Cea mai tare petrecere din liceu (cu Adrian G.Romila și Anastasia Fuioagă) (IV)

În numărul 22 al revistei „Alecart”, am vrut să aflăm cum arătau chefurile în liceu pentru câțiva dintre scriitorii dragi nouă și să le comparăm cu petrecerile colegilor noștri. Așadar, au răspuns redactori Alecart și scriitorii: Anastasia Gavrilovici, Augustin Cupșa, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian G.Romila cărora le mulțumim pentru amabilitate.

Penultimul episod al serialului nostru îi are ca protagoniști pe scriitorul Adrian G.Romila și pe Anastasia Fuioagă, redactor Alecart.

Adrian G.Romila:

N-aș putea zice că am avut vreun „chef” („petrecere”, „bairam”, „paranghelie” etc.) mai tare în liceu, adică unul record, care să le depășească în caracter memorabil pe celelalte. Și nu prea am ratat distracțiile, între 15 și 19 ani, aș avea de unde alege, la o adică. Dar toate mi se păreau „tari”, pentru că reprezentau o oază de libertate, de bucurie, de descărcare și de prietenie.

Poate ar trebui să reamintesc că vremea liceului meu (1989-1993) a coincis cu primii ani de după comunism (aveam 15 ani la Revoluție, eram într-a IX-a la un liceu militar, departe de casă – prelungeam rigorile și după 1990 din proprie alegere și fără să mă fi gândit înainte la consecințe, dar compensam în vacanțe, după aceea, cât puteam), un timp al recuperărilor, al debușeurilor, al experiențelor adolescentine de toate felurile, dorite și  reprimate atâta timp pentru noi (și pentru toți cei ca noi) de regimul de tristă amintire. Era un fel de new flower-power: reveniseră la modă blugii clasici și evazați, tricourile cu trupe și gecile de piele, pletele, muzica rock pe toate gamele (de la Led Zeppelin, Deep Purple și The Doors până la Nirvana, Iron Maiden, Metallica, death-ul și trash-ul mai dur), petreceam și călătoream unde voiam, unde găseam timp și loc. Și puteam aproape oriunde, în natură, în parcuri, pe străzi, în fața blocului și-n casele noastre, spre îngrijorarea adesea disperată a părinților (luați prin surprindere de atâta bruscă dezabuzare). Dar eram însetați de libertate și nu prea făceam mofturi.

Cele mai multe dintre petreceri erau organizate la zile de naștere (mai ales la majorate) sau la Revelioane, în apartamentele împricinaților. Se degaja sufrageria de mobila deplasabilă, se aduceau boxe și „scule” (casetofoane, magnetofoane, stație, vrafuri de benzi și casete cu muzică înregistrată), se improviza un bufet cu aperitive și băuturi, se izolau părinții în bucătărie sau chiar se trimiteau de-acasă, și-apoi să curgă distracția până-n zori (dans în cerc, în perechi, zbânțuială pe ritmuri metalice sau conversație lejeră pe balcon, pe covor ori pe fotolii, cu un pahar și c-o țigară în mâini). Nu era moda cu închiriat localuri (de unde, pe atunci, când comerțul capitalist abia deschidea timid ochii, la noi?), iar vecinii nu erau atât de sensibili, în proximitatea unor pereți care duduiau de ritmuri, voci și agitație.

