Cristian Fulaș propune un nou volum care aduce împreună cinci proze cât se poate de diferite, exersând, alternând stiluri care se recompun prin sine și de la sine, individualizându-se apoi după cum dictează Vocea. Cei frumoși și cei buni se construiește având ca unic fundament o nesiguranță internă, absența unei finalități care străbate întregul text, devenind ulterior ceea ce se poate considera a fi cel mai aproape de certitudine, într-o lume care epuizează conștient și ireversibil „sensul”. O carte care consemnează umanitatea însăși, izvorând din interiorul tuturor banalităților cotidiene, în care cele mai întunecoase monomanii sunt explorate prin revenirea constantă la „tematica micilor lucruri”.
Liniștea din(tre) gânduri
Volumul de povestiri este despre o realitate care crește timid din ea însăși, denudează atrocitatea (prin excelență lipsită de vină), pentru ca mai apoi să o facă acceptabilă, poate chiar plăcută, cui altcuiva, dacă nu nouă, celor frumoși și celor buni, umanității singulare, asumându-și superlative prin absența oricărui termen de comparație. Proza lui Cristian Fulaș mi-a lăsat impresia că se transformă în ea însăși în timp real, pe măsură ce este parcursă, urmând o dezvoltare ambivalentă, întâi prin stil (prin acele „inflexiuni” ale Vocii), iar în al doilea rând prin definirea „sensului”; fiecare povestire instituie o tensiune aparte, pare să răscolească înăuntrul ei după ceva anume, în același timp evouluând sub semnul unui cotidian contrariant, uneori dezastruos, și totuși la fel de fermecător și blând cum doar un prieten de o viață ar putea să fie. „Sensul” constă întocmai în acele mici-adevăruri-dintotdeauna, care trebuie să se facă acceptate, să se facă plăcute, care trebuie să ne devină prieten pe viață, deoarece ele povestesc despre toată omenirea.
Deși întreaga operă impresionează din punct de vedere stilistic (mai mult decât prozator, Fulaș e un artist al vocilor narative), cea mai spectaculoasă „frază” a cărții este Liniștea – a treia povesitre din cele cinci, care devine nucleul volumului: totul pare să pornească spre și dinspre aceasta. Autorul ne provoacă printr-o întrebare care subîntinde toate scrierile sale: când auzim „liniștea”?, când se sting, de fapt, glasurile care ne locuiesc mintea?
Toți îți spun, toți îți spun că nimic nu seamănă și e o bătaie de joc viața asta, e un fel de teatru mut, ceva ce eu văd tot timpul și tu nu îți poți imagina pentru că orice ai face, oricât de tare ai apăsa cu vreun lucru pe urechi pentru a înțelege cum sunt eu, nu ai cum imita zgomotul de fond care mă urmărește tot timpul și nici nu te poți măcar pune în pielea mea.
Un text care lasă cititorul să respire abia la final, întrucât aduce în prim-plan gândul spus dintr-o singură răsuflare al unui personaj anonim, dar cât se poate de individualizat: o femeie de 58 de ani care, în urma a numeroase suferințe, își pierde auzul, și, fiind paralizată, este transferată periodic dintr-un spital în altul, întotdeauna înconjurată de persoane care nu o înțeleg și pe care nu le înțelege. Ea își construiește un constant solilocviu lăuntric, reiterându-și durerea, pentru a acoperi disonanța pe care o percepe. Când spațiul care se deschide între sine și celălalt devine incomprimabil, ființei îi rămân doar solitudinea și o necesitate (aproape primordială) de a întrerupe, poate chiar de a opri, naturalizarea dizarmoniei. În fluxul continuu al gândirii, unica finalitate e o estompare fugitivă a chinului, fără a fi lăsat niciun loc pentru o împăcare tardivă, sau măcar pentru o conștientizare. Nu va exista niciodată tăcere, fiindcă întotdeauna va fi măcar un dezacord al realității de acoperit.
Era așa ca o greutate mare pe care nu știi de unde s-o iei și unde s-o pui și care niciodată nu dispare, greutatea părinților morți și a copiilor plecați și a îmbătrânirii, a trecerii timpului în cel mai simplu mod cu putință, tu nu ai de unde să știi, că ești tânără, dar o să știi.
