Cea mai tare petrecere din liceu (cu Marin Mălaicu-Hondrari și Sabina Cojocaru) (III)

În numărul 22 al revistei „Alecart”, am vrut să aflăm cum arătau chefurile în liceu pentru câțiva dintre scriitorii dragi nouă și să le comparăm cu petrecerile colegilor noștri. Așadar, au răspuns redactori Alecart și scriitorii: Anastasia Gavrilovici, Augustin Cupșa, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian G.Romila. Continuăm „serialul” cu: scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari și Sabina Cojocaru, redactor Alecart.

Marin Mălaicu – Hondrari:

Acum cred că cel mai tare chef din liceu a fost cel de la Max Mafiotu. Ăsta era un cocoșat înnebunit după muzică și obsedat de curățenie. Era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă decât mine, necăsătorit, locuia cu maică-sa, într-o casă fără baie, cu o latrină în curte și o fântână, dar avea o cameră plină cu benzi de magnetofon și casete video. Era la curent cu tot ce apărea pe piața muzicală internațională. Asta îl făcea să fie un zeu în ochii noștri. Vorbesc de anii ’80, când nu era tocmai ușor să-ți procuri muzică.

Am intrat la el în casă și nu am mai ieșit trei zile. Mă înțelesesem cu prietenii mei să le spunem părinților că mergem pe munte. Prispa casei s-a umplut de corturi și de saci de dormit, iar bucătăria de conserve de carne, chinezești. Ascultam Bronski Beat – Smalltown Boy, fără să știm că era o piesă „gay” și proaspătul hit al celor de la Company B – Fascinated. În ultima zi de chef ne-am instalat corturile în curtea casei, nu ne-a mai păsat dacă părinții noștri vor afla că nu fuseserăm pe munte. Pentru mine, la cheful ăla nu s-a întâmplat nimic deosebit, nu m-am îndrăgostit de nicio fată, nici nu m-am despărțit de iubita mea, nu m-am făcut avion, dar cred că tocmai de asta mi-a rămas în minte: eram înconjurat de prieteni, muzica răsuna încontinuu (Sabrina – Boys, CC Catch – In the backseat of your Cadillac, ), unii veneau și alții plecau, dansam și dormeam când aveam chef și pe unde apucam, unii plângeau, alții râdeau, povesteam și nu prea, beam și nu prea, fumam în exces, citeam din Biblie, citeam dintr-o carte de bucate și, din când în când, Max Mafiotu se urca pe masă, la bustul gol și dansa, cu cocoașa lui impresionantă, ce se legăna „como una luna en el agua”. Eram tineri și visam cu toții și nu ne era rușine de visurile noastre. Aveam chef de viață, indiferent dacă eram la ore sau la o petrecere.

De atunci au trecut treizeci de ani, Max Mafiotu e mort, benzile de magnetofon au ajuns în dizgrație și nimeni nu se mai uită la videoclipuri sau la filme pe aparate video.

Sabina Cojocaru:

All we have is now. Cea mai mare și mai frumoasă petrecere la care am fost e festivalul Untold, povestea spusă altfel a orașului Cluj-Napoca. Mi-am dorit foarte mult timp să simt și eu ce trăiește un festivalier obișnuit, iar în final chiar am reușit. În dimineața plecării, la ora 4:30, am primit un mesaj de la proprietara care ne închiriase apartamentul în care urma să stăm pentru patru nopți prin care ne anunța că intervenise ceva urgent și că trebuie să părăsească orașul. Nu am vrut să renunțăm la planurile noastre și am plecat spre Cluj fără să știm unde vom dormi.

…Vom dormi? În fiecare zi mă culcam la ora 8:00 dimineața și mă trezeam peste 3 ore energică și nerăbdătoare. Nu-mi place să dorm atunci când sunt plecată în vacanță și am atâtea lucruri de făcut, iar cazul Untold-ului era special, doar visam de câțiva ani să dansez așa cum vedeam în aftermovie-uri. Când am intrat pe stadion și am urcat în tribune pentru prima dată, dj-ul care mixa a ales să pună o melodie de la Avicii, in memoriam. Vedeam aproximativ 100.000 de oameni dansând în același timp, în stiluri diferite; nu mă mai simțeam singură în camera mea, gândindu-mă la moartea unui artist care mi-a marcat copilăria, ci acum puteam să mă bucur uzitându-mă la necunoscuți care cântă din suflet versuri pe care și eu le știu. Am plâns atunci fiindcă eram emoționată, dar prietena mea Ilinca a avut grijă să-mi spună râzând: Ești în sfârșit aici și tot ce poți face e să plângi?

Am rămas în tribune până la răsărit. Nu fiindcă eram obosită, ci pentru că voiam să-i observ pe cei din jurul meu. Eram acolo, iar mulțimea nu mă deranja – îmi dădea energie. Există diverse scuze pe care le putem folosi în cazul unor petreceri care țin o singură noapte, însă ce adolescent ar putea spune că nu merită să trăiești, măcar o dată în viață, o asemenea experiență? Aș putea alege să trăiesc într-un festival. Voi spune da și anul acesta.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.