Cea mai tare petrecere din liceu (cu Augustin Cupșa și Tamara Bivol) (II)

În numărul 22 al revistei „Alecart”, am vrut să aflăm cum arătau chefurile în liceu pentru câțiva dintre scriitorii dragi nouă și să le comparăm cu petrecerile colegilor noștri. Așadar, au răspuns redactori Alecart și scriitorii: Anastasia Gavrilovici, Augustin Cupșa, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian G.Romila, cărora le mulțumim pentru disponibilitate.

Astăzi: scriitorul Augustin Cupșa și redactorul Alecart Tamara Bivol.

Augustin Cupșa:

Când eram eu în liceu, adevărata problemă a chefului era să găsești locația. Toată lumea organiza chefuri fără să aibă unde să le țină. Nu știu dacă asta mai e valabil și astăzi în România, dar în mod sigur e la fel de actuală în Paris. Squat-ul ca un sport local de la mici chefuri clandestine, petreceri în toată regula (cu dj, bar cu băuturi și mâncare, bilet de intrare) la locuit pe perioade limitate în spații părăsite sau nelocuite, toate ilegale și echivalente cu spargerile sau cu intrările prin efracție. Uneori sunt hale, depozite, foste wc-uri publice (cum  i-au prins pe ăia ai lui Aladin la Chaussée d`Antin-La Fayette) alteori sunt chiar apartamente sau case unde nu mai stă nimeni de ceva vreme sau oamenii sunt în vacanță. Nu eram departe de lucrurile astea în vremea liceului meu, deși habar n-aveam cum e treaba în Paris.

Nu prea am cum să aleg care a fost cel mai tare chef poate și pentru că ceea ce făceam noi nu era tocmai un chef. Noi înseamnă câțiva prieteni, băieți și fete, în principal din clasa mea, dar și câțiva de la alte clase. Nu știu dacă ideea era neapărat să ne distrăm, așa cum făceau alții care închiriau o sală de discotecă (gen Gin Gin) sau un bar, ideea era să pierdem vremea și să fentăm sistemul. Pe vremea aia ascultam Smashing Pumpkins sau Nirvana sau Stranglers. Fumam și nu beam bere (care era pentru ăia „bătrâni”, ca mine acum), eventual votcă sau vișinată furată de pe-acasă. Și cam ăsta era tot abuzul nostru. Nu era nimic digital, nu aveam telefoane mobil și orele erau aproximative. Erau lunile lungi de vară când ne strângeam pe acoperișul unui bloc de la Mercur, pe baza sportivă a liceului, în spatele bazinului de înot, printre tufișuri și mărăcini, sau fugeam la mare, beam o sticlă de votcă cu căluțul albastru, în cerc, pe plajă și aveam discuții din gama Dostoievski, Kafka & co (înduioșător, deci). Când venea vremea proastă, lucrurile se complicau. Iarna colindam ca să strângem bani.

De câteva ori am dat petreceri în sediul unei instituții din oraș. O tipă avea cheia de la maică-sa care lucra acolo. Era într-o casă  boierească, frumoasă, cu geamuri înalte și așezată la stradă, așa că erau chefuri în beznă. Muzica era în surdină, fumam pe coridorul de la baie și evitam să trecem prin dreptul geamurilor în picioare. Doar felinarele de pe stradă și mașinile întâmplătoare decupau fâșii portocalii și albe de pe rafturile cu cărți și reviste și sobe de teracotă reci. O senzație confuză, dar mișto. Undeva, la limita dintre vis și trezie, dintre anii liceului și sfârșitul lor.

Tamara Bivol:

Recunosc că mi-e foarte greu să desemnez și să pun panglică albastră pe una dintre toate experiențele mele „distractive” din timpul liceului. Și nu pentru că aș pluti într-un inventar nesfârșit de petreceri, dar pentru că, trăind la confluența a două spații, fiecare dintre acestea își revendică titlul de „cea mai faină petrecere din liceu”, nominalizând momente în egală măsură de frumoase.

Cu toate acestea, cu riscul de a-mi supăra amicii de aici, o să spun că petrecerile de acasă din Moldova au avut întotdeauna un farmec aparte. Și nu, nu e o reticență facilă sau o lașitate a „străinului” care nu a crescut în mediul urban și nu se poate adapta la principiile de funcționare a acestuia. Mă bucur cu fiecare ocazie de posibilitățile orașului, nu foarte prietenos, de altfel, în multe situații. Cu alte cuvinte, dacă tu ai fi în locul meu, ce ai alege între Sâmbureștiul la 10 lei din Profi și vinul roșu, pentru hemoglobină, al lui tata; între gustările uscăcioase din comerț și plăcințele făcute de mama la repezeală pentru că vin oaspeți; între piesa unui gang și un hit al anilor ’80 cântat la karaokele vechi cu versuri stâlcite încă din copilărie; și între o horă cu bunelul, trecut de ceva timp de 80 de ani, care ți-ai dori să nu se mai termine niciodată și care nu are termen de comparație nicăieri în afara lumii de acasă?

Răspunsul meu este mai mult decât evident. Din acest motiv, cea mai faină petrecere a vieții mele de licean este fiecare petrecere de bun (re)venit acasă. Dintre toate, una din vara trecută va rămâne cu siguranță reper al acestor ani trăiți între lumi. Când mă întorceam de la un concurs național, toată familia, toată mahalaua și toți oamenii care auziseră de succesul meu se adunaseră în curtea noastră, așteptându-mă să ajung. În acea seară mi-am dat seama că așa aș vrea să petrec și să-mi petrec toată viața – dând oamenilor din jurul meu motive să fie fericiți, motive să danseze, să se adune și să se bucure unul de compania celuilalt. Căci atunci nu era bucuria internă a aprecierii care mă măgulea, ci era bucuria tuturor celor care mă înconjurau cea care mă făcea să petrec cu adevărat. Și, cel mai important, știu că exact aceeași oameni, cu aceeași sinceritate și naturalețe ar fi fost acolo, chiar dacă mă întorceam fără laurii victoriei. Tocmai acesta este farmecul petrecerilor din Basarabia – ele se încing de la sine, între oameni simpli, fără fast și fără pregătiri minuțioase. Iar acolo unde este voie bună și dragoste pentru viață și mesele se încarcă, și paharele se umplu și viața se lungește.

Până la urmă, orice am spune, cea mai faină petrecere e întotdeauna următoarea. Până atunci, numărăm zile…

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.