țara celei mai mari singurătăți cu putință și a celei mai mari muțenii de care ești în stare, unica țară pe care o considerăm locuibilă (iar prin „locuibilă” vreau să zic: imposibil să o pierzi ori să o urăști, imposibil să o expui unei nostalgii sentimentale și superficiale, imposibil să o iei ca pretext sau să o ții ostatică pentru a-ți agăța în piept onorantul medalion al exilului și, în sfârșit, țara imposibil de apărat, fiindcă se apără ea singură, are metereze de necucerit și nu cere alt sacrificiu decât trândăvia noastră și pofta de a face dragoste tot timpul). Care este, așadar, această țară? O cunoști. Este, evident, țara cărților […].
Acaparator, dens, căutând să nu rateze nicio temă esențială și reușind să o facă fără a da impresia că aceasta este miza, fiindcă nu este, roman plurivalent, ancorat în realitate și depășind-o în același timp, cu o construcție narativă fără fisură, scris parcă pe viață și pe moarte, Cea mai tainică amintire a oamenilor e, foarte probabil, cartea cea mai bună apărută anul acesta în România. Tradusă excepțional de Ovidiu Nimigean (era nevoie de vâna unui poet, de adicția față de literatura care se scrie cu sânge, asimilată fără rest pentru a putea recupera întreaga tensiune și frumusețe sălbatică a scriiturii lui Mohamed Mbougar Sarr), apărută în colecția Anansi Contemporan coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu, cel care nu putea rata întâlnirea cu un volum scris ca să te bântuie (așa cum Diégane Latyr Faye, personajul lui Sarr e bântuit de romanul lui T.C. Elimane, un tânăr senegalez ajuns la Paris și care scrie Labirintul neomenescului, Cartea, dispărând apoi, învăluindu-și viața în tăcere, infiltrându-se în viețile atâtor oameni, devenind fantasma și punctul nodal al căutărilor sau al alegerilor lor), Cea mai tainică amintire a oamenilor e un roman al obsesiilor și al căutării, o carte în miezul căreia se află chiar literatura, frumusețea și cruzimea ei tăioase, acaparatoare și salvatoare, fantoma acelui „a fi sau a nu fi” al oricărui scriitor, alternativa în fața căreia șovăie inima oricărui om bântuit de literatură: a scrie, a nu scrie.
Despre sufletul omenesc nu se poate ști nimic, nu e nimic de știut.
Ca un Ianus bifrons, romanul scoate la suprafață și scrutează viscerele literaturii și pe cele ale omenescului. E o carte care un timp îți creează impresia că își trage substanța din marile cărți, hrănindu-se din stilul și obsesiile literaturii sud-americane, cu un substrat bolañan ușor recognoscibil, dar asimilând deopotrivă eseurile lui Borges, liniile de forță ale scriiturii lui Cortazar și Sabato, pentru ca apoi să își rescrie și redefinească propria identitate, fără a o nega pe cealaltă, ci, dimpotrivă, adâncind-o și căutându-și originalitatea tocmai în această complexă și fascinantă capacitate de a fi ea însăși trăgându-și seva din alte lumi (a se citi: alte cărți, alte „identități” literare, stilistice, culturale). Refăcând simbolic traseul și destinul pe care l-a avut Labirintul neomenescului, cartea „pierdută”, aproape imposibil de găsit, a lui T.C. Elimane care ajunge în mâinile lui Diégane Laye, el însuși tânăr scriitor senegalez aflat la Paris, după ce ani întregi fusese urmărit de misterul din jurul ei și al autorului care a scris-o, cartea care își caută și își alege cititorul, îl locuiește, produce o mutație fundamentală în alchimia destinului său, căci e legată de un eșec răsunător, dar și impregnată de o tulburătoare forță de seducție pe care doar marile cărți o pot provoca celor, puțini, aleși. Cartea care vorbește fiecăruia altfel, care spune fiecăruia altceva, respinsă sau devenind centrul de iradiere al unei descoperiri despre sine și lume, despre ce caută fiecare în scris, despre povara și tăcerile și cuvintele și responsabilitățile fiecăruia, Labirintul neomenescului și destinul lui T.C. Elimane reprezintă o punere în abis a ceea ce este Cea mai tainică amintire a oamenilor. Și a ceea ce nu este ea, căci scriind despre căutările lui Diégane Latyr Faye, despre întâlnirile și revelațiile pe care acesta le are, despre încercarea lui de a afla cine a fost Elimane, Mohamed Mbougar Sarr vorbește într-o anumită măsură despre orice scriitor devorat de literatură și de nevoia de a scrie, despre temerile, și orgoliul, și ratarea care stau mereu la pândă, dar și despre condiția autorilor veniți la Paris din țările care au fost colonii franceze, despre privirea criticii aruncată asupra lor, despre complezența cu care sunt promovați, folosiți, asimilați sau, dimpotrivă, despre disprețul față de această literatură „marginală”, care, se crede încă, are nevoie de confirmarea „marilor literaturi” și, dacă nu livrează imaginea facilă, exotică a unui spațiu, se lovește de ostracizare. Despre opțiunea acestor scriitori de a se elibera de rădăcini, de a-și nega și a-și trage forța din ura față de identitatea de acasă, de a face din aceasta chiar sângele cu care își scriu cărțile (cazul lui Siga D.) sau dimpotrivă, de a reveni acolo de unde au plecat, în chiar locul întunecat unde s-a născut trauma – personală și colectivă – pentru a-și putea regăsi cu adevărat vocea, a căuta să-și scrie Cartea sau a se retrage în tăcere (Musimbwa). Despre ce înseamnă a fi scriitor tânăr de origine africană, despre prima carte, despre impasul de a scrie o alta. De fapt, ficționalizând, să plonjezi în chiar miezul propriei ființe, în miezul a ceea ce te macină și a ceea ce ești, ca om și ca scriitor. Căci, atât Elimane, cât și Diégane Faye și, într-o anumită măsură, Siga D. sau Musimbwa sau Chérif sunt alter-ego-uri posibile, sub-euri sau destine alternative, opțiuni, responsabilități, tatonări, ispite pe care autorul le duce cu sine, iar obsesiile lor sunt obsesiile lui, viețile lor se scurg în memoria lui de scriitor și în proiecția lui despre sine ca scriitor.
