Cea mai tare petrecere din liceu (cu Anastasia Gavrilovici și Andrada Strugaru) (I)

În numărul 22 al revistei „Alecart”, am vrut să aflăm cum arătau chefurile în liceu pentru câțiva dintre scriitorii dragi nouă și să le comparăm cu petrecerile colegilor noștri. Așadar, au răspuns redactori Alecart și scriitorii: Anastasia Gavrilovici, Augustin Cupșa, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian G.Romila. Începem „serialul” cu două poete: Anastasia Gavrilovici și Andrada Strugaru.

Anastasia Gavrilovici:

„Uite, pentru asta m-aș face profă, să merg în fiecare an să mă distrez la câte-un banchet.”

Dacă mă gândesc la cum se derulează viața mea în prezent, ai zice că n-am avut niciodată profilul clasic al unei petrecărețe. Nu mai beau, nu mai fumez, încerc să nu pierd nopțile, sunt mai egoistă cu timpul meu, mă gândesc de multe ori înainte să ies în oraș câte alte lucruri aș putea face în orele alea, câte pagini scrise la dizertație sau citite dintr-o carte, câte episoade dintr-un serial, o baie fierbinte cu spumă, ceva quality couple time. Prefer chefurile spontane, care se nasc din euforia momentului, din frazele care încep cu „hai să”, spuse mai mult într-o doară și care se termină cu un băruleț underground, sufrageria unor prieteni sau petrecerea karaoke a unor necunoscuți, genul de lucruri pentru care nu apuci să te machiezi sau să te pregătești în niciun fel și care sfârșesc prin a fi cele memorabile. Dar asta a venit odată cu studenția, cu Bucureștiul, cu efervescența vieții de aici, cu toate variabilele posibile într-un oraș ca ăsta și cu oamenii noi pe care ajungi să-i descoperi. În liceu era exact pe dos. Locuind în Suceava, oraș mic și anost, petrecerile erau rare și previzibile, clar delimitate în timp și cu finalități știute de dinainte: părinții aveau să ne sune la un moment dat și unul câte unul plecam spre casă. Dar dinamica asta avea și ea farmecul ei, dicta ritmul în care se desfășurau lucrurile, frenezia dansului, graba deșertării paharelor cu licori tari, trasul cu poftă din țigări care se terminau repede, fiindcă aveam doar câteva ore la dispoziție, deci totul se întâmpla pe fast-forward. Am fost la câteva majorate simpatice, altele chiar reușite, la câteva after-party-uri nebune după Balul Bobocilor sau Balul de Caritate, din care nu-mi mai amintesc decât vibrația care făcea scrumierele să se deplaseze spre marginea mesei și că, la capătul unei curse de taxi care mă ducea spre casă, desfăcând mâna pe care toată noaptea o știusem încleștată pe bani, neavând buzunare la rochie, am descoperit că îi întindeam taximetristului o splendidă bucată de hârtie igienică în loc de o bancnotă de 10 lei.

