Luni seara, pe 29 martie, cea de-a doua ediție a proiectului Lecturi³ s-a deschis cu spectacolul-lectură Ceva cu tăiței de Marilena Dumitrescu (regie: Irina Popescu-Boieru, în distribuție fiind: Catinca Tudose, Daniel Busuioc, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Constantin Avădanei, Radu Homiceanu). Dacă împrejurările ne-au îndemnat să ne lăsăm pradă confuziei între realitatea sălii de spectacol și realitatea scenei virtuale, piesa Marilenei Dumitrescu ne forțează să devenim complici la „marea confuzie a realității” – așa cum este ea comprimată în această filă de teatru al absurdului.
Cum poţi să scrii un ziar fără multă abjecţie?…
„Realitatea” destructurată până la disoluția în abject social, politic, familial și, firește, spiritual este, în fond, singura formă de existență permisă omului contemporan. Acestui (prin excelență) homo abjectus nu îi rămâne, deci, decât să își devină propria ficțiune, mai mult sau mai puțin ridicolă decât exterioritatea. În Ceva cu tăiței este pregnant sentimentul că avem de-a face cu niște personaje deprinse cu indezirabilul cotidian, dar pregătite oricând să umple foile veline cu fantezii mai blânde – acesta e jocul care îi antrenează pe protagoniștii piesei, Eva și Carol (nu întâmplător o actriță și un dramaturg). Ziarul de „cotidian” cu pagini nescrise – intriga absurdă – devine pretextul și premisa satirei socio-politice, culturale și spirituale.
În orice actor zace un om politic, așa cum în orice om politic zace un actor.
Lui homo abjectus îi e atât de specifică ușurința cu care suplinește „realitatea” cu fantezii ridicole – firesc, până la urmă, având în vedere faptul că nu face nimic mai mult decât a da o formă mediului interior, reflexiv, în care se refugiază pentru a trăi (sau, la fel de bine, trăiește pentru a se refugia).
Nemulțumirile își găsesc finalitatea în reformatări gratuite și facile, prin care transpare, de fiecare dată, câte o notă critică privind contemporaneitatea – fără a fi de mirare că acestea se răsfrâng adesea asupra clasei politice și a ordinii statale. (EVA: Nu-i așa? În orice actor zace un om politic, așa cum în orice om politic zace un actor, nu crezi?… Acum, că m-am înfierbântat, ce-ar fi să scriu ceva și despre prețuri: „Prețurile minime au devenit prețuri maxime.” Ei, ce zici? CAROL: Așa, bravo! Noroc cu noi, că politicienii ăștia… EVA: Apropo de politicieni… Ce facem cu ei? CAROL: Te rog, nu mă provoca. Știi că am o imaginație bogată în privința scenariilor macabre, dar te rog nu mă lăsa să fac un măcel încă de pe prima pagină. Să fim decenți, suntem ziariști amatori, nu profesioniști. EVA: Știi ceva? A-început să mă doară capul. Toate greutățile țârii apasă pe umerii noștri, nu simți?)
Dacă nu mai avem metode, nu-i mai educăm, şi gata.
Dintre aceste satire acide, am rămas în gând cu cea despre copii și educație, care se rezolvă în două planuri ideatice distincte: o discuție despre metodele vechi și noi de creștere a copiilor, confruntată cu o paralelă în care din ideea de copii nu rămâne decât sentimentul de apăsare al părintelui ce, amintindu-și că îi are în casă, conștientizează că e ocupat și bătrân. (EVA: De ce să n-avem voie să-i batem? Păi noi de ce-am mai făcut copii?! CAROL: Tu nu știi că acum e ilegal să bați copiii? EVA: Şi atunci, cum o să-i mai educăm? Cum vor mai crește acești micuți? Ia să modificăm noi legea, că tot avem acum pâinea și cuțitul.)
Probabil am receptat subiectiv dialogul, punându-l în legătură cu propria percepție, care mă face să mă întreb dacă ceea ce trăim de mai bine de un an este o criză a educației în adevăratul sens al cuvântului. Lăsând deoparte violența, Carol răspunde în această scenă la o întrebare destul de profundă: cum îi educăm când rămânem fără mijloace? Dacă nu mai avem metode, nu-i mai educăm, şi gata. Lasă, să nu mai crească. Să rămână aşa, mici, că doar de-asta sunt copii. Aşa sunt mai drăguţi.
Consider că e o reușită a teatrului absurdului să opereze asemenea resorturi ale spectatorului – să îți traducă „abjectul” fără să îl indice și, de multe ori, fără chiar să îl (re)cunoască.
Vezi, cu toate că noi încercăm să o croim pe măsura noastră, ne înghesuie din ce în ce mai mult realitatea celorlalţi.
