Resimțind trepidațiile adevărurilor nespuse în Chernobyl

Îmi vine foarte greu să încep să vorbesc despre Chernobyl, deoarece mini-seria produsă de HBO nu poate fi vizionată decât într-o tăcere dureros de adâncă, o tăcere care nu lasă loc niciunui comentariu, căci evenimentele care se derulează în fața ta lasă senzația că nu mai este nimic de spus. Chiar și acum, după ce am revăzut serialul pentru a treia oară, am ajuns din nou să mă confrunt cu aceeași incapacitate de a condensa forța deopotrivă sensibilă și brutală cu care sunt impregnate cadrele în nuanțe de verde sau măiestria dialogurilor absolut cutremurătoare, ce pendulează între replici zdruncinător-ironice și tăceri în care se aud vocile a zeci de mii de oameni care își urlă dreptatea.

Cu toate acestea, știu sigur că, în momentul în care toate trăirile și strigătele înăbușite vor străpunge în sfârșit vălul tăcerii și voi putea să vorbesc despre Chernobyl, nu mă voi mai putea opri, căci, oricâte cuvinte aș spune, ele nu vor fi de ajuns pentru a reda catastrofa umană înfățișată în această producție cinematografică.

Și asta este pentru că, asemenea profesorului Legasov (interpretat impecabil de Ade Edmondson), fiecare spectator este pus față în față cu sumbra conștientizare că, odată ce începi să vorbești despre adevărurile care se zbat de prea mult timp să iasă la suprafață, este imposibil să te oprești până ce ele toate nu au ieșit la iveală. Mini-seria, deși radiografiază cu minuțiozitate tragedia ce a avut loc în 1986 și consecințele sale devastatoare, nu rămâne la încercarea de a reda această realitate istorică, ci este transfigurată într-un elogiu universal al adevărului (Where I once would fear the cost of truth, now I only ask: what is the cost of lies?). Nu este doar povestea prăbușirii Uniunii Sovietice din cauza dezastrului nuclear și a corupției umane care l-a provocat, ci a adevăratului Chernobyl care amenință fiecare națiune cu distrugerea – minciunile. Ele se acumulează în tăcere, în văzul tuturor (căci ce loc poate fi mai bun pentru a ascunde putreziciunea umanității decât la vedere?), însă de prea puține ori date în vileag, așteptând momentul potrivit pentru a irupe. Și, fără îndoială, acel moment va veni mai devreme sau mai târziu, căci fiecare națiune și individ vor fi nevoiți să se confrunte cu Chernobyl-ul pe care l-a creat în momentul în care s-a dezis de adevăr. Dar, momentan, ne aflăm în data de 26 aprilie 1986. Ora este 01:23:45, iar clipa în care o întreagă națiune este condamnată să resimtă trepidațiile adevărurilor încarcerate de prea mult timp a sosit.

Cine plătește prețul minciunilor? Când numerele se transformă în chipuri

Cele cinci episoade se configurează sub forma unui circuit deschis, la un capăt aflându-se întrebarea ce planează deasupra acțiunii încă de la primele cadre, iar la celălalt, răspunsul care nu va ieși la iveală decât în ultimul episod  – how does a RBMK reactor explode? Totuși, este greu să urmărești această întrebare în vâltoarea incertitudinii și neadevărurilor stratificate în jurul răspunsurilor – de fiecare dată când unul dintre straturi este scorojit de intuiția corozivă a profesorului Legasov și a Ulanei Khomyuk (Emily Watson), un altul este descoperit, mai dens decât cele precedente. În toată această pâclă, întrebarea cine este vinovat se estompează, transformată în cine plătește prețul? Între aceste două capete ale circuitului sunt decupate fâșii din viețile oamenilor afectați de catastrofă, povești ce se desfășoară contrapunctic, dar care sunt conectate, totodată, de firul comun al suferinței tacite. În timp ce Comitetul Central încearcă să ,,găsească vinovații” – sau, mai bine zis, să găsească persoane pe care le pot transforma în vinovați pentru ca ei înșiși să devină eroi – ni se înfățișează o serie de povești interconectate ale celor care sunt forțați să strângă resturile lăcomiei lor. O tânără pe bicicletă care se întreabă de ce zeci de autobuze se îndreaptă către Chernobyl. Câțiva părinți care merg împreună cu copiii lor să privească explozia de pe pod, particulele sclipitoare de praf care plutesc în întuneric. It’s beautiful, spun ei, pentru că, în clipele în care încă nu știi că o catastrofă urmează să se dezlănțuie asupra ta, este destul de ușor să găsești frumusețea în distrugere. (…) Pentru că, dincolo de bătălia purtată la nivel înalt, producția cinematografică disecă viețile oamenilor obișnuiți, decupând din ele momente încărcate de firesc și intimitate cu care este imposibil ca privitorul să nu rezoneze. (…) De aceea, mi s-a părut extraordinară alegerea ca mini-seria să gliseze între multiple planuri și între multiple fâșii de vieți, înfățișând tranziții bruște de la o lume în care costul corupției și al obedienței este gândit în numere la o lume în care aceste numere se materializează și sunt transformate în chipuri. Chipuri de părinți care își privesc copiii murind, conștienți de faptul că nu pot face nimic, chipuri de doctori și asistente care știu că vor împărtăși aceeași soartă ca pacienții lor dacă se expun radiațiilor, însă continuă să îi trateze, chipurile prăfuite ale minerilor care își dau seama că sapă tranșeele către propria moarte, căci moartea lor înseamnă salvarea celorlalți. Unul câte unul, aceste chipuri se perindă în fața privitorilor. Unele pe parcursul tuturor celor cinci episoade, altele nu mai mult de câteva secunde. Însă, până la final, devine evident că fiecare dintre ele își are propria poveste, la fel de dureroasă și tranșantă ca a celorlalți, căci o astfel de durere nu mai poate fi cuantificată sau comparată. Ea doar există și persistă, refuzând să se cicatrizeze odată cu trecerea timpului.

