Sunt cel puțin două motive pentru a ajunge la spectacolul semnat de Irina Popescu Boieru, o adaptare liberă (cum de altfel se și precizează) după romanul Rivala, de Eric Emmanuel Schmitt. Primul: ocazia de a o vedea jucând pe Mihaela Arsenescu-Werner. O Carlotta Berlumi nu atât de odioasă ca personajul lui Schmitt, dar nu mai puțin măcinată de rivalitatea cu Maria Callas. Purtând cu ea, și la atâția ani de la momentul morții acesteia, o invidie clocotitoare. Doar puțin îmblânzită de povara anilor și atent drapată sub eleganța unei foste dive ce a crezut cu tărie în talentul ei și a pus pe seama celeilalte, a grecoaicei, nu doar declinul artistic, ci întregul eșec al unei vieți.
nu putem vedea decât ceea ce am construit noi înșine despre noi, chiar și atunci când realitatea ne atinge (sau ne lovește)
E o bucurie să o vezi jucând pe Mihaela Arsenescu-Werner și să te gândești la atâtea roluri de forță, la atâtea prezențe excepționale pe scena Naționalului ieșean. Sunt 55 de ani de carieră. O viață de om dedicată teatrului. Pe care îl onorează încă o dată prin acest spectacol. Alături de ea, extraordinarul Constantin Pușcașu (interpretându-l pe bunicul lui Enzo Ponzi) care, indiferent cât de amplă sau de restrânsă îi este prezența pe scenă, nu își lasă niciodată personajul să fie altfel decât impecabil. Acum e un bătrân aproape decrepit ale cărui mâini tremură puternic, cu momente de luciditate alternând cu altele de confuzie și care pornește de acasă într-o zi aproape năuc pentru a o întâlni pe Carlotta, cea împreună cu care, într-o altă viață, pe când era un tânăr atrăgând privirile tuturor, a avut o relație trecătoare. Suficientă însă pentru a-l face să o privească pe soprana de atunci ca pe o uluitoare cântăreață. Despre care, de altfel, îi va vorbi și nepotului, trezind în el pasiunea pentru operă și pentru istoria acesteia.
Din câteva gesturi, din câteva replici, Constantin Pușcașu dă personajului său întreaga greutate pe care o are. Căci, dacă pentru bătrânul Fabrizio, Carlotta e punctul luminos al muzicii de operă (chiar dacă e singurul care-și amintește de ea), pentru aceasta, Fabrizio nu are nimic de-a face cu bătrânul decrepit ce încearcă să-i întindă tremurând un buchet de flori. Șfichiuitoare, în pragul unei crize de nervi, nu-și oglindește nicio clipă vârsta în celălalt. Nu înțelege că doar în amintirea bărbatului aproape mumificat ea a rămas artista de la începutul carierei la Scala, înainte ca prezența și vocea Mariei Callas să schimbe definitiv felul de a înțelege și de a interpreta opera. Nu poate să vadă că doar pentru el este în continuare așa cum și-ar fi dorit să ajungă: o divă. În perplexitatea bătrânului Fabrizio, în acele câteva momente când nu înțelege exact ce se întâmplă, e toată viața sa interioară și ceva dintr-un adevăr amar: nu putem vedea decât ceea ce am construit noi înșine despre noi, chiar și atunci când realitatea ne atinge (sau ne lovește). Pe el, orbirea și bătrânețea îl protejează. În cazul Carlottei însă, pe orbire s-a construit o existență în care totul a fost răstălmăcit în funcție de propria vanitate.
Între două povești identice, aproape obsesive, cea a bunicului și cea a Carlottei, el rămâne mereu nici pe deplin înăuntru, nici complet în afară.
Între cei doi, Dumitru Georgescu are un rol dificil în relativ liniarul Enzo Ponzi, tânărul ghid din Milano devenit pe neașteptate „nepotul” Carlottei Berlumi întoarsă la Milano pentru a fi în locul din care a fugit cu atât de mulți ani în urmă. Strict din perspectiva acțiunii dramatice, rolul său e minimal și destul de static. Personajul e pretextul prin care povestea Carlottei – în fapt, continua ei încercare de demolare a mitului Mariei Callas – se desfșoară. Totuși, Dumitru Georgescu reușește să facă din acest personaj mai mult: e, într-o anumită măsură, un Fabrizio tânăr – nu îndrăgostit, dar fascinat de Carlotta Berlumi (o fascinație născută din poveștile bunicului) și o ființă lucidă. E vizibil amestecul de naivitate, curiozitate, revoltă, respect și perplexitate, toate foarte convingător redate. Între două povești identice, aproape obsesive, cea a bunicului și cea a Carlottei, el rămâne mereu nici pe deplin înăuntru, nici complet în afară. Fiindcă în cazul amândurora ceva e șubred: bunicul e un bătrân cu mintea un pic împrăștiată, iar Carlotta e prinsă în obsesia ei de a face dreptate acolo unde istoria muzicală, pe care Enzo o cunoaște foarte bine, nu i-o dă. Între fascinație și luciditate se joacă partitura lui Dumitru Georgescu.