Mi-a plăcut felul în care Marilena Dumitrescu duce jocul i-realității mai departe, lansând și o altă problematică: dacă fiecare își scrie propriul „cotidian”, ce se întâmplă când acestea interferează? Iar răspunsul pe care îl găsește este cât se poate de simplu: nimic. Sau, cel puțin, nimic deosebit. Sau, cel puțin, nimic mai ridicol decât ce se petrece în mod obișnuit. Homo abjectus, din fire ultra-adaptabil, simte că, într-adevăr, îl stânjenește să se fofileze printre atâtea realități; dar dă puțin din coate și se face din nou confortabil. Rămâne impresia că, totuși, acești contemporani pot fi, în absurditatea lor, destul de virtuoși; în măsura în care, firește, supraviețuirea e o virtute. Realitatea vine peste noi să ne fure munca, să ne îngroape, să ne constate decesul, să ne lipsească de sentimente, să ne vaccineze copiii. De când fiecare își scrie propriul ziar, se întâmplă lucruri foarte ciudate. Uite, de exemplu, cum au dat buzna peste noi acest preot și fata aceea, cum o chema? A, da, Aorta. Și doctorul. Oamenii nu mai țin cont de drepturile celorlalți, de intimitatea altora. Oricând pot să ne invadeze toți preoții, toate vasele de sânge și toți doctorii care vor dori să facă acest lucru. Și noi, cum ne apărăm?
Dacă existența e un „care pe care”, același om este cel care înțelege să câștige lăsându-se învins. Un efort de adaptare îi compromite încă puțin spiritul și mintea, dar îl face campion absolut la supraviețuire…
E-aşa obositor să fii fericit!
O teză foarte concisă despre fericire e enunțată în finalul piesei/ spectacolului-lectură: cheia supraviețuirii nu e atât adaptarea, cât e reprimarea oricărei tentative de căutare e fericirii. Homo abjectus face parte din regnul mineral, nu din cel vegetal: e piatra care se tocește, iar nu floarea care încântă. EVA: Ajunge cât ai înflorit. Pari aşa de fericită încât mă sperii. Unii pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru asta, nu aparţin regnului vegetal. Dacă mă uit la tine, ai ţine mai degrabă de regnul mineral. GEORGE: Păcat, mie îmi plăcea aşa. Iubito, nu vrei să mai încerci? Poate reușești și singură. ADELA: Nu, Eva are dreptate. Nu sunt făcută pentru asta. E-aşa obositor să fii fericit!
EVA: Dar pentru ce suntem creați? CAROL: Ar fi bine dacă am ști. Probabil, ca să trăim. Să trăim viața așa cum vine. Vezi tu, realitatea noastră interferează cu a celorlalți. Dacă încercăm să schimbăm ceva, apar conflicte. GEORGE: Apar războaiele. ADELA: Apar găurile negre din univers. EVA: Apare celulita. Atunci, să trăim!
Critica și satira ajung la aceeași implacabilă concluzie despre ființă și despre contemporaneitate: suntem creați pentru a fi conformi, suntem creați pentru a face ce trebuie. Suntem creați, în definitiv, doar pentru a trăi: unica influență și deopotrivă intervenție permisă lui homo abjectus e existența însăși. Asta e ceea ce îi concediază lui realitatea și nimic mai mult. În plus, exterioritatea îl învață că nici măcar nu își dorește mai mult: cine dă „viața așa cum vine” pe găuri negre, războaie, și celulită?
Spectacolul-lectură pus în scenă de Irina Popescu-Boieru la TNI a reușit o transpunere extraordinară a intenției Marilenei Dumitrescu, reunind actori din generații diferite ce au imprimat nerv și un ritm infernal acestei drame fără miză care se joacă zilnic în jurul nostru. Prin ei, ceea ce ar fi putut rămâne o teorie abstractă despre infernul și utopia care ne pârjolesc s-a transformat într-o realitate vie, pulsatilă, care lovește spectatorul – chiar și în condițiile în care acesta trăiește cu impresia că e protejat de un ecran. Polifonia aceasta a vocilor reale ale actorilor suprapusă lipsei de polifonie a vocilor interioare ale personajelor amplifică tensiunea și devine semnalul că absurdul e pe punctul de a ne înghiți definitiv, transformându-ne viața în „ceva cu tăiței”, inform, în care plutim fără consistență.
***
*LECTURI³ este numele proiectului teatral, ajuns la ediția a II-a, demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură, la Teatru³. Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, Muzeului Național al Literaturii Iași și revistei de cultură „Alecart”.
(*Andrada STRUGARU, colaboratoare permanentă Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC. În liceu a fost olimpică la română și latină, a participat ca poetă invitată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la FILIT (Noaptea Albă a Poeziei), în 2020 a fost finalistă a Festivalului Național LicArt. A publicat recenzii de carte, eseu, cronică de film și poezii în revistele/ platformele online: „Apostrof”, „Zona literară”, „Poetic Stand”, „Observator cultural”, „Timpul”, „Alecart” etc.)
Pictură (detaliu): Ioniță Benea