Pentru că dacă o poveste e spusă suficient de bine, cât timp o asculți evadezi din capcană.
Viețile oamenilor față în față cu viața posibilă, cu viața de neînchipuit, cu viața desfășurându-se bogat, copleșitor, ațâțător, flamboiant între coperțile unei cărți. Oameni, năpăstuiți de ceea ce li se întâmplă (lor, și celor dragi, și locurilor pe care le numesc „acasă”, și pretutindeni în jur), descoperind pe neașteptate forța unor cuvinte care construiesc o altă realitate, șoptind despre lumile cunoscute, dar mai ales despre altele necunoscute, despre locuri mai blânde, de neînchipuit, despre aventuri extraordinare și metamorfoze stranii. Oameni ducând cu ei imaginile plăsmuite și abia întrezărite din visul altor oameni, devenit pentru un timp visul lor. Și alții, contaminându-se fără să vrea de nebunia lor, de consistența și de plinătatea acestor povești. Mântuindu-se sau încercând măcar să răscumpere o vinovăție, o lașitate, o viață cenușie.
Existențe prin timpuri și din locuri îndepărtate ajungând să se lege una de cealaltă, să se schimbe și să caute un răspuns, o alinare datorită unei povești. Datorită Poveștii, pentru că ea singură supraviețuiește și face din noi niște posibili supraviețuitori. Ai cataclismelor ce ne zguduie viețile. Ai luptelor de orice fel, ai nebuniei care, sub diferite forme, pârjolește totul. Nevoia de poveste și fragilitatea ei, de fapt, a materialului ce o poartă, peste secole, către noi. E fragilitatea în fața timpului care o face egala noastră, dar care, în același timp, îi dă șansa de a-și păstra capacitatea de a seduce, de a se încărca de sens, de a fi rescrisă, inventată și reinventată, de a vorbi pe limba fiecăruia, de a se potrivi în golurile oricărei vieți pentru a rotunji, a tămădui, a ne apropia unii de alții.
Orice s-ar întâmpla, povestea merge mai departe, bine?
În Cetatea cucului din nori Anthony Doerr spune povestea unei povești și a unor oameni care, fără să știe, devin colocatari ai aceleiași lumi, deși îi despart secole unul de altul. Un roman despre o călătorie fabuloasă a unui manuscris printre epoci și a unei alte călătorii, la fel de fabuloase, a unui om care s-a visat pasăre și a crezut în cetatea minunată construită printre nori, un oraș făcut din turnuri de argint și bronz, cu ferestre strălucitoare, cu flamuri fluturând pe acoperișuri și păsări de toate mărimile și culorile dându-i roată. Cetate în care visează să ajungă și care e atât de diferită de biata lume cunoscută de către nătângul, prostănacul, netodul păstor Eton, o grămăjoară de țărână într-o imensă nemărginire, cu împărățiile sale, biete pânze de păianjen, cu armatele sale, biete firmituri. În care pătrunde după ce se transformă în măgar, în pește și în cioară, trecând prin peripeții de neimaginat, pentru ca în final să simtă un fior care-l cutremură sub aripa stângă, fiorul pe care doar un om îl poate simți: dorul de a se întoarce de unde a plecat, dorul de lumea lui, de casa lui, de oile lui, de ceea ce a părăsit, de ceea ce crede că înseamnă acasă. Nostos – nu un spațiu, nu oamenii ce îl fac viu, ci mai mult decât atât, rădăcinile a ceea ce este el însuși, chiar fibra care îl leagă de ceva de care nici cel mai minunat tărâm, raiul mult râvnit din cetatea fabuloasă nu îl poate despărți. Despre acest nostos al vechilor greci, care traversează ca un fir de aur atâtea mituri și povești, păstrate sau pierdute printre veacuri, vorbește Anthony Doerr în Cetatea cucului din nori. Despre cum oamenii, atât de neputincioși, de vitregiți, de mici în fața vieții se lasă purtați de o poveste, călătorind departe, punând între realitatea dureroasă a timpului lor și sine spațiul fermecat al cuvintelor și al imaginației și, fără să știe, se metamorfozează, se lasă transformați. Ajungând în cele din urmă în fața unei alegeri. La care răspunsul nu există în nicio carte, în niciun manuscris. Pe care ei înșiși trebuie să îl scrie, să îl trăiască, să și-l asume, făcând astfel ca povestea să fie a lor.
Străine, oricine ai fi, deschide asta ca să te minunezi de ceea ce vei afla.
