Nu renunțăm. Ne-mpotrivim. Până-ntr-o zi.
Tulburător. Profund prin felul în care doi oameni își trăiesc și ne arată chipul de zi cu zi al bătrâneții în apropierea ei. A morții. Pe care încearcă să o țină la distanță. Încă un timp – încă o zi senină preschimbată în zi cu ploaie, încă o ninsoare, o după-amiază, o noapte. Știind că va veni. Simțindu-i prezența în mișcările tot mai greoaie, în singurătatea din jur, în așteptare, în gândul îndreptat către o altă vreme, cea a copilăriei, în visul cu și despre mamă, în sentimentul golului, al absenței, în spaime repede îndepărtate, în apropieri obosite, dar tandre, în amintiri depănate. Doi oameni trăind ca și cum printre mâinile lor acum mai puțin agere ca odinioară s-ar prefira ultimele fire de nisip din clepsidra ce le măsoară timpul. Doi oameni, un El (Emil Coșeru) și o Ea (Tatiana Ionesi), venind unul către celălalt, rămânând unul aproape de celălalt, știind că nu vor putea păși împreună dincolo. Având puterea de a transforma așteptarea în hârjoană. În joc în doi, în joc împotriva ei, într-un joc pentru viață și întru celebrarea a ceea ce au trăit împreună. Nu pentru a se amăgi – ea e deja aproape, le dă târcoale -, ci pentru a face suportabil totul.
Doi oameni ne-au arătat aseară ceea ce știm cu toții că vom fi, dar mai ales ne-au făcut să privim, să locuim pentru un timp în lumea în care știm că vom ajunge. Aceea a bătrâneții. Când senine, când umbrite de păsările negre ale unui gând mereu alungat, mereu răstălmăcit. Piesa lui Emil Coșeru Hârjoana nu este o piesă despre moarte. Așa cum nu este o piesă despre viață. E despre timpul dintre cele două. Când ești încă aici, dar, fără să vrei, gândul te poartă și dincolo. Despre viața în doi. Când tandră și plină de grijă, când lăsând vechile resentimente să izbucnească. Știind că ele nu sunt acum altceva decât poveste. Că și ele fac parte din joc. Pentru că tot ce mai ai e celălalt. Mâna lui întinsă spre tine, capul odihnindu-i-se pe pieptul tău de bătrân, o mângâiere, o tăcere, un dans în doi – împleticit, dar nu asta contează – o dorință simplă – despre care știi că nu va ajunge niciodată să devină realitate și tocmai asta îi dă frumusețea – o spaimă.
Totul a trecut. Totul fuge, fuge.
Prin spectacolul de ieri ne-am privit în oglindă. Spectacolul de ieri nu clamează nimic, nu vrea să demonstreze nimic. E emoție pură. E, în firescul cu care se întâmplă totul, o bucată de viață. Și multă, multă tristețe. Dar tristețea e a vieții, nu a celor doi, nu a spectacolului. Pentru că acolo, în fața noastră, nu doar două personaje ne arătau o față a lumii, ci doi oameni. Care nu jucau un rol decât în măsura în care rolul e o prelungire a ceea ce li se întâmplă. Să stai pe prag. În timp ce Emil Coșeru și Tatiana Ionesi jucau și trăiau – și se amăgeau și ne amăgeau – ploaia și tunetele însoțeau gesturile și cuvintele lor. Ploaia și tunetele adevărate. Ca pentru a șterge încă o dată granița dintre realitate și lumea propusă pe scenă. Făcând și mai teribil jocul cu ceea ce nu poți controla.
Că nu despre un joc este vorba, că Hârjoana e mai mult decât o piesă și, în regia Alexandrei Bandac Marian, mai mult decât un spectacol, au spus-o lacrimile din ochii lui Emil Coșeru la sfârșitul reprezentației. Nu sunt suficiente aplauze, așa cum nu sunt suficiente cuvinte pentru a vorbi despre asta. Nu există nici gesturi adecvate. Aș spune că rămâne gândul. Și copleșitorul sentiment de recunoștință. Pentru curajul de a arăta cum este când ajungi aici, cum se simte, cum încerci să rămâi în picioare, cum apropierea de celălalt te salvează, cum fricile, chiar dacă nu dispar, devin mai puțin adânci când încă există un altul. Care să sprijine alături de tine peretele tot mai fragil ce te desparte de ea.
Trăiești? // Trăiesc. // Încă mai trăim. Rezistăm.
O formă de rezistență devine fiecare zi. Ceva câștigat. Chiar dacă acum ești prizonier în propriul apartament și totul e puțin mai mic și într-o rână – ca cele două dulapuri din fiecare colț al camerei – și nu mai e nimeni pe care să-l aștepți, deși o faci. Pentru că așa arată totul acum. Pentru că doar pisicile pe care le hrănești au rămas să-ți amintească de faptul că undeva viața continuă. Aici, în tine, timpul pare încremenit. Doar pare. Of, dac-am putea sta așa o veșnicie. // Nu se poate. Ascunși în coconul moale al camerei, asaltați de un frig care nu e cel de afară și de prezența intermitentă a stolurilor de ciori, cei doi trăiesc. Și nu o fac ca și cum. O fac îndepărtând umbrele ce li se strecoară în vise și în amintiri printr-un fel de joc. Blând și împleticit. Ultima armură, ultimul accesoriu. Un pic destrămat pe la colțuri, un pic ridicol, dar tocmai prin asta sublim.
