În ultimele zile de vacanță ați putut citi AICI și AICI topurile cărților citite în 2023 de către redactorii Alecart, elevi & absolvenți. Preferințele lor se îndreaptă atât către volume din literatura română și traduceri recent apărute, cât și către cărți clasice sau chiar din programa școlară. Sunt cărți ai căror autori au fost invitații Întâlnirilor Alecart sau altele la care am ajuns prin dezbaterile de la ore/ clubul de lectură. Ne-am bucurat că poezia ocupă un loc privilegiat printre preferințele colegilor noștri, că romanele autorilor canonici nu sunt doar parte din materia pentru bac, că Întâlnirile Alecart de peste an au influențat apropierea de anumite volume. Continuăm și azi cu alte patru topuri:
Ioana LUPU*:
- ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – Alina Nelega
Teroarea nu e ce-și imaginează ei. (…) E mai degrabă o ceață ușoară care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri.
De o sinceritate brutală, izbitoare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat aparține literaturii care nu iartă, care refuză să ocolească, să cosmetizeze urâtul sau să îl ascundă în spatele unor cuvinte vagi, melodioase; e un incomod, dar necesar exercițiu de aducere aminte, e o lecție de istorie și de umanitate deopotrivă și o amplă explorare a feminității – a dragostei, a prieteniei, a sexualității feminine și a maternității – pe fundalul României comuniste, în întunecații ani ‘80, pe care am descoperit că nu trebuie să-i fi trăit pentru a-i simți încă intoxicant de aproape. În romanul Alinei Nelega, feminitatea este modelată și mărginită după marea politică a terorii, care pătrunde prin toate mărunțișurile cotidiene, se strecoară în sălile de teatru, în clase, la serviciu și acasă; în această realitate a constrângerilor, teroarea devine un suprapersonaj, capătă dimensiuni palpabile, o conștiință proprie și poartă pretutindeni chip de dictator.
- Specii, Cristian Fulaș
Gri, zona gri, tot restul Bucureștiului de un gri interminabil chiar și-n zilele cele mai însorite, (…) orașul tern al comunismului care se încheiase fără să se încheie vreodată, care doar își schimbase fața și se numea, cu un cuvânt din ce în ce mai prost înțeles, democrație.
Romanul lui Cristian Fulaș își ia strălucirea din gropi mocirloase; e impresionantă îndrăzneala cu care sapă în cenușiul sterp, aparent impenetrabil al realității actuale golite de substanță, dezvăluind cinic un spectacol al dezumanizării și al absurdului, compus din cadre pe care le-am găsit grotești și cuceritoare deopotrivă: am privit fiecare scenă ca printr-o lentilă măritoare, îndreptată numai către subsolurile umanului, către nedreptate și violență, către mizeria absolută și către speciile ce triumfă în mizerie. Reconstituind minuțios peisajul întunecat al lumii de astăzi, dominat de corupție, haos și specii, romanul este mai mult decât o oglindă aplecată impersonal asupra speciilor, mai mult decât un studiu, căci, pentru a înțelege cu adevărat speciile, nu este îndeajuns să le privești precaut de departe, ci trebuie să cobori tu însuți în mizerie: prin scriitura sa, Cristian Fulaș dovedește că a învățat mizeria pe dinafară, că îi cunoaște bine gesturile și limbajul, legile și slăbiciunile, conștiința – consider că în aceste calități cameleonice stă puterea romanului său.
- Poartă-ți plugul peste oasele morților – Olga Tokarczuk
Psihicul este sistemul nostru imunitar – are grijă să nu înțelegem niciodată lumea înconjurătoare. Funcția lui este de a filtra informațiile, chiar dacă posibilitățile de înțelegere ale creierului nostru sunt uriașe. Pentru că erudiția este o povară imposibilă. Pentru că fiecare particulă a lumii, indiferent cât de mică, e alcătuită din suferință.
Romanul-manifest al Olgăi Tokarczuk țese, pe fundalul lumii postcomuniste din Europa de Est, peste o lume măcinată de corupție, de vicii, de obsesia banului și a prestigiului, o poveste ca o sală de judecată, în care fiecare personaj este acuzat și pedepsit după legi ferme, cum nu există decât în literatură, pentru cruzimea devenită obișnuință, pe care omul contemporan o propagă în neștire și care trece, de cele mai multe ori, necondamnată. Poartă-ți plugul peste oasele morților propune o schimbare forțată, stingheritoare în raportul de putere dintre omul fals civilizat și natura exploatată, mutilată de acesta, dintre vânător și vânat; este o poveste a revendicărilor târzii, care m-a făcut să mă simt din nou profund recunoscătoare literaturii, unde încă mai pulsează un spirit al dreptății și din care încă mai răsar dileme și provocări morale, literatura care încă te face să te întrebi.
