Fiind un frecvent observator al comediei umane, mă simt responsabil să încerc să fac această lume un loc mai puțin oribil…
În ultimele săptămâni, marcate de știri a căror tonalitate variază de la alarmant la sfâșietor și sufocate de o stare de neliniște care nu pare că se va disipa prea curând, cred că fiecare dintre noi a simțit că este asaltat de realitatea a cărei concretețe s-a dovedit, brusc, prea tăioasă pentru a putea fi asimilată în doze mari. Astfel, în aceste zile în care suntem forțați să ne confruntăm cu o realitate mai incertă și deznădăjduitoare ca niciodată, am ajuns la concluzia că mulți dintre noi simt și mai acut dorința & nevoia de a se situa în interiorul unor lumi ficționale. Acest act nu se configurează neapărat sub forma unei evadări, ci, mai degrabă, a unui moment de respiro într-o perioadă în care toți așteptăm (știri? o finalitate? o urmă de speranță?) cu respirația tăiată. Săptămâna asta, în care ora de literatură universală și opționalul de cinematografie au continuat să ne provoace și să ne propună lumi ficționale din mediul online, clasa a XI-a de filologie s-a întâlnit cu filmul Cetățean de onoare, regizat de Gaston Duprat și Mariano Cohn prin intermediul următorului joc: Vizionați Cetățean de onoare și, având ca punct de plecare versurile lui Radu Vancu („Meștere, uneori îmi spun că ai trecut întâmplător prin/ istoria lumii pe care ai făcut-o, cum trecem noi/ întâmplător prin poemele pe care le scriem), propuneți o interpretare a filmului. În fața acestei producții cinematografice care vorbește despre umanitatea pe care (ar trebui/ ne dorim să) o avem și despre depărtările & apropierile de persoanele/ personajele din jurul nostru, a ieșit un colaj de idei & stări.
Despre ieșirea din matca anonimatului și despre durerea pe care este destinat să o poarte artistul ne vorbește Mălina Curpăn, al cărei comentariu ne amintește de prețul pe care trebuie să îl plătească cineva pentru a radiografia lumea în toate nuanțele ei:
Universul prin care pășești atunci când hârtia este îngreunată de cuvinte dispuse (ne)uniform reflectă un disproporționat glob transparent care dezvăluie amintiri, chipurile celor dragi, un acasă lăsat în urmă, reminiscențe ale unei sincere iubiri, dar toate fiind intenționat nuanțate de ficțiune și îndepărtate de frumusețea ce blochează creația. Scriitorul oferă coerență și vitalitate acelor dreptunghiuri albe, doar dacă se lasă străpuns de acest univers-sursă, în lipsa căruia nu ar mai rămâne nimic de spus. Actul de a extinde teritoriul artei este unul periculos, care compromite și necesită sacrificiul de a exista numai în și prin scris, de a te oferi lumii într-o formă intimă cu certitudinea că nu ești protejat de cortina anonimatului, dulce și densă, riscând ca, odată cu succesul atribuit creației, să îți cunoști sfârșitul de artist.
Ceea ce frapează nu este discrepanța dintre realitate și ficțiune, ci modul în care oamenii înțeleg angajamentul de scriitor, sensul lui, de ce scrie. De la salvator, divinitate, cel care a scos Salas-ul în lumina reflectoarelor, imaginea lui se transmută în cea a unui bufon, trădător, întrucât arta sa nu are numitor comun cu a celor ce populează orașul amintit în cărți. Realitatea se transformă în subiectul unui viitor roman și epuizează creatorul, îl obligă să accepte că nu există ideea unui paradis universal, că fiecare îl are pe al său, imposibil de cosmetizat. Victimă a propriilor personaje, Daniel cu greu se sustrage acelei lumi manevrate de nebunie umană, ignoranță, ură, gelozie. Acest punct de pe hartă nu încetează a fi pretextul înșiruirii de cuvinte, dar amintirile despre el vor fi definitiv deteriorate și imposibil de reconstituit […]. Creația nu generează doar privilegiul de a fi nemuritor, poziția pe care creatorii o posedă fiind complexă, dificilă și subjugată universului-sursă, ce stă prins ca un scaiete, ca o carapace veșnică.