Ce se va întâmpla? // Nimeni nu știe. Ploaia va spăla totul. Și cele bune, și cele rele. // Vorbeam de altceva. // Trece vremea. // Trece oricum. // Fie ce-o fi.
Nu e nimic apăsat în textul lui Emil Coșeru, nimic sentimental, așa cum nu e nici în spectacolul montat la Uzina cu teatru. Între El și ea e deopotrivă apropierea aceea tandră și înțelegătoare căreia o viață împreună i-a rotunjit asperitățile, e grija și recunoștința, dar e și oboseală. Sunt tachinării și resentimente, supărări și nemulțumiri de demult, căci viața oricărui cuplu are inevitabil fisurile ei. Nu poți să nu te gândești la observația pe care o făcea Andrei Pleșu, în Despre iubire (în volumul Dialoguri de duminică), când amintea că Alexandru Paleologu spune că cea mai frumoasă imagine a iubirii … este cea din poezia lui Minulescu, a cuplului de bătrâni care merg alături, încet-încet, ca două jucării stricate, ținându-se de mână. În Hârjoana cei doi nu au unde să mai meargă. Doar unul spre celălalt și unul lângă celălalt, lăsând timpul să se cearnă cât mai blând peste oboseala și durerile lor. Aruncându-și câte o ironie, câte o nemulțumire, acceptându-și senini eșecurile și neputințele, dar revenind mereu unul în apropierea celuilalt. Nu e doar seninătate în ei sau între ei. El îi vorbește despre Moira și Atropos, cea inflexibilă și firul pe care aceasta nu ezită să îl taie pentru fiecare, dar momentul în sine e așezat tot sub semnul jocului și al copilăriei, al prezenței fetiței (Iris Zaharia), luminoasă, candidă, pentru care totul e bucurie și nevinovăție. Fetița e la început imaginea Ei de demult, dar intră și în lumea lui. E o reprezentare a copilului care am fost și a destinului, nemilos în esență, căci tot ea e cea care taie cu nonșalanță firul din ghemul cu care se joacă, dar pe care cei doi aleg să-l așeze în lumină, sub semnul unei nașteri (colindul de care-și amintește el și pe care tot fetița îl cântă), nu al unui sfârșit.
Echilibrul subtil dintre regret și seninătate e poate cel mai tulburător aspect al spectacolului. Există un substrat sumbru – visul recurent cu mama, pregătirea ceremonialului de trecere, ultimele dorințe, rânduiala pe care o cunosc și despre care vorbesc, conștiința unei tinereți prea repede risipite, dar nimic nu rămâne în registrul acesta grav. Mama care apare în visul Ei, mama pe care o evocă mai târziu El este modul lor de a se ține de viață. De a reveni la o altă vârstă păstrându-i seninătatea, la cea care alină, care face orice povară mai ușor de dus, care curăță nu doar trupul, ci și sufletul, care înseamnă încredere și iubire. Care e rană, pierdere, dar și continuitate, care e iubire și, deci, viață. Mai naște-mă o dată, mamă, pare a spune și Tatiana Ionesi, deși știe că personajul ei urmează să se întâlnească altfel acum cu mama.
Vrem să ne amăgim. Vrem să ne salvăm.
În acest intermezzo, jocul devine necesar nu pentru a umple un timp, nu pentru a alunga o spaimă, ci pentru a da o formă și consistență unui timp care nu mai are spre ce să curgă decât spre moarte. Hârjoana nu e atât a celor doi unul cu altul, cât a fiecăruia dintre ei și a amândurora cu ea. Cu ea și cu ceea ce va veni se luptă ei, pe ea încearcă să o păcălească. Și da, au conștiința – iar asta ascute fiorul, îl transformă în suferință reală pentru spectator – că ceea ce fac e o formă de a păcăli și de a se păcăli. Nu de a fugi, nu de a se ascunde, ci de a polei cu ceva senin întunericul de care se simt tot mai aproape.
Hârjoana e un spectacol în care firescul și simplitatea zguduie. În care obișnuitul e ceea ce ni se arată. Realitatea sufletului a doi oameni. Cu temperamente diferite, îmblânzite de viața în doi și de ceea ce simt că li se va lua în curând. Cum poți să joci un astfel de text ca cel pe care l-a scris Emil Coșeru? Probabil că nu îl joci. Îl trăiești. Eu asta am simțit. Că nu am fost la un spectacol, ci că am intrat pentru o clipă în intimitatea a doi oameni. Care ar putea fi bunicii noștri. Părinții noștri. Care vom fi, în cele din urmă, noi înșine.
- Piesa „Hârjoană” a fost prezentată pentru prima dată publicului sub forma unui spectacol-lectură în aprilie, anul trecut, în cadrul „Lecturilor³”, proiect al Teatrului Național Iași în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și cu revista „Alecart”. Cronica spectacolului-lectură, semnată de Catrinel Pîndaru, elevă la Colegiul național Iași, AICI.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
