Viața fiecăruia are ca stâlpi de rezistență câteva evenimente care ne schimbă ireversibil existența, iar ceea ce trăim în afara lor sunt doar interludii de liniște aparentă ce durează până la următorul cutremur interior.
În biografia romanțată Celan. Am trăit, da, Cristian Fulaş taie adânc prin fibra timpului și ne oferă accesul în miezul întâmplărilor care i-au zguduit viața lui Paul Celan, începând cu amintirea vagonului de vite care-l duce în lagărul unde avea să muncească până în ziua când totul se termină la fel de absurd cum a început și este poftit să trăiască de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și continuând cu tot ceea ce înseamnă viața trăită după experiența lagărului, după rotirea absurdă a istoriei în urma căreia lumea s-a împărțit în victime și vinovați.
Istoria e o bestie care uneori ia față umană.
Lagărul, pe lângă spațiul dezumanizării, al abrutizării totale, este locul în care află de moartea tatălui și mai apoi de cea a mamei, citind despre ele pe o bucată de hârtie ca și cum nu despre viața unor oameni ar fi vorba, ci despre niște lucruri care nu au nicio legătură cu el. Făcând ca totul să se prăbușească în jur și să rămână vie doar flacăra uscată, ascuțită, a vinovăției. Căci ce durere poate fi mai mare decât să afli că ți-a murit mama citind câteva rânduri ale unei scrisori, când știi că și tu puteai – și trebuia – să fii alături de ea, să pleci odată cu ea, să renunți sau să fii obligat să renunți în același timp cu ea? Şi cât de mare este vina pe care o simți când din trei ați rămas doi și apoi unul, știind că puteai să fi fost şi tu acolo cu ei dacă nu ai fi fost plecat în ziua aceea de acasă şi nu te-ar fi deportat mai târziu – doar câteva zile mai târziu, într-un alt lagăr? Iar acum ești viu și totuși mort, lăsat pradă unei copleșitoare vinovății pentru că, deşi ai murit împreună cu ea, ai continuat să respiri.
Experiența lagărului nu va putea fi îndepărtată niciodată din amintirea lui Celan. Nimic niciodată nu îl va împăca cu cele întâmplate, deoarece a te împăca cu trecutul va rămâne mereu o imposibilitate. Ce poate face este să caute să mărturisească, să scrie, să construiască un eșafodaj în care să poată exista frumusețe și gândul lui să devină poezie.
Poate că noi oamenii suntem în așa fel făcuți încât nenorocirea care se abate asupra semenilor trece pe lângă noi și nu știm, nu vrem să aflăm ce ni se va întâmpla decât în clipa în care chiar ni se întâmplă și nouă, când destinul ne smulge din obișnuință și ne transformă în jucărele lipsite de orice putere cu care va face ce vrea.
După terminarea războiului, pentru a-şi putea împlini destinul de artist, Celan evadează din România şi se stabilește la Paris; când reușește să-și publice primul volum și îl citește, îi scrie imediat editorului rugându-l să-l scoată din circulație pentru ca nu cumva să ajungă astfel, plin de greșeli, urât, ciopârțit, la cititori. Reușește să-şi facă prieteni alături de care încearcă să scrie o carte a tuturor victimelor nazismului, un proiect imposibil, utopic și monstruos, o carte a cărților ce nu ar putea avea nici început și nici sfârșit, şi traduce în germană poemele prietenului său, Goll. După mai mulți ani petrecuți între petreceri şi crize de melancolie, găsește în sfârșit liniștea, în care se scufundă pentru un timp alături de cea care va fi iubirea vieții sale, Gisèle. Dragostea e un bun mijloc de a trece peste istorie, dar viața nu e niciodată nici ușoară, nici dreaptă, iar moartea lovește din nou, surpând temeliile șubrede ale edificiului interior al lui Celan. Tragedia morții primului copil și revelația dispariției posibilității unei vieți în care trecutul să fie separat de prezent sunt accentuate de acuzațiile doamnei Goll că opera lui poetică era un plagiat al celei a soțului ei. Bântuit de obsesii, măcinat de sentimentul că nu e înțeles, că îl urmărește permanent ratarea, Celan cedează treptat în fața unui întuneric pe care nu-l va putea controla: nebunia. Vinovăția, datată precis, 20 ianuarie 1942, dublată de sfâșierea provocată de moartea fiului, de povara copleșitoare a faptului că da, a trăit, în timp ce în jurul lui s-a murit, care deja îi devora existența, îl împinge în abis, boala luând forma crizelor de delir. Crize pe care nu le poate îmblânzi sau ține la distanță decât pentru scurt timp, care au lăsat traume vizibile în ceilalți, în toți cei pe care îi iubește și de care se simte responsabil, traume ce au îndreptat degetul acuzator către întreaga istorie şi către toți călăii ce refuză să admită că i-au fost complici, ce l-au internat în spitale de psihiatrie şi au încercat să-i omoare soția. De aici frica de momentul în care puteam să-mi pierd mințile, de orbirea de-o clipă în care aş fi devenit capabil de orice.
„Mă simt foarte singur – cu mine însumi și poemele mele (în mintea mea, unul și același lucru)”.