Dacă în Despre Grace, Anthony Doerr ciocnea planuri temporare și lumile interioare, spaimele personajului de realitate, dacă în Toată lumina pe care nu o putem vedea construia un joc complicat al dialogului dintre două voci și două povești de viață pe un fir cronologic fragmentat, voit întortocheat și contorsionat, în Cetatea cucului din nori tehnica, deși povestea își multiplică planurile și vocile, cuprinzând un timp mult mai larg (din perioada căderii Constantinopolului până într-un viitor incert, super tehnologizat, în care persoanele aflate la bordul unei nave sunt convinse că au o misiune de îndeplinit, că vor fi pionierii ce vor contribui la colonizarea unei alte planete) se limpezește, textul dobândind frumusețea și claritatea unei feerii. Având toată strălucirea, toată puterea de fascinație, tot echilibrul unei povești exemplare, atotcuprinzătoare, ce nu-ți oferă răspunsuri, ci doar întreține uluirea și deschide orizontul unor întrebări esențiale și al necesarei reflexivități.
Romanul construiește cinci povești, urmărind cinci destine și felul în care textul atribuit grecului Antoniu Diogene, Cetatea cucului din nori, ajunge în mâinile unei copile din Constantinopol, după ce a zăcut vreme de secole printre ruinele unei mănăstiri, chiar cu puțin timp înainte ca orașul să cadă în mâna sarazinilor, e purtat înfășurat în mătase până într-un sătuc uitat de lume, dus, ca urmare a unei datorii și a unei vechi iubiri acum dispărute, și dat mai departe pentru un blid de mâncare în Urbino, acolo unde un prinț erudit visează să clădească o bibliotecă mai măreață decât a papei, care să adune toate textele scrise vreodată, care să dăinuie cât lumea, cu cărți pe care să le poată citi oricine poftește. E redescoperit apoi la peste 500 de ani distanță în biblioteca Vaticanului, scanat și tradus de un bărbat octogenar ce locuiește în Lakeport, Statele Unite, ajungând în dormitorul unui puști australian; e reconstituit din nou de către o fetiță, singura supraviețuitoare de pe o navă intergalactică ce nu a părăsit niciodată pământul, pentru a-și continua viața în mâinile unui alt băiețel dintr-un viitor îndepărtat care încă nu știe că povestea pe care o ascultă e cea care a găsit și a alinat atâția oameni ce nu au știut nimic unul despre celălalt, dar care, într-un fel s-au altul au simțit că există ceva viu în niște cuvinte scrijelite pe un papirus, pe o piele de bou, pe foi de hârtie sau pe orice material care permite această neobosită germinare și transcriere a unui gând ce vorbește despre sminteala și frumusețea unei călătorii fabuloase. Și care e permanent în pericol de a fi distrus, de a dispărea în neant.
Asta fac zeii […], torc fire de pustiire în urzeala vieților noastre, numai și numai pentru a crea un cântec pentru generațiile ce vor veni.
Niște oameni singuratici, peste care viața s-a prăbușit, care privesc mersul lumii și nu vor nimic altceva decât să aibă un loc al lor, acel „acasă” care să-i adăpostească de răutate, de război, de moarte, de solitudine, de lumea care se dezlănțuie sălbatică în goana după mai mult, de uriașa și monstruoasa iluzie a perfecțiunii tehnologiei. Niște oameni care trăiesc și luptă în felul lor cu realitatea sunt Ana, Omeir, Zeno, Seymour și Konstance.
Întunericul ce se abate asupra ochilor surorii Anei și asediul asupra zidurilor de nedoborât timp de secole cu o mașinărie ce va schimba cursul istoriei, dorința de a avea bani pentru miracolul ce i-ar putea reda vederea Mariei, întâlnirea întâmplătoare cu un învățat ce se lasă convins de îndârjirea fetei și-i arată tainele literelor (Șapte semne în noroi. Și totuși să cuprindă ele călătorul solitar, palatul de bronz, cu câinii lui de aur, și zeița, cu ceața ei?), imaginea unei lumi nebănuite descoperite în spatele lor, cruzimea, moartea, teama ce ajung să o înconjoare și, de cealaltă parte, povestea de care nu se poate despărți fie și numai pentru că i-a prelungit un pic viața surorii ei și a făcut-o să viseze la o lume perfectă. Un prunc ciudat, un demon pentru toți cei care-l văd, ajuns un tânăr blajin, ascultând uluit poveștile fantastice ale bunicului, domolindu-și tristețea alături de doi boi pe care i-a văzut crescând și înțelegând mai multe decât oamenii străini de care e nevoit să se ascundă e luat în armata sultanului și, în călătoria spre zidurile Orașului Rege, Constantinopolul, duce mereu cu el dorul de ai lui, de casa din peșteră, de gesturile mamei și de șchiopătatul bunicului. Când pierderea nu îl ocolește și lumea lui e zguduită din temelii alege să fugă chiar înainte de asaltul final. Singurătatea lui întâlnește spaima și singurătatea Anei, iar viața li se leagă, salvată miraculos de manuscrisul pe care fata îl poartă cu ea în desagă.