Singurătatea devine o temă recurentă în proza lui Cristian Fulaș din Cei frumoși și cei buni, fiind invariabila câtorva personaje care trăiesc pentru sine, evoluând în iluzia consolării că se sacrifică pentru aproapele lor și că acest lucru îi face frumoși. Și buni. Tocmai din acest motiv am considerat că a treia povestire a volumului ar trebui să reprezinte centrul întregii cărți: introduce un protagonist care își asumă vina de a fi om, care se luptă cu moartea (a sa și a celor iubiți) și de fiecare dată pierde, așa că începe să lupte cu viața și eșuează în același mod, fără a blama universul sau pe cei din jur. E un personaj care înțelege greutatea ca suferință ontogenetică, care privește umanitatea ca pe o boală, iar ea, dintre toți, știe cel mai bine că nimeni nu poate fi acuzat de sau pentru boală. Sub anonimatul acestei ființe se află fiecare dintre noi, este ipostaza post-criză a omenirii, spre care tindem cu toții.
Deși se află exact în mijlocul volumului, Liniștea este un prolog care inaugurează conceptul de umanitate, urmând ca apoi, în celelalte povestiri, să dobândească multiple nuanțe, aflate sub semnul remușcării sau, mai exact, al absenței remușcării în fața financiarului, a succesului, a transformării și a schimbului de roluri.
Poate tragicul azi nu mai ține de om. Poate ține de financiar.
Cristian Fulaș expune o lume în care orice reminescență a bunătății este asfixiată de o societate aflată sub semnul iluziei libertății individului. Oamenilor le este oferită posibilitatea de a-și decide mijloacele, însă cu toții sunt subjugați de același scop: banii. Niciunul dintre personajele din 50 de bani, Agenția și Giovanni nu este indiferent în fața câștigului material, însă povestirile subliniază faptul că, în zbuciumul perpetuu pentru obținerea acestuia, distanțarea de celălalt devine inevitabilă.
Fiecare dintre cele trei povestiri consemnează șocul resimțit la confruntarea cu ceea ce pare a fi o transformare bruscă, neînțeleasă a aproapelui; oamenii sunt captivi în propriile lor scopuri și devin incapabili să recunoască transmutația interioară treptată a celor de lângă ei – conștientizarea este tardivă și devine doar un pretext prin prisma căruia absența remușcării e firească, chiar esențială.
50 de bani aduce în prim-plan relația eșuată dintre Pavel, un scriitor aspirant fără succes, și Eva, o femeie de afaceri mândră de faptul că este poreclită Satana la locul de muncă. Femeia pleacă la serviciu neliniștită de moneda lipsă din sertar, în timp ce Pavel își șantajează șeful cu un articol compromițător și se întoarce cu gândul să sărbătorească ziua în care a încetat să mai fie nimeni. Ajuns acasă, își găsește soția căutând disperată moneda, în mijlocul unui atac suicidal, pe care Pavel doar îl amână internând-o pe Eva în spital. Alternanța planurilor narative este aproape insesizabilă, fiind realizată cu foarte mult control de către Fulaș, care reușește să confere textului o cursivitate aparte.
Cei 50 de bani pe care nu îi găsește declanșează o ruptură interioară care fusese în stare de latență până atunci; femeia se confruntă cu o criză a sacrificiului, care dezintegrează imaginea asupra sinelui: este momentul în care Eva este învinsă de faptul că realizarea, câștigul sunt mai puternice decât dragostea. Ea nu este tulburată de o posibilă trădare a lui Pavel, care ar fi luat moneda pe ascuns, întrucât lupta ei este una lăuntrică; ceea ce o distruge pe ea este gândul că ar putea pierde tot ceea ce a agonisit, în numele iubirii (mai exact, al căsniciei).
Compromisul
Cea mai intensă scenă își face loc atunci când Pavel primește un apel de la spital, fiind informat că soția sa a murit. El izbește telefonul de podea, sub privirea înspăimântată a amantei lui, suferă atât cât durează liniștea, iar apoi începe să își planifice viitorul, deja pregătit să își construiască o nouă viață, intrând în posesia banilor Evei. Unul dintre cele mai sensibile momente ale volumului, care sintetizează felul în care financiarul a transformat ființa într-un prototip frigid, demonstrând primatul adaptării egocentrice asupra trăirii autentice. Acesta este modul în care autorul condamnă umanitatea și o iartă în același timp.