Alături de cei trei, Diana Chirilă (Carlotta tânără, convinsă de locul privilegiat pe care îl are pe scena muzicală, prinsă în propriile intrigi și ale altora, fără a intui niciun moment că timpul e nemilos și gustul publicului se poate schimba), Livia Iorga (o Maria Callas surprinsă din câteva cadre, „reconstruită” subtil și intenționat minimal, de la tânăra timidă, perfecționistă, la celebritatea cu brațele pline de flori, cu un soi de generozitate pe care și-o permit doar cei ce au conștiința a ceea ce sunt, statuară), Daniel Busuioc, Radu Ghilaș, Catinca Tudose, Haruna Condurache, Radu Homiceanu, Robert Agape, Doru Aftanasiu (un simpatic turist francez, cu accent și doar un pic intimidat de ceea ce Carlotta Berlumi nu ezită să numească în fața tuturor, atracția sa pentru bărbați), Brândușa Aciobăniței (jucând un personaj delicios, deopotrivă candid și ridicol), Oana Sandu, Alexandra Budău și Luca Gumeni susțin eșafodajul spectacolului care se construiește pe două planuri: cel al prezentului și cel al amintirilor Carlottei Berlumi. Când Carlotta își spune povestea în fața lui Enzo, prim-planul aparține celor doi, încremeniți, în timp ce în spate se joacă momente din trecut. Cele două lumi sunt delimitate de un perete transparent, ce permite privirii spectatorului să aibă acces la ceea ce Carlotta îl evocă, dar linia dintre ele rămâne mereu fermă. Un atunci și un acum unite doar de „adevărul” celei ce-și spune povestea.
Între tine, artistul care ai fost la un moment dat, și artă, te alegi pe tine. Rămâi la tine.
O viață construită pe un sentiment ce năruiește orice posibilitate de a te vedea așa cum ești. O viață în care alegi să rămâi într-o narațiune ce nu-ți știrbește convingerea în valoarea ta, deși realitatea se încăpățânează să îți arate contrariul. O viață în care rămâi neatins de ridicolul acestei povești în care te-ai drapat. Devenită convingere. Născută din invidia transformată în obsesie. Nu e nimic donquijotesc în demersul Carlottei de a încerca să supună realitatea imaginii ei despre aceasta. Nicio urmă de sublim, nimic tragic. Pentru că în ea nu e nevoia de a umple un gol al lumii în care se mișcă, ci cea mai veninoasă formă de a fi lângă un altul. Mai bun. Diferit de tot ce a fost până atunci. Genial.
Invidia care sugrumă, dar care în acest caz are și forța de a crea un eșafodaj interior ce nu te lasă să vezi, să accepți, să suporți ce este celălalt e miezul personajului. Uluitoarea capacitate de a rămâne egal cu imaginea pe care ai proiectat-o și cu care ai ajuns total să te identifici. Uluitorul refuz de a întrezări fisurile și de a rămâne credincios visului de mărire. De a întoarce realitatea pe cealaltă față a ei și de a privi totul doar de acolo. De a-ți asuma rolul de victimă și de a privi eșecul personal ca pe un mecanism atent pus în scenă exclusiv de perfidia atribuită celuilalt. De a-i atribui lui ceea ce ești tu. De a lua de la el ceea ce nu poți fi tu pentru a-ți broda în continuare povestea care îți ține în picioare viața. De a fugi, de a eșua fără a accepta nicio clipă că asta faci. O întreagă viață. Cu o singură excepție. Acel moment, cu adevărat sublim, în care vocea lui Callas revarsă peste tine întreaga frumusețe a lumii. Pe care o simți, o recunoști, dar care – nici măcar ea – nu are puterea de a clinti ceva. Bătaia de aripi a unei voci din altă lume (un moment de grație) poate fi recunoscută, dar abisul de resentimente se dovedește mai puternic. Mecanismul de autoapărare funcționează perfect și te trezești huiduind alături de cei cărora li s-a refuzat salvarea. Între tine, artistul care ai fost la un moment dat, și artă, te alegi pe tine. Rămâi la tine. Aceasta e drama Carlottei, niciun moment conștientizată.
Celebritate aduce în fața spectatorului lumea interioară a unui artist care nu a putut rămâne doar artist, ci s-a crezut Artistul.
Sunt multe lucruri pe care spectacolul doar le sugerează. Despre drama artistului, visul de a fi celebru, despre momentele în care se produce un adevărat seism în modul cum vechiul e dat deoparte cu brutalitate și apare noul, despre tensiunea dintre tradiție (opera a fost prin excelență un gen muzical supus canonului și în mare măsură a rămas astfel) și inerenta schimbare, despre metamorfoze în rândul receptării, cum se construiește o imagine, intrigi de culise, manipulare, dorința de a fi în prim-plan cu orice preț, ceea ce știi și ceea ce alegi să scrii, despre critică și gustul publicului, despre imaginea de pe scenă și dramele din viața privată. Toate acestea sunt acolo, dar nu ele constituie adevărata tensiune a spectacolului.
Celebritate aduce în fața spectatorului lumea interioară a unui artist care nu a putut rămâne doar artist, ci s-a crezut Artistul. Vanitatea, vânarea de vânt. Nu un vis, ci o proiecție megalomană. Construind o poveste în care adevărul e înlocuit cu opusul său. O credință pe care nimic nu o tulbură. Indiferent cât de amară e ciocnirea de realitate. Mihaela Arsenescu-Werner aduce pe scenă o Carlotta Berlumi care nu mai e soprana sau artista ratată, ci povestea pe care a făurit-o despre sine și rivala ei, Maria Callas.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