(*Ioana LUPU este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Costache Negruzzi” Iași.)
Unele amintiri erau inofensive, însă altele – periculoase. Era mai bine să trăiești în prezent.
Maria OGLINZANU:
- Nopți albe, de F.M. Dostoievski
Noapte. O singură pată de lumină caldă ce pictează chipurile a doi tineri a căror dragoste s-a născut în doar câteva clipe, a luat sfârșit după patru nopți, dar a rămas nemuritoare și la fel de arzătoare timp de o viață. Singurele sunete care perturbă liniștea adâncă a nopții sunt bătăile inimilor celor doi și vorbele atât de înțelegătoare. Două suflete identice ce par a se privi în oglindă în fiecare noapte pe banca din lemn de lângă casa Nastenkăi, două suflete care timp de patru seri și apoi timp de o viață după ultima noapte petrecută împreună au avut între ele cea mai inocentă, mai profundă și mai dorită dragoste, cea care, de prea multe ori, nu pare a fi pământească. După a patra noapte însă, întoarcerea Nastenkăi la prima sa iubire, motivată doar de amintiri și dor, ridică un zid de nedărâmat între cei doi și provoacă o rupere completă a personajului narator de frumos, de vis, de fericire și de lumină. Întors în camera sa izolată, tipic dostoievskiană, odată luminoasă, el devine un simplu observator al lumii, fără zâmbet și fără culoare. Singurele care pot să îl acompanieze sunt puținele clipe nedefinite petrecute împreună cu Nastenka. F.M. Dostoievski conturează în acest roman sentimental iubirea idilică, imposibilă, care vindecă, care completează suflete și care, totodată, lasă răni adânci – întuneric și suferință după ce totul se spulberă. Nopți albe propune o lume a trăirilor, a dragostei perfecte și interminabile ce se dovedește a fi posibilă, o lume a umanului modelat deopotrivă prin împlinire și prin suferință: Fii binecuvântată pentru acea clipă de fericire, de încântare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate și recunoscătoare! Doamne! O clipă doar! O întreagă clipă de încântare sublimă… Oare nu e de ajuns chiar și pentru o viață de om?
- Povestea lui Lisey, de Stephen King
Cum înveți să mergi mai departe după ce sufletul tău pereche a decedat în circumstanțe misterioase? Ce faci când ajungi să descoperi întregul adevăr, inclusiv cele mai întunecate părți ale sale? Lisey își pierde soțul pe nume Scott, un faimos romancier cu o personalitate complexă, după 25 de ani de căsnicie. Deranjată permanent de cititorii dornici să afle mai multe răspunsuri și de reporteri, Lisey se ascunde în cele mai frumoase amintiri ale sale pentru a încerca să îl țină cât mai aproape pe cel dispărut, care îi apărea uneori doar în vise. Tinerețea, prima întâlnire, nopțile petrecute împreună, lansările de carte, vacanțele, secretele, vocea lui și acea iarnă în care Scott îi mărturisește cel mai întunecat secret al său. Pentru a-și găsi inspirația, Scott obișnuia să meargă într-o lume care îl îngrozea prin întunericul și ororile ei, dar care, în același timp, îl vindecă și îi oferă noi idei pentru cărțile sale. Această lume, la prima vedere un paradis lipsit de pericole, este cea care îi provoacă moartea neașteptată. Povestea lui Lisey surprinde o legătură care continuă și după moarte, dar este, în primul rând, o metaforă pentru literatură și pentru viața unui scriitor: Fără îndoială, erau câteva găuri în ea și, dacă te uitai prin ele, te supuneai riscului de a vedea în negura vineție de dincolo lucruri pe care poate că n-ai fi vrut să le zărești. Era mai bine să nu privești, așa cum era mai bine să nu-ți arunci ochii spre o oglindă după lăsarea întunericului decât dacă erau aprinse toate becurile din cameră […]. Unele amintiri erau inofensive, însă altele – periculoase. Era mai bine să trăiești în prezent.
