În fața cancerului suntem toți egali. Some die young sau Ceea ce datorăm, de Golnaz Hashemzadeh Bonde

Îmi dau seama încă de la primele pagini că Ceea ce datorăm este un roman mai viu și mai autentic decât toate cărțile din biblioteca mea adunate la un loc plus propria-mi viața pe care o simt din când în când pulsând în mine de adrenalină/spaimă/emoție nedefinită/dorințe etc. Îmi dau seama că este un roman care te bulversează, care nu are loc sau, mai degrabă, timp pentru reticențe sau clișee, un roman incredibil de incomod, pentru că te încarcă pe neașteptate cu întreaga responsabilitate a istoriei (și a vinovăției colective) a unei familii și, în același timp, ți-o rememorează pe a ta, în flash-uri dureroase și crâmpeie de maximă tensiune. Iar această violentă punere față în față cu necesitatea conștientizării sinelui și cu toate consecințele alegerilor de la începuturi și până acum te îngenunchează, îți rănește orgoliul în primă instanță, urmând ca mai apoi, treptat, să te impulsioneze, să te maturizeze.

Înțeleg că Ceea ce datorăm nu este (doar) o carte despre cancer, deși am vrut să subliniez în titlu inutilitatea zbaterii și a revoltei în fața iminenței morții, să tai din fașă orice urmă de speranță a unui happy end lacrimogen – poate dintr-un soi de cruzime față de aceia care nu cred că viața poate uneori să ți se pară/să devină de neînțeles sau, pur și simplu, din generozitate față de viitorii cititori ai romanului, pentru a nu le provoca iluzii deșarte. Îmi dau seama, citind tot mai tulburată pagină după pagină, de ceva ce am intuit cândva și mă bucur că mi-a fost confirmat astfel, și anume că da, să iubești e ceva mai presus decât să fii iubită. Simt că romanul acesta devine pretextul perfect de a scrie din memorie (sau din vis) (anti)elogiul dezrădăcinării de spațiul natal, să scriu despre lașitate, trădare, destin și apartenența la o familie, răbdare și compromis. Efectiv am ajuns să cred că voiam să scriu despre cartea aceasta înainte să fi auzit de ea.

I will tell them to the children if we have some/if we have some…

But I’ve always have the feeling we would die young/ Some die young…

Și îmi mai dau seama că frica mea de moarte, exact ca a lui Nahid, este mai puternică decât nevoia de a trăi viața la maximum. Deși numai simplul gând la această revelație mă înnebunește, îmi place să mă întreb în continuare: Datorăm cu adevărat ceva cuiva pe lumea asta? Datorăm viața mamei, așa cum ea o datorează mamei ei și așa mai departe, din generație în generație? Dar totul moare și se regenerează, pregătindu-se să moară iar. În aceste condiții, datorăm viața, datorăm moartea? Ce ne datorăm nouă înșine? Are ceva, cu adevărat, consistență și validitate pe lumea asta? Sau viața e doar o epuizare necesară a energiei? Suntem dependenți de ceea ce datorăm sau, specific uman, mai degrabă de ceea ce ni se datorează?

Din momentul diagnosticului, viața ca substanță brută își pierde relevanța și reperele spațio-temporale; ea pare așezată sub semnul unei conspirații, al unei rețele întregi de noduli ai ghinionului ce se perpetuează, se încâlcesc și o sufocă, parcă dorind să-i anuleze orice șansă de a avea o identitate proprie, stabilă. Ceea ce rămâne este doar o umbră a ceea ce a fost. Rămân regrete, rămân amintiri presate permanent de finalitate. Însă Nahid nu devine, paradoxal, victima sorții: ea este un suflet de adolescentă prins într-un trup muribund de cincizeci de ani, devastat de cancer. De care se vindecă. Și care recidivează. Ca un memento al sfârșitului, al unei condamnări. Sau, pur și simplu, ca o întâmplare. Devine involuntar nu atât victimă a bolii, cât a propriei disperări egoiste, a crizelor existențiale care o limitează și îi induc permanent ideea că tot timpul petrecut împreună a fost luat cu împrumut. N-ar fi trebuit să trăim atât de mult. Ar fi trebuit să murim la revoluție. Sau după. La revoluție.

