Dacă vrei schimbare, ridică sabia, ridică vocea.
Un roman despre vindecare, despre drumul sinuos al împăcării cu sine și cu ceilalți după descoperirea unor adevăruri dureroase; un roman despre vinovăție, despre căderi și despre forța prieteniei, despre apropierea uneori stângace, tăioasă, alteori tandră și vindecătoare de oamenii dragi și de cei pe care viața ni-i aduce alături.
El o să-ți dea flori, ca să uiți. Tu sădește semințe, ca să-ți aduci aminte.
Cele șapte văluri ale lui Esther Wilding este romanul legăturilor familiale regăsite, al unor secrete adânc îngropate, al unor tăceri înstrăinate, al unei comunicări la un moment dat frânte, al unui trecut care, abia după ce este cunoscut și înțeles, permite iertării și iubirii să cicatrizeze rănile. Roman a două surori, al alegerilor și al întâmplărilor care vin peste ele, al rămânerii în urmă a celei mai mici, a lui Esther. Cu lumea brusc pustiită de sens după ce Aura alege să dispară într-o zi în apele oceanului. Cu un strigăt ce continuă să răsune printre cei rămași. De neputință, de ajutor, de rămas-bun. De renunțare. După ce nimic din ceea ce ar fi putut să o țină aici, alături de ai ei, nu a mai fost de ajuns. Lăsând în urmă câteva cuvinte, adevărate văluri în spatele cărora își ascunde povestea. Văluri de necunoscut. De care mai întâi Esther fuge, pe care treptat decide (sau e nevoită) să caute să le deslușească pentru a le îndepărta. Pentru a ajunge din nou la sora ei. Pornind pe urmele acesteia. Ajungând să înțeleagă și să se înțeleagă, să reconstituie ceea ce pare a fi o poveste în care răul câștigă. În care viața se dovedește nedreaptă. Sau Aura prea adânc lovită. Vulnerabilă, deși părea de neatins. În care nu există un final fericit fiindcă trauma și pierderea se dovedesc imposibil de depășit. În care se spune un adevăr pe care basmele de care tânăra fusese fascinată îl ascund sub vălurile acelui „și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”. Care omite toate pericolele, toată suferința, toate zbaterile pe care orice încercare de a-ți găsi liniștea le presupune după ce ai cunoscut pierderea. După întâlnirea cu moartea unei părți din tine, după pierderea unui copil. Și al celui de-al doilea. După ce sufletul și încrederea unei adolescente sunt mutilate, după ce, peste ani, încercarea de a fi din nou întreagă se năruiește. Când se străduiește, la celălalt capăt al lumii, din răsputeri să refacă din cioburi ceea ce a fost și viața dă din nou de pământ cu ea.
Poate că a ales adâncul. Poate că e liberă.
Urmele lăsate de Aura o poartă pe Esther de pe coasta australiană până în Danemarca și în Insulele Feroe – un drum spre rădăcinile familiale, dar și spre alte povești de viață cu femei puternice și alegeri dureroase, cu oameni care cunosc ce înseamnă singurătatea și au ales prietenia ca formă de a se apăra împotriva suferinței. Urmele se amestecă, ascund experiențe pe care Aura le-a ținut departe de ai ei, devenind adevărate încercări pentru cea care, dorind să-și înțeleagă sora, ajunge să vadă treptat cine este ea însăși, să lase în urmă propriile văluri de nesiguranță, de revoltă, de debusolare, de vinovăție. Căci Aura fusese mult timp singura oglindă în care se privise Esther, sora adorată transformată după plecarea de acasă și revenirea bruscă din Danemarca, o ființă de nerecunoscut, care rupsese orice fel de legătură cu „geamăna” ei, închizându-se în sine și refuzând/neputând să găsească nicio urmă de lumină, nicio speranță. O oglindă reflectând însă deloc fidel ceea ce se afla în spatele vălurilor de tăcere și de înstrăinare ale Aurei. O oglindă ce-i refuză lui Esther accesul la cine este cu adevărat. Care se face țăndări, provocându-i răni adânci. Nu maturizarea, cei câțiva ani ce le desparte, e ceea face imposibilă regăsirea, ci dorința Aurei de a-și proteja sora, de a-i ascunde trauma prin care a trecut, de a păstra doar imaginea luminoasă a unei surori mai mari pentru care totul e ușor, interesant, enigmatic. Când Aura nu mai este, Esther se pierde. Apoi va trebui să umple golurile din rândurile stranii pe care Aura le scrisese în jurnal și le tatuase apoi pe propria piele. Încercând să acopere ceea ce fusese rănit în ea, să transforme cenușa în lavă incandescentă.
Cum ai fi dacă n-ai fi rătăcit pe țărm?