Aceeași tensiune se regăsește și în Giovanni, care spune povestea unui român fugit în Italia, în speranța că își va putea clădi o viață mai bună. Treptat, este atras în afaceri necurate, de fiecare dată cedând câte puțin teren, câte puțin din ceea ce s-ar fi putut numi principiu, devenind un lider al mafiei din Roma. El se îndrăgostește de Abena și își întemeiază o familie, de care se folosește pentru a se auto-iluziona că toate deciziile sale (riscante, dacă nu chiar imorale) sunt făcute în numele iubirii, în realitate dorindu-și să demonstreze lumii că nu mai este bărbatul sărac.
Ba da, ba da, sigur că te-ai gândit, suntem oameni și toți gândim la fel.
Când îi mărturisește soției toate faptele sale, aceasta manifestă o înțelegere blândă, iertătoare, pe care doar o femeie ce îi împărtășește viziunea asupra banilor ar putea să o arate. Amândoi își doresc să aibă, fiind străbătuți de glasul tuturor lipsurilor din trecut. La fel ca Pavel, Giovanni devine victima financiarului, fiind prizonierul compromisului; la rândul lui, experimentează aceeași confruntare a scopului cu mijloacele, a omeniei cu actuala umanitate, atunci când este nevoit să ucidă prima persoană.
Într-un târziu, speriat de gândul că poate omorâse pe cineva, s-a întors cu mașina exact în locul de la marginea autostrăzii unde îl lăsaseră pe omul cu aprozarul. A găsit o baltă de sânge, apoi urme, apoi o mogâldeață ghemuită sub parapet. Nu mai sufla. Giovanni s-a așezat lângă el pe pietriș. Meritau banii lui să ia o viață de om? Chiar până acolo ajunsese? Se crăpa de ziuă. S-a ridicat, a împins cadavrul cu piciorul în șanțul de scurgere de lângă parcare și a plecat acasă. Oricum nu mai era nimic de făcut, nu mai rămânea decât să se roage să nu fie prins.
În Cei frumoși și cei buni, cele mai înduioșătoare momente sunt acelea în care este adus în fața cititorului omul pre-compromis, omul care ezită. Dubiul devine, în sine, cel mai sensibil aspect al povestirilor – cauza acelui sentiment care face ființa să reconsidere existența. Este o ultimă chemare a unei compasiuni dezintegrate și dezintegrante, purtătoare a dorului de oameni umani. Personajele lui Fulaș se află întotdeauna la marginea prăpastiei, suferind criza rațiunii financiarului, care, în definitiv, inhibă mila în numele succesului.
Inevitabil, s-a întrebat dacă succesul nu era cumva o boală și a căutat remedii.
Agenția expune o radiografie a întregului sistem social și politic, prin intermediul unei utopii tehnologice, care surprinde felul în care omul se compromite sub influența propriului orgoliu și a încrederii depline în superioritatea sa. Profitând de lipsa de vigilență a celor cinci Agenți iluzionați de câștigurile pe care le aduce „conducerea lumii”, protagonistul reușește să se infiltreze printre aceștia, cu scopul de a distruge sistemul.
Deși construiește personaje lipsite de scrupule, insensibile, inumane, am rămas cu impresia că Cristian Fulaș iartă omenirea și în această povestire, prezentând-o ca pe o victimă a succesului. Ceea ce susține Cei frumoși și cei buni pare să fie faptul că oamenii nu pot fi condamnați pentru că manifestă toate predispozițiile dezumanizării, fiind, mai curând, prizonierii unor crize ale circumstanțelor – sistemul pe care l-am creat este elementul declanșator al tuturor disponibilităților ingenue de abrutizare.
Vocea
Volumul se încheie cu o scrisoare intitulată În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă, care se constituie ca un fundament al întregii cărți, spunând povestea realizării acestor povestiri (sau a oricăror altor povestiri) care surprind risipirea cotidiană, construită pe substratul pasiunii pentru micile lucruri. Scrisoarea vorbește despre literatură și despre proză ca dimensiuni incompatibile cu persoanele gramaticale sau cu perspectivele narative, în care există doar vocea nescrisă și nerostită, poate aceeași voce fără nume care locuiește mintea și din cauza căreia nu este niciodată liniște. Este un glas care decide că tragedia literaturii a încetat să mai fie singurătatea ființei, înlocuită ireversibil de financiar.
Cei frumoși și cei buni reunește cinci povestiri care își propun să confrunte adevărurile indezirabile ale umanității; imortalizează îndoiala care precede prăbușirea în frigiditate, reușind să ierte întreaga omenire, devenită o specie post-criză. Cristian Fulaș manipulează ingenios stilul, stabilind un dialog al vocilor lăuntrice: între vocea care impune textul și vocea care acoperă liniștea din gând.
*Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