Dar sunt și amintiri adevărate, vorba lui Ivănescu. Au existat și chefuri de care îmi amintesc cu mare drag și de la care am plecat cu mintea limpede, cu imagini și momente bine fixate în minte, cu bucuria pe care ți-o dă răsăritul de soare în singurătatea locului de pe bancheta din spate a taxiului care te duce spre casă, intervalul ăla cât ține drumul în care îți rederulezi în cap vulcanismul serii și zâmbești. Cel mai fain eveniment de genul ăsta de care îmi amintesc a fost banchetul de la sfârșitul clasei a XII-a. Nu știu dacă pentru băieți era la fel, dar pentru noi, fetele, toată pregătirea de dinainte era ca o vrajă, cu câteva luni înainte era subiectul preferat, numai despre asta vorbeam în pauză. De unde îți iei rochia, pantofii, bijuteriile, părul prin sau desprins, te vopsești sau nu, la ce salon te machiezi, unde îți faci unghiile, îți iei plic sau nu, tocuri toată noaptea sau și pantofi de schimb? Toată lumea voia să strălucească, să impresioneze, să iasă bine în poze, să cucerească în al 12-lea ceas. Dar dincolo de asta, a fost scenariul serii în sine, un puzzle de momente emoționante, de distracție maximă, de oboseală și râsete, zâmbete, contact vizual prin care se înțelegea tot ce era de înțeles. Era primul context (fiindcă am fost o clasă care nu a făcut excursii) în care noi și profii noștri ne descopeream altfel, ne vedeam îmbrăcați festiv, nu ne mai ascundeam țigările sau paharele de vin sau votcă. Îmi amintesc că după momentul cu șampania, în care am trecut pe la fiecare prof și mi s-a zis „succes mai departe” și „baftă”de cel puțin 30j de ori, a început dansul. Fiesta. Nu-mi amintesc să fi făcut altceva în afară de a dansa la banchet. Cu colegele pe care nu prea le înghițeam, cu cei de la celelalte clase cu care mai chiuleam, cu tocilarii și cu cele mai bune prietene, cu profii care mi-au pus 4 și cu cei care m-au ridicat în slăvi, cu directoarea și cu diriginta, cu colegi de generație pe care îi știam doar din vedere, de pe holurile școlii. Formam cu toții o masă al cărei singur mod de exprimare devenise mișcarea, forța de frecare, sfidarea gravității, Macarena și El Meneaito. Am ținut-o așa ore-n șir, până când s-au dat și lampioanele, până când s-au pus și nelipsitele melodii triste de final de liceu și profii au plecat și s-a terminat băutura și am plecat într-un club unde unii dintre noi am mai continuat petrecerea. Iar la 8 fără 10 dimineața, cu ultimele forțe, ne-am dus la liceu, fix când se intra la ore, încă pe tocuri, cu papioanele atârnând și coafurile lăsate, pentru o poză de grup în fața liceului, epuizați și fericiți. Cam asta cred că a fost cea mai tare petrecere din liceu. O petrecere de la care nu mai am nicio poză, care ar putea fi la fel de bine o proiecție a minții mele. Uite, pentru asta m-aș face profă, să merg în fiecare an să mă distrez la câte-un banchet.

Andrada Strugaru:

„Nu îmi mai amintesc exact tăcerea, dar știu că nu ne-am privit foarte mult.”

Unii spun că petrecerile faine din adolescență sunt cele de care ne vom aminti întotdeauna de acum înainte, transformându-le într-un termen de referință, alții că sunt cele din care a doua zi nu mai amintim nimic; de vreme ce, din motive evidente, îmi este imposibil să scriu despre cea de-a doua categorie, am încercat să pun cap la cap câteva momente despre care știu că le-aș retrăi oricând cu entuziasm.

Poate tocmai pentru că adolescența înseamnă, prin excelență, transformare continuă, atât a propriei persoane, cât și a perspectivei asupra lucrurilor, cred că este cu neputință a fi găsit un element de continuitate la nivelul sinelui și al mentalității în interiorul căruia să fie definită o unitate de măsură a stării de bine, cu atât mai puțin atunci când o petrecere reprezintă o căutare a acesteia; sau, cu alte cuvinte, a participa la orice fel de eveniment social, presupune asumarea unui rol (deci și a constrângerii inerente); nu poți merge la o petrecere oricum: la o petrecere trebuie să te simți bine.

Așa că, ceea ce pot spune cu certitudine e faptul că, pentru mine, cele mai faine petreceri au fost cele care „s-au întâmplat” spontan, și întotdeauna până la răsărit. Este un sentiment boem, cred, și o libertate de „nu trebuie să mă întorc nicăieri” pe care doar marea o poate inspira adolescenței și, de aceea, una dintre amintirile mele se leagă de acest spațiu și de o plimbare întâmplătoare prin Eforie, cu un grup de ex-necunoscuți. Era seară cum e în toate fanteziile adolescentine cu plajă și, în lipsa a orice altceva mai bun de făcut (ca în taberele de vară), ne plimbam fără țintă pe străzile stațiunii care aproape reușeau să imite aglomerația și forfota de vacanță și, cumva, întunericul și vântul puternic ne-au adus într-un local de periferie, singurul cu terasă și muzică și stroboscoape pe malul mării în acea zi. S-a băut până ce toată lumea vorbea numai în engleză și playlistul din 2007, animat de intervențiile low-budget ale dj-ului, a părut mai actual ca oricând. Târziu de tot, ne-am strâns lucrurile și, după o tentativă eșuată de a intra în cămin, am rămas până dimineața pe plajă. Nu îmi mai amintesc exact tăcerea, dar știu că nu ne-am privit foarte mult. Am aprins lampioane și a rămas în mine groaza nejustificată să nu ia foc nimic în timp ce aștept lumina.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.