Povestea Aurei pe urmele căreia merge Esther nu e doar o căutare printre amintirile copilăriei și ale adolescenței lor, o scrutare obsesivă în căutarea momentului în care s-a produs ruptura, a ceea ce nu a putut vedea la timp, a ceea ce nu a putut face îndeajuns, a inocenței și a bucuriei pierdute, a tăcerilor tot mai dese, a fugilor tot mai înverșunate, ci și o călătorie prin universul interior al Aurei, printre basme, mituri, povești în care eroinele vor să transforme răul în bine, să îndrepte o greșeală, să recupereze ceva de care au fost deposedate. Ceva esențial pentru a se putea împăca din nou cu lumea. Pentru a o face suportabilă. Nu sunt basme culese sau scrise de bărbați, ci altele mai puțin știute, basme cu tinere ce au fost pedepsite și au pedepsit, cu ființe fabuloase ale mării transformate în femei obișnuite, dar purtând nostalgia lumilor pe care le-au pierdut, cu eroine purtate de dorința de a înțelege și de a face dreptate, de a avea o voce și un destin al lor.
Cine e furat nu poate fi luat niciodată cu adevărat.
Ajungând în locurile care au însemnat ceva pentru Aura, dând câte un văl deoparte pentru a privi chiar în miezul întunericului ce i-a cuprins viața, Esther descoperă nu doar oameni, locuri, tradiții, ci și nenumărate moduri de a spune o poveste. De a ascunde, permițând doar ochiului (și sufletului) pregătit să vadă și să înțeleagă. De a duce mai departe ceea ce a fost dureros transformând efortul, pierderea, trauma, singurătatea în frumusețe. De a păstra și de a da o nouă formă acelor lucruri care ne-au rănit, care au murit în noi. Sub forma unor ilustrații din basme, a unor statui sau așa cum o fac femeile din familia lui Nin, prietena Aurei și a lui Esther, ce păstrează tradiția aproape pierdută a triburilor tasmaniene ce confecționau bijuterii din cochiliile pe care apele oceanului le adăpostesc, ca Freya, mama Aurei și a lui Esther, ca Lille Heks ]n Copenhaga, cele două femei despărțite de un ocean care acoperă cu tatuaje porțiuni de piele, învățându-i pe alții să privească lumea diferit, să spună ceea ce cred, cine sunt, ce li s-a întâmplat altfel decât prin cuvinte. Așa cum făcuse și Aura: șapte tatuaje, șapte adevăruri, lepădate ca o piele de focă. […] Aura își scria povestea pe piele. N-avea de gând să se mai ascundă. Doar că, în cazul ei, liniștea a fost găsită în altă parte. Viața a fost mai puternică decât povestea și a doborât-o, lăsând în urmă cele șapte văluri, cele șapte urme lepădate ca niște piei de focă. Pe care Esther le caută căutându-și sora și învață să le descifreze. Mereu cu senzația că a fost lăsată în urmă, că nu-și trăiește propria viață, ci ia ceva din ceea ce i-a aparținut celeilalte. Mult timp, Esther e atât de rănită și de confuză, știe atât de puține și se simte atât de vinovată, încât nimic nu o ajută. Abia când descoperă ceea ce nu știa, ceea ce i-a fost ascuns pentru a fi protejată și felul cum a încercat sora ei să își rescrie povestea poate în sfârșit să înțeleagă cum arată propria poveste. Să se reapropie de ai ei, să învețe să accepte pierderea, să aibă încredere în sine și în ceilalți. Să-și dea voie să iubească și să se lase iubită.
Cunoaște-mă acum. Eu sunt valul dezlănțuit.
Foarte dens și de bine scris, Cele șapte văluri ale lui Esther Wilding e un roman în care se întretaie povești de viață ce se desfășoară pe continente diferite, între care se creează subtile legături. Un roman care vorbește despre puterea vindecătoare a iubirii, despre cum rănile se cicatrizează doar alături și împreună cu ceilalți. Un roman al căutării, dar și o poveste în care se spun povești despre mituri și legende aproape dispărute, despre firul care leagă generații, despre un cod secret al apropierii și al recunoașterii, despre puterea naturii de a alina și a oamenilor de a se regăsi în ea. Dacă în Florile pierdute ale lui Alice Hart, adevărurile despre viață erau citite în petalele plantelor ce erau cultivate într-o grădină aproape miraculoasă, aici ele se află pretutindeni: în basme și pe pielea femeilor, în stelele al căror mister o fascinase pe Esther, în apele mării și ale oceanului. La ele se ajunge însă întotdeauna prin ceilalți. Privindu-le rănile și acceptându-le prietenia. Iertându-i și învățând să te ierți.
La fel era deasupra, precum este dedesubt. Precum era dedesubt, la fel era deasupra.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