Undeva între 4000 și 31,000 se află adevărul

Cu toate că mini-seria înfățișează o multitudine de astfel de momente mărunte din viețile unor oameni obișnuiți, acțiunea gravitează în jurul poveștii lui Valery Legasov, un personaj care pare mereu scindat între cele două extremități ale circuitului de adevăruri și minciuni care se formează în jurul tragediei de la Chernobyl. Pe de o parte, fiind un om de știință, el este adeptul faptelor și al adevărului, alegând să rămână neclintit în fața nenumăratelor tentative ale persoanelor din jur de a diminua gravitatea situației. Acest aspect este ilustrat și prin prietenia lui cu Ulana Khomyuk, un personaj care nu este creat pe baza unei persoane reale, ci este menit să întruchipeze contribuția tuturor cercetătorilor care au lucrat neîncetat la remedierea efectelor negative ale tragediei și care se transfigurează într-un model al verticalității morale – To hell with our lives. Someone has to start telling the truth. Onestitatea ei – care, într-o lume ce se hrănește cu propriile neadevăruri, poate părea chiar o formă de nebunie – reprezintă forța care prăbușește prima piesă de domino și pune în mișcare un întreg mecanism menit să scoată la iveală ceea ce se află sub crusta deja solidificată de minciuni. Totuși, pe cealaltă parte, se află latura de politician a personalității lui Legasov, latură mult mai maleabilă decât cea a cercetătorului și care permite cu o mult mai mare ușurință găsirea unor compromisuri, cu toate că, în situația cu care se confruntă el, a ajunge la un compromis înseamnă a fi complice la mușamalizarea unei crime împotriva umanității. (…) Pendularea constantă a lui Legasov între aceste două perspective îl face un personaj extrem de realist, căci asupra sa planează constant conștiința faptului că eroismul reprezintă, în realitatea în interiorul căreia se situează, atât o formă de sinucidere, cât și singura posibilitate de salvare – atât a zecilor de mii de nevinovați cât și a sinelui.

Producția cinematografică face mai mult decât să înfățișeze tragedia de la Chernobyl într-o modalitate multifațetată și pulsiunile interioare și exterioare ale personajelor, ci devine un memento cutremurător al puterii corozive a minciunilor, fie că vorbim de cele din sfera politică sau de cele pe care ni le spunem nouă înșine de fiecare dată când ne uităm în oglindă. Și adevărata provocare nu constă în distingerea adevărului, ci în acceptarea sa așa cum este, căci la un moment dat devenim atât de obișnuiți cu absența acestuia, încât prezența sa ajunge să ne rănească și să ne dezguste. Până la urmă, devine clar că fiecare națiune își are Chernobyl-ul propriu, gata să își pulverizeze otrava pretutindeni în momentul în care neadevărurile se acumulează în interiorul său. Ultima ironie tragică livrată de serial are loc la final, când pe ecran se derulează imagini și informații în legătură cu evenimentele reale ale anului 1986 și afli că, deși pierderile umane cauzate de eveniment sunt cuprinse între 4000 și 93.000 (aici te izbește conștientizarea că undeva în neantul dintre cele două cifre se află adevărul), poziția oficială a statului a rămas că ele nu au depășit 31 de victime… Ecranul se face negru, îmi doresc să spun ceva, dar tot ceea ce pot să fac este să îmi amintesc neputincioasă de scena în care un grup de soldați stă lângă cadavrele animalelor contaminate pe care au fost obligați să le ucidă în timp ce în fața lor este agățată o pancartă cu mesajul our goal is the happiness of all mankind. Și în acel moment îmi dau seama că nu mai este nimic de spus.

*Articolul integral va apărea în numărul 24 „Alecart”.

(Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, unde, la opționalul „Cinematografia de artă și literatura”, liceenii dezbat pe marginea unor filme cu impact.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.