Dacă Mălina a ales să vadă filmul prin prisma condiției deopotrivă privilegiate și damnate a artistului, Riana Bucur a urmărit imaginea omului din spatele cărții, imagine marcată de o franchețe ce este, adeseori, incongruentă cu lumea care trăiește pe bază de iluzii confortabile:
Bang! Deseori am auzit spunându-se că dacă o armă apare în actul I al unei piese, ea va fi folosită inevitabil în actul al III-lea. Din primele minute ale filmului m-am gândit dacă nu cumva Daniel va ajunge să fie pedepsit pentru egocentrismul său și pentru sinceritatea sa inconfortabilă pentru ceilalți. La finalul filmului s-a dovedit că, deși valoarea sa ca scriitor a rămas incontestabilă, el a pierdut ce îi era mai drag: pe Irene și imaginea cinematografică pe care o mai avea asupra orașului Salas. Consider că versurile lui Radu Vancu sunt semnificative pentru acest film deoarece, atunci când Daniel a început să scrie întâmplător (sau nu?) nu s-a gândit că va schimba întregul univers al literaturii. A ales să devină scriitor doar ca urmare a gândului nu știam să fac nimic altceva și pentru că așa simțea. Mai mult decât atât, la fel cum un scriitor nu pornește de la premisa că opera sa ar putea să se alăture acelora din literatura consacrată, niciun cititor nu se gândește că o carte i-ar putea schimba viața și percepția asupra anumitor aspecte în mod radical în momentul în care se întâlnește prima oară cu aceasta. Filmul Cetățeanul de onoare oferă o altă viziune asupra a ceea ce înseamnă literatura, proiectând-o în sfera prozei clare și simple care, în esență, tulbură cititorul și îl lasă cu întrebări. Misterul este cel care emană fascinație, iar aceasta, la rândul ei, atrage inevitabil viitorul cititor. Omul a fost dintotdeauna intrigat de necunoscut, de lucrurile care provoacă și te țin captiv în universul lor până când ajungi să faci parte și tu din el. Ceea ce frapează este că Daniel Mantovani nu mai este iubit de cetățenii orașului, lucru care evidențiază faptul că, dacă un om dezvăluie prea multe aspecte ale interiorității sale și își pierde aura de mister, nu îi mai rămâne nimic într-o lume care se alimentează cu ipocrizia și minciuna.
În continuare, Alina Vițel ne vorbește despre cum adevărurile călduțe ale vieții transformă scriitorii în statui, în timp ce doar acceptarea și confruntarea decăderii umane din micro și macro versurile pe care le populăm sunt cele care reușesc să mai salveze ceva din menirea artistului:
Această peliculă reamintește, poate că mai mult decât altele, faptul că tot ceea ce reușim să avem la picioare e atins de un firesc letargic. A fi doldora de distincții, a fi invitat al celor mai distinse universități ale lumii e o onoare pe care puțini o cunosc. A face focul cu paginile propriei cărți, a rămâne în mijlocul a nimic cu un om simplu și senin poate atrage mai mult decât orice premii – căci rămâne la îndemână puterea de a ,,premia” sau nu acele momente și senzații. Daniel nu a încercat nicio secundă să modifice Salasul cel real, ci să exorcizeze Salasul pe care l-a luat cu el în Europa, Salasul care a tumefiat și se tumefiază de la contactele dese cu nimicnicia, sărăcia, lipsa dorinței de a căuta ceea ce se află dincolo de subzistență. Nu condamnă acest oraș plat, nu e oripilat de imperfecțiunea găsită la tot pasul, însă nu se regăsește în simplitatea pe care o promovează, îngăduie și pune la dispoziție. Atâta timp cât nimeni nu se minte pe sine însuși că se simte bine acolo unde e, atunci totul e în regulă […] Daniel e un bărbat care, în aparență, nu și-a legat destinul de nimeni. Dar ceea ce a tot pus la păstrare între coperți e exact dovada că s-a unit cu tenebrele sinelui și nu și-a propus să mimeze incendii drept pretext pentru a le evacua. Daniel nu-și centrează scrisul în jurul celor dătătoare de fericire, ci în jurul declanșării de angoasă, de suferință, de disconfort accentuat. Pentru că tindem să ne apropiem suferințele în scris și fericirile față în față. Așa cum fiecare boală și fiecare bolnav își au propriul tratament, la fel, fiecare stare și fel de a trăi ne ia ostatici sau ne obligă să ne luăm în stăpânire apelând la aproprieri de naturi diferite. Laureații Nobelului Pentru Literatură, dacă sunt cu adevărat conectați la masca cu oxigen a literaturii, atunci nu vor lăsa să fie doar statuia pe care le-o închină ceilalți, ci vor căuta să se desăvârșească menținându-și direcția, capturând fragmente ale lumii din jur, ale lumii care obișnuia să rodească și să se usuce în noi.
