Printre volutele lumii în Cerul senin, de Ștefan Manasia

Cerul senin reprezintă un exemplu percutant de poezie demitizantă, volumul fiind dominat de un realism brut, sincer, căci omul nu se află doar în căutarea lucrurilor înalte, ci are nevoie să îi fie satisfăcute și aspirațiile frivole, setea carnală. Sunt abordate teme care denotă adevăratele trăsături și preocupări înșurubate în cotidian, evidențiindu-se faptul că grotescul a devenit un element recurent, imposibil de evitat. Suntem purtați prin cotloanele lumii, ale minții și atrage atenția modul în care acea doză de profunzime este intercalată între aspecte aparent banale, golite parcă de conținut, ba chiar de sens.

cînd merg să fac nani

ca jamaicanii,

visez doar celestul

 perlatul punani

Poemul intitulat ars amandi aduce în prim-plan decăderea, contrastând cu ceea ce ar putea transmite recurgerea la o limbă antică a cărei cultură promova un fermecător ritual al seducției. Astăzi suntem înconjurați de derizoriu, de false principii, de plăceri dominate de componenta imediatului, uitând faptul că spiritul nostru este eminamente imaterial.

Adevărul e cerul senin

Adevărul e cerul senin (Nino Stratan) este o sintagmă care înglobează esența volumului de poezii semnat de Ștefan Manasia. Adevărul reprezintă o noțiune creată de om și satisfăcută, se pare, tocmai de placajul care se interpune între teluric și cosmos – acel spațiu de tranziție care ne întreține starea latentă de visare. Tind să cred că această asociere este mai mult ca sigur logică, pentru că, de nenumărate ori ni s-a dovedit faptul că adevărul nu se află printre noi. Deci este extrem de plauzibil să fie deasupra noastră.

Flash-uri

Modul în care te poartă prin club mâna tatuată floral a unei fete, a vorbi despre cutremurul din Nepal sau a te gândi spre care punct cardinal să îți poziționezi capul sunt atât experiențe, cât și experimente. A analiza și medita pe baza normalității reprezintă acel ceva de care avem nevoie pentru a ne simți mai puțin vulnerabili, mai puțin stingheri, mai înțeleși. Poeziile lui Ștefan Manasia reușesc să o facă într-o manieră ofertantă și au capacitatea de a disipa solitudinea pe care o resimțim uneori.

Versurile au o dimensiune meditativă pronunțată, asocierile de culori, obiecte și  materiale creând senzații percutante, zguduitoare ca un sfredel, realități crunte, doar aparent spontane, în realitate migălos incizate în vers, al căror rol este de a sublinia adevărata și via față a lumii, de care nu trebuie să fugim, ci să încercăm să o/să ne vindecăm. Poeziile devin astfel o oglindă care reflectă augmentat tot ceea ce se află în fața ei, făcând palpabilă realitatea în toată substanțialitatea ei.

Asperitățile societății sunt atent surprinse și apoi expuse fără cosmetizări, doar în acumulări de senzații și stări veridice, istorii personale care privesc și caracterizează de fapt o întreagă generație. L-am perceput pe Ștefan Manasia ca fiind un Herodot al timpului său (ceea ce oricum transmite poemul), livrând sincer modul în care își asumă lumea și se poziționează înăuntrul și în afara ei. Autoasocierea cu o entitate animalieră (atenție!) din lut m-a surprins și aduce în prim-plan sălbaticul fragil care se află în noi și care, poate, s-a contopit la un moment dat cu firea/fiara noastră.

Faun sau grifon din lut

mistuit de holeră-

zac în cort, vă descriu

cum a făcut și Herodot

în cealaltă eră.

Poezia poate reprezenta atât o modalitate de a protesta, cât și una de asumare a propriei resemnări, un tratat cu propriul sine prin intermediul căruia are loc recunoașterea tacită a renunțării. Împotrivirea în fața vicisitudinilor se dovedește  posibilă exclusiv la nivelul ideilor, poate tocmai pentru că (vicisitudinile) nu reprezintă entități de sine stătătoare, ci acea  latură dark care zace în fiecare dintre noi și nu poate fi  extrasă – pentru că și ea ne definește.