Peste mult timp, singurătății lor îi răspunde o alta, aceea a micului Zeno, a felului lui diferit de a fi, a deciziei de a pleca departe pentru a scăpa din chingile tot mai dureroase ale privirii celorlalți, alegând să lupte în războiul din Coreea. De unde nu se va întoarce erou, ci doar un tânăr căruia, în Lagărul Cinci, unde moartea pândește de pretutindeni, un bărbat mai în vârstă, profesor de limbi moarte, îi arată o urmă de frumusețe. Scrijelite în praf, literele alfabetului grecesc îi vorbesc despre cărți pierdute și aventuri nemuritoare, despre posibilitatea de a te agăța de o poveste și de a evada din capcană cu ajutorul cuvintelor. Cele care îți amintesc că undeva există un cămin și o lume pentru care merită să faci totul ca să o regăsești. Și să te regăsești. Și când lumea aceea se dovedește doar o promisiune deșartă, tot întâmplarea (sau zeii, sau destinul) îți scot în cale povestea și calci pe urmele prietenului iubit, ajungând să salvezi ceva ce e pe punctul de a se pierde și, mai târziu, să-ți dai viața pentru a putea trăi cinci copii. Prinși în biblioteca în care se pune la cale un atac cu bombă. De către un tânăr de 17 ani a cărui lume se prăbușește când singura lui prietenă, o bufniță, Prietenă-de-Nădejde, e găsită moartă ca urmare a transformării unei uriașe întinderi de vegetație sălbatică în spațiu de locuit pentru cei ce vor să facă lumea doar casa lor, uitând de toate celelalte viețuitoare, supunându-se unui consumerism devorator.
Și, în fine, e povestea unei copile ce s-a născut la bordul unei nave despre care toți membrii echipajului știu că se îndreaptă către Beta Oph2, planeta aflată la 4,24 de ani-lumină, dar care în realitate nu a fost decât un experiment la care s-a renunțat. O copilă ce duce cu sine visul tatălui de a trăi cu adevărat, de a simți pulsul lumii vii, de a cunoaște ce e dincolo de imaginile stocate în mecanismul de fire colorate al lui Sybil, creierul care coordonează întreaga viață pe Atlas. Konstance învață prea devreme ce înseamnă moartea și singurătatea, descoperă treptat că nimic nu e ceea ce toți au crezut că este și înțelege că e captivă în experimentul unui nebun. Din care tot povestea lui Eton o ajută să evadeze împreună cu secvențele de cod pe care Seymour le introduce în programul inițial fiindcă nu vrea ca adevărul și cruzimea vieții reale să se piardă, înlocuite de inteligența artificială cu imagini ale unei perfecțiuni fade, niciodată existente pe pământ.
Un text – o carte – e un loc unde se odihnesc amintirile oamenilor din alte vremuri. Un mod prin care amintirea dăinuie după ce sufletul trece dincolo.
Aceste povești care se întretaie și se apropie prin nebănuite fire se rotunjesc în funcție de o alta, cea atribuită lui Antoniu Diogene, autorul unei cărți care nu a supraviețuit, Minunile de dincolo de Thule, despre care există câteva informații în surse ulterioare și care se transformă la Anthony Doerr în Cetatea cucului din nori, păstrată pe 24 de file de manuscris cu multe goluri imposibil de recuperat, cu scrisul alterat de ploi și de mucegai, de timpul neîndurător și de călătoria pe care o face trecând din mână în mână și luminând pentru o clipă viața celor care o au. Povestea din manuscris e un omagiu adus eposului care imaginează călătorii fabuloase și visuri imposibile, de la Măgarul de aur al lui Apuleius până la Păsările lui Aristofan și la uluitoarea aventură a lui Ulise către Ithaca din care a plecat în urmă cu atâția ani și în care speră să revină. E un elogiu adus imaginației dezlănțuite și o meditație asupra condiției umane, a tânjirii care pune stăpânire pe toți nătângii nemulțumiți de îngustimea lumii în care trăiesc și care iau cu asalt cetățile cerești sperând la altceva. A nătângilor înflăcărați care sfârșesc înțelegând că zborul durează atât cât se întinde puterea nebuniei lor și că perfecțiunea nu e dată omului. Nici măcar când acesta a reușit să se dezbare de chipul omenesc. Căci sufletul rămâne suflet de om și duce cu sine acea sămânță de identitate numită nostos, întoarcerea acasă, sosirea la liman; cântecul intonat în jurul mesei festive pentru cârmaciul naufragiat care a găsit în sfârșit drumul spre casă.
Anthony Doerr reușește să creeze în Cetatea cucului din nori (tradusă absolut minunat din limba engleză de Iulia Gorzo) nu doar niște povești ce se sprijină pe nesfârșita promisiune a altei povești, ci și niște vieți și niște oameni din timpuri diferite, dar cutremurați de aceeași nevoie de a-și ostoi singurătatea. Lui Doerr îi reușește, mai presus de orice, o pledoarie pentru necesitatea de a te lăsa vrăjit de cuvinte, o meditație asupra rolului, și rostului, și fragilității oricărei povești și a oricărei existențe, indiferent de forma pe care o ia aceasta.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