3.Sunt oare un călău?, de Lilia Calancea
Întuneric, suferință, iertare. În romanul Liliei Calancea, zguduitoarea realitate a genocidului ne oferă o perspectivă dureroasă asupra vieții, a morții, a vinovăției, dar, mai ales, asupra călăului victimă. În acest roman, Kostenko, călăul care nu a avut niciodată puterea să ucidă, dar care totuși purta pe piele sângele victimelor, călăul al cărui suflet a murit odată cu zecile de mii de oameni ce au intrat pe porțile lagărului Treblinka, a devenit la rândul său o victimă. Cea care îl îndeamnă să caute salvarea a fost dragostea pentru Elena, născută din cenușă, din durere, din vinovăție. Totuși, din doi oameni imperfecți, mutilați, ce zilnic poartă în sufletele lor traumele, se naște un copil ce poartă în el inocența. Un adevărat paradox. Însă, odată ce găsește între paginile jurnalului scris de cei doi o fotografie de grup a mai multor gardieni stând în fața unei gropi comune, în mijlocul lor aflându-se chiar tatăl ei, Margarita ajunge să privească în față adevărul crud și să se considere ea însăși un călău pentru că sângele tatălui îi curge prin vene. Astfel, Lilia Calancea a scris un roman despre familie și despre abandon, despre ură și dragoste, despre traume, un roman care nu ezită să vorbească despre realități și să le interogheze: Niciun om n-ar putea trăi cu amintiri ca ale noastre. E ca și cum memoria ar fi suportat sute de fulgere și descărcări electrice în același timp. Oricine s-ar fi deconectat după unul singur. De ce oare noi doi am supraviețuit după atâtea? […] Am fi preferat amândoi groapa comună. Cenușa comună. Locul nostru e la Treblinka. N-am reușit niciodată să evadăm din ea.
(*Maria OGLINZANU este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
Întâlnirea Alecart la FILIT cu Lilia Calancea & Cristian Fulaș
Ioana CREGA:
1.ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de Alina Nelega
În romanul Alinei Nelega regăsim poveștile de viață a două personalități contradictorii, Cristina si Nana, ale căror destine sunt urmărite îndeaproape şi cu meticulozitate atât de ochiul bine format al scriitoarei, cât şi de cel omniprezent al Partidului. În povestea Cristinei, nedreptatea şi duritatea regimului comunist din România ajung să sufoce aspirațiile, reducându-le la o subzistență în care aceasta se împotmolește şi în care se va scufunda treptat, în timp ce, deși asaltată de piedicile mai mult sau mai puțin similare ale lumii în care trăiesc, Nana, prietena ei cea mai bună din liceu reușește să-şi împlinească idealurile artistice, însă nu fără sacrificiu. Deși în aparență cele două destine ar putea părea total incompatibile, divergența lor are un punct comun: încercarea de a face față unei dictaturi construite împotriva omului şi cu precădere, cum vom fi martori în roman, împotriva femeii. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat trasează fără artificii, realist, o imagine a femeii din perioada comunistă a anilor `80, un portret care, în lipsa romanelor precum cel al Alinei Nelega, ar rămâne în memoria colectivă șters și ușor de confundat cu portretul ce până acum treizeci şi cinci de ani parazita pereții locuințelor românilor.
2.Poeme, 1869-1871, de Arthur Rimbaud
Nu am crezut vreodată că poezia ar putea avea termen de expirare. Însă chiar şi înainte de a citi poemele lui Rimbaud am avut senzația că trebuie să mă grăbesc, să le asimilez până nu ies definitiv din adolescență. Iar acum, după citiri si recitiri, simt că acest autor, un copil bătrân la rândul său, nu are cum să aparțină altcuiva decât adolescenților. Ceea ce dezarmează în poezia lui Rimbaud este modul de a percepe iubirea, nu atât pe cea pentru un altul, ci pe cea care fisurează fiecare tragedie şi neajuns al lumii în care visător poate rămâne doar copilul neultragiat de realitatea ce-l înconjoară. Intensitatea sentimentului provine din permanenta oscilarea între două extreme, frumusețe şi mizerie, natura neatinsă și orașul distrus, lumina orbitoare şi păcatul – care coexistă în sufletul celui ce trăiește până la capăt. Un poet al iubirii şi al extremelor pentru o vârstă circumscrisă acelorași capricii, astfel cred că va rămâne pentru orice tânăr cititor Arthur Rimbaud. Iar dacă poezia este modul de a simți prin altul, atunci întâlnirea cu poemele sale rămâne esențială pentru oricine este astăzi tânăr şi încă mai poate fi ars complet de libertatea versurilor sale.
3.Enigma Otiliei, de G. Călinescu
Inițial început cu o atitudine de lectură detașată, din datoria elevului de clasa a XI-a față de lista de lecturi obligatorii, romanul lui G. Călinescu m-a propulsat într-o lume din care mi-a devenit numaidecât greu să mă sustrag. Luând forma unei narațiuni care se susține prin personaje, acțiunea fiind lăsată în plan secund în favoarea sondării tipologice și a comportamentelor, propunând o cazuistică a deviațiilor și a mecanicii sufletești (și sociale), Enigma Otiliei „își joacă perfect cartea” de carte uriașă, oferind cititorului câteva personaje imposibil de uitat, ale căror fapte sunt exemplar motivate, dar care nu exclud dimensiunea comică și o subtilă (și omenească) analiză a patologiei banului. Ceea ce hipnotizează în roman este faptul că trăiri atemporale (dragoste, interese, meschinărie, șovăieli, luciditate) stau lângă reminiscențe ale unei lumi boeme şi artistice, inducând o nostalgie pentru un univers definitiv apus, încă benign în ciuda contorsionărilor lui.