Versurile lui Ștefan Manasia pot părea marcate de ambiguitate la o primă lectură, dar mai apoi străfundurile lor încep să se deschidă gradual, fiind parcă o floare de lotus de o unicitate răpitoare, căci atât dimensiunile (senzorială, auditivă, vizuală), cât și frumusețea cresc exponențial. Ea te conduce la o lectură provocatoare și care nu impune identificarea cu stările și cadrele creionate, ci mai degrabă, naște o emoție a cărei împărtășire în totalitate nici măcar nu e necesară. Pentru că scopul nu este înțelegerea și perceperea versurilor în maniera în care au fost ele gândite, ci se dorește o rezonare, o solidarizare cu suferința celorlalți – cu suferința perușilor cu penele amputate: ființele umane a căror creativitate a fost sfârtecată de norme.

Și deodată intru în voliera perușilor.

Ei mi-arată penele amputate

Durerea nu poate fi stopată (nici măcar diminuată) decât prin intermediul ritualului pe care îl presupune scrisul; consemnarea celor mai intime gânduri este singura modalitate de a te înstrăina de ele, pentru că din acel moment conexiunea începe să se rarefieze, distanța creată (deja) suferind o dilatare imperceptibilă, dar continuă.

Existenta, în maniera în care este ea conturată, nu este neapărat imuabilă, ci mai degrabă patetică, amăgitoare, respingătoare. Măcar să fi fost de o stupidă liniaritate, dar zilnic ne (im)pune provocări oscilatoare, de nesuportat.

(…)

Enter & (după ceva timp) Exit

Prin prezența celor două pagini gravate cu enter, respectiv, exit, care par a juca rolul de prefață/ postfață se creează senzația de cupolă, de univers ermetic, dar ele marchează o delimitare reală doar dacă dorim să o percepem astfel. Realitatea acestui volum poate să nu fi început niciodată sau să tindă către infinit, curgând fluid în timp, în noi, în atmosferă sau, pur și simplu, poate să  scoată la iveală imunitatea noastră (a unora) în raport cu tot ceea ce ține de poetic. Ne putem inocula indiferența în fața oricărei senzații sau putem absorbi trăirea celuilalt. A fi e de fapt un joc periculos în interiorul căruia alegerea primează și modelează decorul  și protagoniștii.

Poezia și cel care îi dă contur ni se dăruiesc, dar și noi trebuie să o facem la rândul nostru pentru a dobândi capacitatea de a asimila încărcătura semantică a fiecărui cuvânt, a fiecărui angrenaj sintactic. Un poem poate fi un grup statuar omogen sau doar  o înșiruire de cadre montate laolaltă, iar cele de față combină perfect ambele fațete, aspect care atrage și intrigă totodată.

Arderea etapelor este un fenomen  ce a condus la eradicarea a tot ceea ce ne făcea fericiți. Acum, mai întâi are loc contactul fizic, iar mai apoi apare (sau nu) cel spiritual. Componenta sacră a început încet-încet să se estompeze până la dispariția (aproape) completă. A iubi nu mai presupune parcă nimic înălțător, e doar ceva ce, în anumite circumstanțe, se produce. Dragostea a încetat să mai fie scopul, devenind un efect secundar, dar cumva direct legat de acțiunile noastre.

am fost

 cel mai

 futut

 dintre

pământeni

 si acum

 sînt

cel mai

iubit

dintre ei.

Cotidianul nu mai surescită nimic în ființa aplatizată, nu ne mai satisface nevoile, coordonatele morale aflându-se parcă în derivă pe un val exclusiv descendent. Totul e doar iluzie. Senzația că încă ne mai aflam pe linia de plutire ne este indusă, dar la un moment dat realizăm că ne învârtim în jurul deșertăciunii și că lumea înconjurătoare este marcată de o falsă consistență.

Versurile ne oferă, prin intermediul actului de a le parcurge și implicit de a le descoase, imagini spectaculare, perspective intrigante, dar nu pot garanta anularea frământărilor noastre. De asemenea, acestea reprezintă aliați împotriva unor măcinări identice/similare.

FORT MĂNĂSHTUR

La o primă privire, atât poemul de început, cât și cel care marchează finalul par a fi identice, dar există o mică modificare, ce ține de condiția care planează asupra noastră, de care ne dorim cu ardoare să ne detașăm, aspirând la atemporalitate. Există un declic, retușul resimțit de cifrele așternute pe foaia de hârtie (anul 2013 devenind anul 2015) afectându-ne mai întâi pe  noi. Acest artificiu mi-a amintit de nichitstănescianul Pasul trece, eu rămân, dar nici acesta nu rămâne intact, ci devine Timpul trece eu rămân.

 

Notă: Articolul integral va putea fi citit în Suplimentul Alecart dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița” (12 – 15 iulie).

*Alina Vițel este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.