Hai să fac un efort de selecție, totuși! Îmi amintesc de un majorat al unui bun prieten, tip din gașca permanentă, cu posibilități materiale considerabile (mult peste ce ne-am fi permis cei mai mulți dintre noi). Se întâmpla prin vara lui 1992, parcă. Închiriase o pensiune întreagă la Durău, la poalele Ceahlăului (locuiam în Piatra-Neamț), era un fel de cabană mai mare, care dispunea de curte, loc de grătar, camere de cazare și sufragerie pentru petrecere. Veniserăm acolo cu autoturismele părinților (Dacii, cele mai multe, mulți obținuseră carnete de șofer și se mândreau să-și care oriunde amicii cu mașinile), gata să stăm două zile cu o noapte între. Și așa a fost, cu distracție la înălțime. Între altele (spectacolul celor amețiți de alcool, al „horelor” rock, al țigărilor oferite gratis și ascunse de noi prin tot felul de locuri, pentru a doua zi, petrecutul în paturi, la palavre, spre dimineață, starea de surescitare provocată de nesomn, a doua zi), atunci l-am cunoscut în persoană pe nimeni altul decât pe Înalt Prea Sfinția Sa Daniel Ciobotea, la vremea aceea proaspăt Mitropolit al Moldovei. Ne plimbam aiurea prin stațiune, înainte de petrecere, și intraserăm câțiva dintre noi în curtea reședinței mitropolitane de acolo, atrași de liniștea și de misterul locului. Natural, deschis, fără să fie intimidat de pletele (cu varianta cheliilor ostentative), de blugii strâmți, de bocancii și de tricourile noastre fistichii, prelatul ne-a întâmpinat zâmbind (nu se deosebea de alți călugări decât prin cruciulița sclipitoare discretă, înfiptă-n fruntea potcapului care-i acoperea părul negru, în rest nu purta nicio podoabă specifică rangului eclesiastic) și a intrat în vorbă cu noi. Am fost destul de mirați că o față bisericească se poartă atât de firesc cu niște rockeri, presupuși protestatari și negaționiști în toate. Ne-a povestit cu lux cu amănunte și nu fără satisfacție de intenția de a construi un schit sus, pe munte, pe platoul Dochiei, la poalele vârfului Toaca, la aproape 1900 de metri altitudine, din materiale cărate cu elicopterul (schitul a fost terminat prin 1993 și e și acum un popas superb, între culmile stâncoase ale Ceahlăului, iar actualul Patriarh al României e, din câte știu, primul ei ctitor). Iar noi chiar l-am ascultat cu gurile căscate, urmărind atenți mâna lui îndreptată când sus, înspre locul viitoarei biserici de pe munte, când jos, la movilele de materiale de construcție. Ne-a binecuvântat și ne-a făcut calde urări, în final.

De câte ori urc Ceahlăul și mă opresc la schit, îmi amintesc de întâlnirea cu Mitropolitul și de prilejul care a cauzat-o: o memorabilă petrecere de majorat, în liceu. De ea se leagă, cumva, și primele pietre din temelia bisericii acesteia alpine.

Anastasia Fuioagă:

Am fost, de-a lungul anilor de liceu trăiți până acum, la fel și fel de petreceri, organizate cu câte o săptămână înainte, ori ieșiri peste noapte hotărâte ad-hoc, am experimentat cum e să mergi pe jos până la un mc dintr-un capăt al orașului în celălalt pe la 4 dimineața pentru că mori de foame după o noapte de dansat fără pauză sau cum e să vii pe jos acasă într-o noapte-mai-mult-dimineață călduroasă de august & să fii singură pe tot bulevardul. În fine, majorate, afterparty-uri, zile de naștere, ieșiri spontane la dans pe toate tipurile de muzică posibile.

Dintre toate variantele însă, cred că preferatele mele rămân petrecerile în grupuri restrânse de prieteni, când ne adunăm pe la câte cineva acasă, ai cărui părinți sunt plecați din oraș. Sinceră să fiu, cred că una din părțile cele mai faine de la petrecerile de acest gen e tocmai etapa pregătirilor. Discuțiile pe grupul de pe messenger, ce luăm, câte sticle așa, câte sticle așa, poze de la magazin, vreți mai tare sau mai slab? Băieții cară sticlele, fetele vin să facă ordine, să pregătească spațiul, fiecare mai aduce câte ceva de mâncare de acasă și, până la urmă, se umple bucătăria de mâncare și de diferite tipuri de băuturi. Așa a fost la revelionul 2019, când nu se putea merge prin bucătărie din cauza tăvilor și sticlelor întinse peste tot. Muzica dată tare, combinațiile cele mai ciudate și mai stupide de registre muzicale, de la pop și disco anii ’70-’80 până la rap, techno și manele, terminându-se apoteotic spre dimineață cu The Doors, sesiunile de discuții profunde din bucătărie la țigară & sesiunile de freestyle rap pe chitară acustică ale băieților, băuturi vărsate, pahare sparte & foarte foarte mult râs, ținându-ne de burtă, cu lacrimi sau fără aer. Inevitabilul băăăi nu mai țipați că vin vecinii sau vă rog nu dați peste lustră și cineva tot țipă/dezechilibrează lustra. Prietenul care și-a luxat glezna pe hardbass și până la urmă tot el a avut grijă ca toată lumea să se simtă bine & îmbrățișările când lovește melancolia pe cineva la țigară pe la 2 noaptea și îl/o găsești singur/ă în bucătărie. E o sumă de momente care îți rămân în minte și te fac să te simți viu, te fac să pufnești în râs singur când ajungi acasă la 8 dimineața și ai tăi îți dau drumul la ușă, te fac să zâmbești în timp ce cazi în pat rupt de oboseală, dar cu un soi de împlinire interioară, pentru că știi că trăiești exact întâmplările de care îți vei aminti cu drag peste mulți, mulți ani și tocmai de aceea te bucuri mai tare de ele.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.