Deși realitatea este că doar ea e cea care știe. Și e suficient. Când el în sfârșit apare, Flora se hotărăște ca niciodată, dar niciodată să nu-l ierte pe Cristiano pentru cum a umilit-o. Dar dacă el nu ar fi venit? se întreabă ea. Atunci, așteptarea ar fi avut un sens, i-ar fi rămas speranța. În fapt, scuza, gândul că el e vinovat, nu ea insignifiantă. Și totuși, victima e aici. Dar victima este ea și iese supusă în întâmpinarea călăului: Iubitul meu… îi spune Flora cu blândețe, uitând de fusta scurtă și strâmtă.

Există momente în aceste vieți când se creează niște breșe. Când prin ele se strecoară insidios sau cu brutalitate plictiseala, exasperarea, sfârșeala, dorința de a trăi cu adevărat, disperarea. De aici fantasmele, un soi mocirlos de transă în care personajele fie sunt prinse pentru un timp și aproape devorate, fie le imprimă o detașare rece, făcându-le să acționeze în absență.

Nu era o viață de vis, pentru că asta nu i-a îndrumat niciodată. Ci de irealitate. Deși au existat momente când deodată, dintr-un motiv sau altul, plonjau în realitate. Și atunci li se părea că au atins un fund dincolo de care nimeni nu poate trece. (Obedienții)

În unele dintre aceste povestiri, în special în cele din ciclul Legături de familie, personajele par a trăi doar cu gândul de a păcăli timpul, de a uita că există pentru ele însele, de a regăsi o „normalitate” convențională, asumată de toți ceilalți, dar care le anihilează orice trăire autentică. Dorința lor e de a rămâne la suprafața lucrurilor, a lumii, de a nu se lăsa prinse (din nou) de vârtejul unor angoase. În Iubire, de exemplu, e o tihnă construită atent, întărită de gesturi repetitive, urmate aproape ritualic pentru a nu perturba echilibrul vizibil precar, cu momente (cel mai adesea, ceasul gol al după-amiezilor) ce trebuie păcălite, cărora e necesar să li te sustragi cu viclenie. Ana e cuprinsă brusc de neliniște în timp ce merge cu tramvaiul și privirea i se oprește asupra unui bărbat orb. Acesta este elementul declanșator al unei crize. Ceea ce urmează e straniu și realitatea femeii capătă forme instabile. Timpul petrecut pe o bancă în grădina botanică pare sugrumat de viața din care se revarsă o forță copleșitoare a plantelor ce nu cunosc decât o vitalitate devoratoare și un prea plin care ei îi este refuzat. Un sentiment aproape mistic e pe punctul de a o arunca într-un abis care o sperie. Revenirea acasă, la soț și la copii, aduce salvarea. Dar iată care sunt termenii ce definesc reapropierea de firesc: Cu un gest care nu era al lui, dar care părea natural, își luă soția de mână, ducând-o cu el fără să se uite în urmă, îndepărtând-o de pericolul de a trăi. Adevărul este că, pentru multe dintre femeile din povestirile lui Clarice Lispector, a se salva înseamnă a face față, a se ascunde de ispita de a trăi, de a simți, de a-și asuma ceea ce simt, ceea ce vor. Starea lor existențială e o neliniște fără contururi precise, o nehotărâre dureroasă, sfâșietoare, care le contorsionează toate gesturile, așa cum se întâmplă și în Imitațiunea trandafirului, în Misterul din São Cristóvão sau în Bizonul. Nu știi cât e maladiv în momentele și în stările surprinse și unde intervine absurdul, mecanica, incapacitatea personajelor de a înțelege și de a trăi. Prezentate ca niște păpuși de ceară într-un decor osificat sau artificial, ele nu au capacitatea de a te face să le înțelegi până la capăt. De fapt, cu siguranță, nu asta e intenția lui Clarice Lispector. Căci nu o proză psihologică sau de situare în realitatea imediată o interesează, ci starea care determină aceste personaje să acționeze ca într-un spațiu oniric, fie cu mișcări compulsive, fie abandonând letargic orice dorință de a schimba ceva.

E adevărat, în același timp, că toate povestirile au în miezul lor complicatele relații interumane. Într-o gamă vastă de trăiri. Iar atmosfera, absolut excepțional surprinsă în deschiderea fiecărei partituri textuale, imprimă o anumită doză de stranietate care nu exclude adâncimea psihologică. Negată apoi constant de felul de a gândi sau de a reacționa al personajelor. E o anumită acuitate a simțurilor cu care personajele înregistrează și cea mai subtilă schimbare de ritm sau de stare a mediului, care cred că e punctul forte al tuturor acestor proze scurte. O acuitate aproape bolnăvicioasă. Ce conferă lumii ceva tulbure și tulburător. Gânduri și senzații de o precizie devastatoare se ridică la suprafață dinspre mâlurile sufletești dizolvând liniștea greu construită. Sau, dimpotrivă, legătura cu normalitatea se menține prin revenirea la un obiect, la un gest menit să elimine trauma, ca în Prețiozitate (pentru Mafalda), unde personajul nu știe ce să facă cu starea aceea incertă, nici copil, nici femeie, cu un ego ce proiectează imagini ale unei prețiozități niciodată reale, ale unei incandescente neîncrederi dublate de nevoia de a fi văzută, ascultată, de dorința de apropiere. Violul la care e supusă fata, abia sugerat, e trăit între, ca într-o  buclă temporală, ca într-o existență străină, iar asocierea intruziunii bărbaților în propria intimitate se face prin zgomotul ascuțit al pantofilor cu tocuri de lemn pe care îi poartă și de care dorește să scape. Iar ea a primit pantofii cei noi.

Astfel, linia asta a noastră este goală. Este pustie pe dinăuntru. Dar noi, care suntem aici, avem o pasiune și un dor de pustiu de parcă am fi fost deja decepționați de sânge. (Discurs inaugural)  

Mai ales în povestirile din Legiunea străină oamenii par a nu ști ce să facă cu sentimentele și cu legăturile dintre ei. Rămân obedienți unor narațiuni străine naturii lor sau unora pe care și le creează, pierzând contactul unul cu celălalt. Gradul de abstractizare al acestor ultime povestiri face din cele mai multe texte experimentale. Ceea ce pare a urmări Clarice Lispector e, în fiecare, o idee, dar una ce se înfășoară în interiorul propriului miez, fără a permite limpezirea în afară.

Categoric provocatoare, textele din Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964 instituie un „teritoriu” inconfundabil, în care te pierzi în încercarea de a descoperi care îi sunt granițele și încotro te îndrepți pășind înspre el. Înspre, căci nu ai nici un moment senzația că te poate accepta în interiorul lui. Și nici nu cred că dorești cu adevărat să fii acolo. Iar în această mișcare de atracție-respingere stă, cred, de fapt, forța lumii imaginate de Clarice Lispector.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!