*
Dacă Alinei filmul Cetățeanul de onoare i-a vorbit despre boala&tratamentul scriitorului, mie mi-a vorbit despre situațiile zdruncinător-ironice sub auspiciile cărora se află existența artistului, acestuia rămânându-i doar să privească neputincios cum tocmai aparentele sale victorii în lupta cu ordinea prestabilită a lumii și cu resemnarea în fața banalului sunt cele care îl scufundă nemilos în nisipurile mișcătoare ale mediocrității de care a fugit toată viața. Căci într-o lume în care câștigarea celui mai prestigios premiu pentru literatură este cea care transfigurează noțiunile de scriitor de succes și scriitor de valoare în două concepte antagonice, în care prețul plătit pentru a te întoarce în locul pe care îl porți mereu cu tine este expulzarea acestuia din inima ta pentru eternitate și în care încercarea de a oferi lumii o scriitură vie și pulsatilă este cea care face ca imaginea ta să fie transformată într-o statuie, conștientizezi (aproape) resemnat că bătălia împotriva mediocrității este, așa cum spune protagonistul, o bătălie pierdută. Entuziasmul naiv al scriitorului care își aruncă creațiile în lume, sperând că acestea vor absorbi măcar puțin din cenușiul existențial în care au luat naștere, repetându-și că frumusețea va salva lumea este disipat în momentul în care își dă seama că această lume – înfățișată la scară micro de către micul oraș argentinian Salas – nici măcar nu poate face distincția între frumos și grotesc. Tot ceea ce rămâne e o mână de volume propulsate aparent aleatoriu către lume pe baza unor algoritmi mistici meniți să ofere creații care să protejeze cultura (termen vidat de orice sens în discursul final al lui Daniel Mantovani). Și, bineînțeles, un chip ales parcă la fel de aleatoriu să fie așezat alături de imaginile ce îi înfățișează pe Shakespeare, Dostoievski și Cervantes într-un filmuleț kitsch proiectat la Clubul Comunitar. Astfel, pelicula înfățișează faptul că în momentul în care artistul pare că începe să câștige lupta împotriva mediocrității, această luptă este deja pierdută. Și tocmai începutul sfârșitului este partea cea mai dureroasă. (Raisa Manolescu)
Cred că cea mai bună modalitate de a încheia acest colaj o constituie cuvintele Mălinei Turtureanu, care ne înfățișează o realitate pe care încercăm permanent să o suprimăm, însă de care nu vom putea niciodată fugi: uneori, în ciuda oricărei speranțe și încercări de a propaga frumusețe în lume, aceasta din urmă va alege să se lase atrasă în mrejele ipocriziei și ale ticăloșiei:
În Cetățean de Onoare ne este prezentată o lume în care asumarea originilor de drept nu salvează ființa de la orgoliu și aroganță (deși acestea sunt indispensabile substanței artistice), ci par a o condamna unui uriaș malaxor al degradării din care acesteia îi va fi, de la un punct încolo, absolut imposibil să se mai sustragă. Daniel Mantovani nu s-a născut să exceleze, așa cum era în mod deșănțat prezentat în filmulețul de omagiere al localnicilor orașului natal, Daniel Mantovani s-a născut, ca orice artist veritabil, să încerce să dea o (altă) formă realității neîndestulătoare, realității care, în esență, așa cum ne este ilustrat în final prin dezvelirea unei cicatrici, are atât de multe posibile variabile, încât nici măcar nu există.
Daniel își trăiește existența echilibrat, ajungând la o vârstă la care propriile principii îi construiesc o conduită morală în aparență de neclintit și pe care nici măcar câștigarea prestigiosului Premiu Nobel pentru Literatură nu o poate schimba. Ce începe ca fiind o incursiune pașnică în plasa trecutului se transformă pentru el într-o adevărată cursă de șoareci din care singura posibilitate de salvare rămâne forța lui interioară, care își extrage seva exclusiv din cuvânt. Întorcându-se în Salas, un orășel primitiv al Argentinei, Daniel se ciocnește brutal de o erodare umană progresivă, de care oricât s-ar simți de respins/dezgustat, realizează că i-a fost permanent sursă inepuizabilă de inspirație pentru operele sale. Așadar, substanța lui creatoare a ieșit la lumină din mizeria acestei lumi înapoiate, agresive și indiferente față de orice formă de cultură. În final înțelegi că Salas e doar un toponim al unei lumi întregi care așteaptă la pândă cu sufletul la gură și depinde doar de tine dacă vei ajunge cel vânat sau vei fi vânător. Sau dacă, așa ca Daniel, vei refuza invitațiile celor care nu merită să participe la spectacolul tău.
… Știu că e o bătălie pierdută, dar asta nu înseamnă că o să încetez să lupt.
P.S. Vom reveni la acest film cu impresii/ comentarii/ gânduri ale colegilor din clasa a X-a. De fapt, vom iniția un „dialog” cu colegii noștri mai mici (de la filo și mate-info) sau mai mari (de la filo), când obosesc de la atâta pregătire pentru bac. Un dialog care va continua cu volume de poezie/ lucrări grafice etc. Până atunci, vizionare plăcută și spor la citit!! Bineînțeles, stând acasă!