Nu te întâlnești că vrei tu cu Elimane. El se ivește ca o vedenie. Trece prin tine. Îți îngheață măduva din oase și îți arde pielea. E o iluzie vie.
Pretextul în jurul căruia Mohamed Mbougar Sarr construiește călătoria lui Diégane Faye în căutarea urmelor lăsate de Elimane Madag Diouf, alias T.C. Elimane, scriitorul dispărut, este misterul ce învăluie destinul acestuia. Un mister ca o gaură neagră ce îl absoarbe cu totul pe Faye, care îl mistuie pentru a-l scuipa apoi pe o mereu nouă traiectorie din care va ieși la fel de tulburat și de însetat, într-o căutare de care se simte posedat, pentru că și el e unul dintre cei care vor coborî în infern, dintre cei care trebuie să opteze între a scrie și a nu o face. E misterul unui scriitor care a ales să tacă, să se retragă, să fugă. Și alături de viața lui, cartea pe care a publicat-o, romanul atât de controversat, cu infinitele lui posibilități de interpretare, devenind al fiecărui cititor care se lasă transfigurat de universul lui. Prilejuindu-i lui Diégane întâlnirea cu Siga D., păienjenița, Mama-păianjen, pe care o leagă fire invizibile de Elimane, cea care nu crede că literatura corectează viața, că o completează, că o înlocuiește, pentru care viața cu rănile și lava ei incandescentă e ceea ce contează, căci viața și opera nu se confundă, viața e totul, adevărul ei are prioritate, literatura venind abia după, trăgându-și forța din ea. Prin Siga D., Diégane o descoperă pe poeta haitiană care a salvat-o din infern, pe editorii francezi ai lui Elimane, cu originile lor evreiești și prietenia ce i-a legat de acesta, cu orbirea, și vina, și ispășirea pe care o implică legătura dintre ei, plonjează în viețile oamenilor dintr-un sătuc de pe malul unui mare fluviu din Senegal, unde o femeie păzește noapte de noapte un manghier la rădăcinile căruia sunt îngropate intestinele unui crocodil mitic ce au fost mormântul tatălui celor doi bărbați pe care i-a iubit, așteptând, cu mințile rătăcite, ca fiul ei să-și țină promisiunea și să se întoarcă acasă, femeie care dispare pentru totdeauna într-o noapte; acolo unde doi frați gemeni s-au urât și au iubit-o cu aceeași pasiune, au trădat și au ispășit pentru alegerilor lor și ale ei, unul rămânând fidel lumii în care s-a născut, tradițiilor și învățăturilor sale, celălalt visând să fie asemenea celor ce i-au colonizat țara, recunoscut de ei, crezând în valorile lor, sacrificând totul în numele a ceea ce l-au învățat, plecând să ucidă în război pentru ei și țara lor. Apoi, pe străduțele pariziene și în nordul Franței, în Buenos Aires și din nou în Africa. Prin epoci diferite, din 1938 și mai înainte până aproape în zilele noastre, printre masacrele din satele din Zair, printre germanii care ocupaseră capitala Franței și evreii care sunt duși în lagăre, printre lovituri de stat din America de Sud și mișcări de stradă din Dakar, printre crime misterioase și secrete care trebuie păzite, printre morți și viziuni provocate de joint-uri, într-o căutare-rătăcire labirintică, într-o căutare ce devine inițiere și temelie a adevăratei identități umane și literare a lui Diégane Faye. Printre autori reali și fictivi, căci Elimane se întâlnește cu Sabato și Gombrowicz în Buenos Aires, Siga D. cu poeta haitiană în Dakar, Diégane cu Siga D. la Paris și în Amsterdam.