Din momentul în care diagnosticul a fost pus și comunicat, este de la sine înțeles că viața nu mai are marginile clar determinate, că devine un amestec opac de carne vie și moartă (și limita extrem de subțire care le mai separă), de esențe dispersate și de oameni care se uită la tine, îți vorbesc, dar nu te privesc, nu sunt tu. Pentru că este un mecanism de apărare firesc când te întâlnești cu un bolnav de cancer. La rândul lui, bolnavul își va construi propriul mecanism, de care nu este și nu va fi niciodată pe deplin conștient (uneori însăși conștiința își uită reperele și se lasă afectată). În cazul lui Nahid, acesta va fi agățarea de trei existențe sănătoase (cel puțin din perspectiva ei) pe ale căror amintiri va încerca să-și răscumpere greșelile și să se elibereze de vina acumulată în tinerețe, și anume cea a fiicei, a soțului decedat și a surorii pierdute. Vina pe care oricum nu este capabilă să și-o asume decât până în punctul în care îi convine și pe care, constant, voluntar sau mai puțin voluntar, și-o diminuează prin intermediul suferinței fiicei, Aram.

Some die young/But you better hold on/So many things I need to say to you

Please don’t, don’t let me go/and we said we would die togheter…

Ceea ce frapează nu este atât distanța pe care o impune între suferința ei și suferința fiicei, ca și cum cea a lui Aram nu ar fi veritabilă, nu ar fi reală, cât mai degrabă felul în care pare că are intenția de a o trage după ea în acest vârtej al bolii – și nu pentru a afla consolare, ci din dorința instinctivă de a avea cu cine împărți durerea; totul în opoziție cu momentele de luciditate când își recapătă dorința salvării copilului și poziționării acestuia într-o existență împlinită, dar din poziția de orfană. Aram e tot ce am. O iubesc. Chiar o iubesc. Cine nu-și iubește propriul copil? Dar nu-mi place să fiu părinte. Nu mi-a plăcut niciodată. În momentul în care pare că înțelege cu adevărat că în clipa morții ei ceva va muri la rândul său în Aram și apoi perpetuu, copilul din pântecele lui Aram se va naște, dar o va face la rândul său sub semnul unei absențe materne; momentul de profundă legătură între cele două vine de unde nu s-ar aștepta nimeni; se naște dintr-o ținere de mână la un concert, unde Laleh cântă Some die young, iar importanța vieții pare că respiră prin aceste versuri simple (de la care am ales să-mi construiesc astăzi recenzia) și că însăși speranța salvării vine din moarte.

Aram este întruchiparea tinereții oscilante: pe tot parcursul romanului ea suferă schimbări, se agață de lumea reală pentru a suporta mai ușor iminenta pierdere a mamei, devine suedeză în adevăratul sens al cuvântului nemaisimțindu-se o dezrădăcinată, devine mamă la rândul ei, fuge și se întoarce, iar în tot acest timp Nahid o așteaptă și o judecă, o iartă și își dorește să o poată pedepsi. Pentru ce? Poate pentru sănătatea care îi dă puterea acestor schimbări. Citind, am ieșit din universul lor și mă chinuia gândul că e posibil ca și bunica mea să se fi simțit așa când a fost diagnosticată cu cancer. Să se fi simțit părăsită, sfârșită, inutilă, exact ca Nahid. Oare și eu am fugit fără să vreau de ea, exact ca Aram?