(Ioana Crega este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași)
Eva CIOBANU:
Având în vedere că sunt în clasa a opta, acea clasă în care „pui pe pauză” formarea și te pregătești pentru Marele Examen, trebuie să recunosc că nu mai pot citi pe atât de mult cum o făceam în anii trecuți, dar asta nu m-a făcut să mă îndepărtez de literatură și de frumusețea pe care aceasta ne-o aduce.
- Podul de lut – Markus Zusak
Cartea mea preferată în 2023 va rămâne Podul de lut, de Markus Zusak, scriitor cu care am intrat în dialog la Întâlnirile Alecart la Filit 2023. Am citit volumul chiar după terminarea evenimentului de la Casa Pogor, unde în centrul discuției a fost romanul Hoțul de cărți, dar pot spune că povestea celor cinci frați din Podul de lut a reușit să genereze o adevărată provocare în mintea mea, astfel încât gândurile îmi erau constant legate de povestea acelei familii dezrădăcinate de un „ucigaș”, tatăl care și-a făcut apariția pe neașteptate în sufrageria casei. De-a lungul romanului am încercat să citesc cu sufletul deschis și cu mintea într-o continuă stare de alertă. Deși tinerii nu erau apropiați de tatăl ce a încercat să fugă de greutățile vieții, romanul expune o poveste, construind un pod către vindecare și eliberare. La sfârșit au fost un râu, un pod și un catâr, dar nu acesta e sfârșitul, e după sfârșit…
2. Fata care nu se putea opri din mers, de Samar Yazbek
Fata care nu se putea opri din mers de Samar Yazbek (scriitoare pe care am cunoscut-o în 2022 la Întâlnirile Alecart la FILIT) a câștigat inima tuturor cititorilor pasionați de aventură și cutremurați de imaginația „dură” a copiilor. Rima reușește cu greu să se lase văzută de cei din jur, însă se folosește de mintea sa sclipitoare pentru a-i oferi vieții culoare. Tânăra refuză să vadă răul și moartea din jur, asta până când mama este împușcată mortal la unul dintre punctele militare din Damasc. Dincolo de probleme cu care se confruntă, Rima este persoana care caută iubire si atașament din partea persoanelor dragi, reușind astfel să se integreze în basmul creat chiar de ea: Merg și iar merg. Drumul îmi pare fără de sfârșit. Picioarele mă poartă iar eu merg. Nu fac decât să le dau ascultare. Nu în ultimul rând, e romanul unor atrocități, al unor teribile confruntări între oameni și un sistem absurd, dictatorial, ce nu ezită să strivească suflete și destine.
3. Siddhartha, de Hermann Hesse
Romanul care poate fi numit un „răsfăț” este Siddhartha, de Hermann Hesse. Fiind în ultimul an de gimnaziu, îmi place să spun că mă asemăn puțin cu personajul pe care Hesse ni l-a propus, astfel încât sinele și cunoașterea devin un loc de refugiu. Legătura lui Siddhartha cu Govinda vine pentru mine cu o întrebare: este sau nu între cei doi o prietenie reală? În timp ce Govinda are mereu nevoie de un maestru spiritual care să-l ghideze în ceea ce face, de învățături, Siddhartha este un individualist ce pune sub semnul întrebării orice și își urmează mereu propria cale. El traversează toate cercurile existenței, cade în capcana lăcomiei și nu se sustrage niciunei experiențe. Interesantă a fost viziunea lui după momentul în care a început să descopere calea spre fericire, asta neîmpiedicându-l să fie prins în capcană. Și e nevoie de o nouă naștere, de un nouă căutare.
Bucurie, tristețe, furie, deznădejde, plăceri. Siddhartha e o carte plină de înțelepciune și morală, o carte care ne reamintește să vedem frumosul în orice: Lucrurile mergeau într-o spirală descendentă pentru el, iar acum se confrunta cu lumea, din nou gol și stupid. Dar nu se putea simți trist în legătură cu acest lucru; în schimb, a simțit chiar un mare dor de a râde despre sine și despre această lume ciudată și prostească.
(*Eva CIOBANU este elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Național Iași.)
Întâlnirea Alecart la FILIT cu Markus Zusak