În continuarea „însemnărilor” gândite de Cristian Fulaș ca fiind ultimele cuvinte pe care Paul Celan le va lăsă lumii care l-a condamnat la nebunie, vom descoperi că soarta nu s-a rezumat la această sentință, ci i-a adăugat cea mai grea povară, singurătatea. Poetul trebuie internat, separat de Gisèle și de fiul lor, singurele persoane în afara cărora lumea lui nu există. Astfel se declanșează agonia certurilor, a rupturilor interioare, a rănilor ce se adâncesc până când, în orice moment, o catastrofă se poate declanșa. Conflictele vor culmina într-un episod ce putea lua naștere numai din disperarea unui om care, văzând deja că viața îi ia, încă o dată totul, se agață de un coupe-papier de pe masă şi şi-l înfinge în piept. L-am înfipt în acel suflet al meu ca să scap de el, să scap de mine, de omul care stătea închis acolo şi mă distrugea pe mine. Însă viața e mai puternică, iar derularea ei absurdă nu se oprește atunci când voința sau întâmplarea provocată de noi o cere. Celan supraviețuiește, ratându-și inima şi perforându-și un plămân, urmând să fie internat din nou într-un spital de psihiatrie. În final, după o viață trăită între apropieri şi înstrăinări, fugă şi liniște, traumă şi încercare de acomodare cu ea, iubire şi teamă, Celan îşi ia rămas bun de la Celan, de la bărbatul abandonat de familie și de lume, rămas doar cu speranța că va putea să întoarcă demn spatele absurdului, să revină în patria pierdută a unei liniști prea puțin cunoscute, să evadeze din capcana lumii și a propriei minți: eram doar un om care aștepta izbăvirea, aștepta întoarcerea acasă.
În general eram și sunt un om trist.
Așa arată viața lui Paul Celan. Dar nu doar datele propriu-zise care alcătuiesc țesătura acestei vieți cutremurătoare sunt ceea ce atrage atenția în volumul semnat de Cristian Fulaș, ci felul în care se împletesc evenimentele într-o structură din ce în ce mai densă, mai fără de ieșire și, în special, acuitatea cu care conștiința le înregistrează, le contorsionează, zbătându-se să caute un sens, să întrevadă o soluție. Opțiunea pentru mărturisire, și mai mult, pentru mărturisirea înainte de gestul ultim, perceput ca unică formă de protest și de izbăvire, încarcă de tensiune și scurtcircuitează dialogul care se instaurează între tine, cititorul, și celălalt, omul a cărui viață ți se oferă, la a cărui zbatere devii martor, pus fără să vrei în postura de confident și de judecător. Al celui ce se consideră pe sine victimă și călău, a celui ce poartă în celulele fiecărui gând și în fiecare respirație vina de a fi supraviețuit, vina de a nu se fi dovedit demn de această supraviețuire, vina de a nu fi găsit o soluție pentru a evada cu adevărat din lagăr. Din lagărul în care l-a târât istoria și oamenii de lângă, de foarte aproape, oameni care nu aveau niciun motiv pentru a acționa în direcția urii, și lagărul care se ridică treptat în sufletul lui, al amărăciunii, al eșecului și al bolii. O uriașă forță de a da glas acestei constrângeri, acestei căi încă de la început intuită ca damnată se degajă din fiecare pagină a volumului lui Cristian Fulaș. Se vădește un colosal talent de a construi datele unui destin și adâncimile tulburi ale unui suflet, pliurile unei conștiințe fără a rata nimic: omul cu slăbiciunile lui și poetul genial, relația lui Celan cu limba și trauma provocată de această limbă – germana, limba celor vinovați, limba călăilor și limba poeziei, singura în care și-a putut scrie opera, apoi distanța imposibil de trecut între gândul înfiorat de prea plinul umanității regăsit în opera celor pe care i-a admirat și gesturile lor, cuvintele publice, născute din oportunism sau dintr-o reală orbire, de susținere a ororii naziste, destrămarea sinelui și a iubirii sub acțiunea violentă a bolii. Sunt pagini absolut remarcabile în care sunt radiografiate căderea, nebunia, tensiunea dintre puținele momente de luciditate (cu toată nevoia de iubire și disperarea provocată de celălalt) și celălalt timp, al răului absolut, al alunecării în abis, al imposibilității de a păstra controlul.
CU TOATE GÎNDURILE-am ieșit eu
în afara lumii: acolo erai tu,
tu tăcuta mea, tu deschisa mea, și –
ne-ntîmpinai.
Cine
spune că totul ne-a murit,
cînd ochiul ni s-a frînt?
Totul s-a trezit, totul s-a-nălțat.
Mare-a venit un soare înot, luminos
lui împotrivă suflet și suflet i-au stat, clar,
imperios, i-au trasat în tăcere
orbita.
Ușor
ți s-a deschis poala, liniștit
a urcat un suflu-n eter,
iar ce se înnorase n-a fost,
n-a fost formă și ivită din noi,
n-a fost
un nume cumva?
Impecabil atât în ceea ce privește construirea eșafodajului sufletesc, cât și la nivelul stilului, Celan. Am trăit, da demonstrează extraordinara forță a lui Cristian Fulaș de a stăpâni lumina și întunericul din sufletul unui om și de a le face vizibile, de a stăpâni cuvântul și de a crea un univers credibil, viu, zguduitor.
[Marți, 13 decembrie, ora 15.30, în Sala Roșie a Liceului „Varlaam Mitropolitul” , vom intra în dialog cu scriitorul Cristian FULAȘ pe marginea acestui volum și a romanului Ioșca a cărui cronică o puteți citi AICI.]
*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. În clasa a IX-a a obținut Mențiune la faza națională a Olimpiadei de lingvistică și a participat, ca jurnalist cultural, la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.