I will tell you a story if you try/but how long will your thoughts of valleys stay green/

When the world you were born in changes with seasons

Deși este profund tulburătoare această iubire-dependență dintre mamă și fiică, această relație disfuncțională, otrăvitoare și totuși caldă în circumstanțele ei, pe mine m-a marcat într-o mai mare măsură tinerețea refugiaților, viața în Iranul devastat de revoluție și felul în care evenimentele de atunci și-au pus amprenta asupra vieții de familie după decizia mutării în Suedia. Existența lui Nahid în poziția dezamăgitoare pentru familie de cea de-a șaptea fată într-o casă fără băieți și cum a trebuit să crească și să-și înțeleagă acest „stigmat” ce-i anula, aproape din start, importanța pe lume sunt zguduitoare și prezentate într-o manieră rece, lapidară, care doar consemnează, nu judecă. Apoi, metamorfozarea iubirii sincere a lui Masood în lovituri venite parcă din neant și pe care Nahid le acceptă nu neapărat din iubire, ci din resemnare în fața vieții, pentru că devenise o simplă supraviețuitoare, o refugiată în Suedia, cu o inimă anesteziată, ce se dezmorțește abia treizeci de ani mai târziu, în momentul diagnosticului.

Lupta pentru patrie, detenția și interogatoriul din celulă, eliberarea venind abia după trădare par pași premeditați pentru ceea ce zguduie cu adevărat universul cititorului, respectiv dispariția Noorei, sora mai mică, de doar paisprezece ani, spirit revoluționar, liber, pentru care protagonista nu se va ierta niciodată și a cărei umbră Nahid o proiectează, pe rând, în existența lui Aram, pe urmă în nepotul absolut, căruia simte că-i dăruiește viața, țara, pacea și, pe urmă, în însăși moartea ei. E aici. Noora e aici. Ai rezistat, mamă. Spiritul Noorei dăinuie și pare că unifică, protejează căminul familial, devine liantul dintre Iranul trecutului și conștiința suedeză prezentă, dintre lumea fizică și cea imaterială, călăuzitoarea lui Nahid spre cea din urmă, însăși conștiința și revelația ei că a fost o lașă, o fugară. Un pom își are rădăcinile în pământ. Dacă îl scoți și-l muți într-un alt loc, n-o să mai rodească. Dacă mi-aș părăsit țara, aș fi fost ca acel pom.

Will you run with this dream or will you run alone or will you run against and finally reveal

why some die young…

La final, am căutat să văd unde să așez printre amintirile mele romanul lui Golnaz Hashemzadeh Bonde. L-am asemănat cu sărbătoarea de Sînziene. Cu scâncetul unui copil nou-născut, azvârlit brutal în această viață. Cu briza mării. Cu copacul fără rădăcini. Cu tot ceea ce este frumos, melancolic și efemer în această viață. Oare e posibil să consumi viața mai repede dacă trăiești mai mult? Mereu mi s-a spus că am un râs zgomotos. Cum ar fi ca fiecare râs, fiecare râs zgomotos să-mi fi tăiat o zi din viață? Credeți că am câștigat mai mult decât am pierdut? Dar tu? Crezi c-ai pierdut mai mult decât ai câștigat? Crezi că pierderea ta e mai mare decât câștigul meu?

Ceea ce datorăm nu este o lecție, nu este un îndemn, cum poate ar părea. Ceea ce datorăm vorbește despre conștiința poporului și conștiința individuală în termeni relativi, despre pierdere și câștig ca într-un cântec, fără emfază, pe ritm. Despre ceea ce datorăm vieții și ceea ce ea ne datorează nouă ca într-o poveste. Nu cred că intriga în sine ar trebui să constituie centrul de interes pentru cititor, deși ea respiră și poate captiva, ci caracterul discursului și semnificația lui: indiferența ca punct de sprijin, anularea durerii prin transferarea ei, sensul originii și continuitatea acesteia. Iubirea maternă, infinita răbdare pe care o poate avea o mamă, recunoștința pe care, dacă o purtăm și o oferim, ne eliberează și ne înalță. La sfârșit rămânem cu o mai acută percepție asupra sensibilității, asupra patriotismului în toate împrejurările lui, asupra fricii și dependenței (sau independenței?) de oameni. Și asupra faptului că vom fi mereu prea tineri ca să știm cum se înfruntă moartea.

Why some die young/why some die…

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.