Ceea ce urmăresc eu este intensitatea unui vis, focul unei iluzii, pasiunea posibilului. Ce se află la capătul minei? O altă mină: giganticul perete de huilă și picamărul nostru, târnăcopul nostru, icnetele noastre. Iată aurul!
Toți își încrucișează destinele, le prelungesc unele în altele, depășind timpul existenței lor și spațiul propriu-zis, toți, aduși la un loc de același Elimane, autorul-fantomă care se va întrupa treptat din crâmpeie de mărturisiri smulse în această anchetă detectivistică a cărei miză e chiar viața lui. Și de cartea-fantomă, Labirintul neomenescului și de cealaltă, care nu va fi niciodată terminată, imagine a epuizării și a eșecului, dar și a imposibilității de a se sustrage imperativului de a scrie și pe care Diégane nu o va salva, așa cum a sperat Elimane, ci va alege să o îngroape în apele adânci ale fluviului care cu mult timp în urmă fusese locul în care trăise un crocodil, care a devenit mormântul unui bărbat, iar un altul, fiul lui, a orbit, acesta fiind sacrificiul cerut pentru viața care i s-a lăsat. Și printre alte cărți, cea a lui Diégane, Anatomia vidului, a lui Musimbwa, a lui Siga D., Elegie pentru noaptea neagră, într-un dialog subtil, dar permanent cu opere de primă mână ale literaturii occidentale. O călătorie liminară, o plonjare printre marile întrebări despre literatură, despre ceea ce o face vie, pulsândă de adevăr, dar și o analiză și o luare în răspăr a parti-pris-urilor și a modelor, a criticii, a premiilor, a valorii. În egală măsură, o punere în discuție a originalității, a posibilității de a (mai) fi original, a ceea ce înseamnă, de fapt, originalitate în scris. O aducere în atenție a literaturii post coloniale, cu tot ceea implică ea: relația dintre limba emigrantului „asimilat” cu țara și cultura de origine, influențele și nostalgiile sau traumele, alegerile provocate de transmutarea într-o realitate socială și literară diferită, negarea identității strămoșilor sau împachetarea ei în ceva vandabil, dificultatea de a fi citit doar ca scriitor, nu ca un scriitor de culoare; o interogație despre ceea ce e autentic și unde începe compromisul, așadar, despre ceea ce presupune orice alegere în cazul scriitorilor de limbă franceză proveniți din fostele colonii, despre condiția lor. Într-o carte care nu oferă răspunsuri sau soluții, dar care se naște din marea, singura obsesie pentru care nu există antidot: fantasma literaturii, căutarea trupului ei sălbatic și triumfal, a frumuseții ei devoratoare.
O carte mare nu are subiect și nu vorbește despre nimic, ea doar încearcă să spună sau să descopere ceva, dar acest „doar” înseamnă totul, iar acest „ceva” înseamnă de asemenea totul.
Dacă Cea mai tainică amintire a oamenilor ar fi doar o construcție în care firele narative, perfect ținute sub control și călătoria prin timpuri, printre locuri și oameni pentru a reflecta marile teme dintotdeauna (scrisul, plecarea, rătăcirea și revenirea la origini, istoria și ororile ei, iubirea, moartea, timpul) ar servi exclusiv scrierii unui metaroman, am vorbi despre forță, talent, asimilarea unei moșteniri literare vaste. Însă ceea ce-i reușește lui Mohamed Mbougar Sarr este corelarea căutării obsesive a fantasmei literaturii cu transpunerea unor povești de viață care, determinate clar de locul de originile al celor care le trăiesc, de timpul și de lumea cărora ei le aparțin sunt, în exact aceeași măsură, particulare și universale. Fiecare personaj își duce cu sine bucățile de viață, tristețile, melancoliile, patimile, dezamăgirile, urile, relațiile familiale, rădăcinile, promisiunile și îndârjirile, e aruncat în cercul solitudinii, izbindu-se din când în când de ceilalți și provocând adevărate dezastre sau adormind pentru un timp răni, dar, în același timp, spune ceva esențial despre viață, despre ce duce cu sine orice ființă umană. De aceea, credința disperată în literatură și asumarea a ceea ce înseamnă a fi în lume se întrepătrund în Cea mai tainică amintire a oamenilor, așa cum s-au întrepătruns și în cartea lui Elimane: Nu ne gândeam deloc că ea va salva lumea; gândeam, în schimb, că e singurul mijloc pentru a nu te salva de lume, dacă vrei să o vezi și să o înțelegi, devenind un mod de a vedea și de a înțelege, de a trăi și de a scrie sau de a avea libertatea de a duce mai departe (sau nu) o poveste. Devenind o răscolitoare declarație de dragoste adusă tuturor încercărilor de a scrie și tuturor lumilor care ne locuiesc, pentru că avem rădăcinile în ele, către care visăm, fiindcă, scriitori sau nu, cititori sau nu, suntem oameni.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
