Poveștile nu se termină niciodată. – Emil Brumaru
În ciuda încheierii ediției Filit 2025, nu putem lăsa tristețea sau nostalgia să ne cuprindă, căci romanele și volumele de poezie discutate zilele acestea la Alecart rămân în continuare cu noi. Efemeritatea clipelor petrecute în Sala J a Muzeului „Vasile Pogor” nu afectează în niciun fel poveștile, personajele sau emoțiile pe care le-am cunoscut cu câteva luni înainte de desfășurarea propriu-zisă a festivalului. Totodată, cele cinci zile, petrecute în inima literaturii formează ele însele o poveste – o poveste frumoasă, o poveste umană, ce nu s-a terminat cu adevărat, fiindcă o așteptăm să revină an de an în luna octombrie și să ne subjuge din nou.
Astăzi, 26 octombrie 2025, am avut ocazia de a ne întâlni cu Tracy Chevalier și Veronica D. Niculescu, cea care astăzi a fost prezentă atât în calitate de scriitoare, cât și de traducătoare a două dintre romanele lui Tracy Chevalier. Precum a mărturisit chiar Veronica D. Niculescu, Alecart-ul este cel mai bun loc în care să te afli la Filit. E adevărat și suntem mândri când scriitorii invitați simt asta, căci aici artele au prilejul de a comunica în cel mai fermecător mod, iar ca dovadă întâlnirea de astăzi a fost precedată de un moment muzical fabulos susținut de Trio Academik – trei profesori de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași: prof. univ. dr. Aurelia Simion – pian, prof. univ. dr. Petrea Gîscă – corn, conf. univ. dr. Ionuț Urdeș – tenor (bonus: prezența sopranei Diana Maria Urdeș). Totodată, expoziția artistului Ioniță Benea ne-a însoțit atât astăzi, cât și în zilele anterioare și ne-a arătat frumusețea poeziei contemporane sub o altă formă, cea plastică, palpabilă.
În continuare, Ioana Popa, redactor șef-adjunct, ne-a introdus în Veneția, un oraș neatins de timp, care a cunoscut gloria și decăderea, dar care a reușit să renască de fiecare dată, dar și în casa și în atelierul familiei Rosso, făcându-ne să pășim din nou în universul romanului Sticlăreasa. Odată cu căderea pietrei pe suprafața apei lagunei (o piatră pe care Ioana a ales să o și aducă la întâlnire ca pe un adevărat talisman), am călătorit prin secole de istorie, alături de protagonista romanului, Orsola, ce trăiește odată cu insula, fiind obligată să se adapteze la legile timpului din spațiul în care scriitoarea o plasează. Prezentarea Ioanei a scos în evidență inclusiv spiritul artistic al personajului feminin propus de Tracy Chevalier, care în finalul romanului devine o creatoare, dar și o parte importantă din povestea Veneției și a insulei Murano.
Din istoria meșteșugului sticlăriei „am sărit” apoi direct într-o altă epocă a istoriei, mult mai puțin strălucitoare sau luminoasă, și anume cea marcată de regimul comunist din România. Bianca Iacob, redactor Alecart, a propus o abordare a volumului de povestiri Roșu, roșu, catifea atât de profundă și de emoționantă, încât nu putea decât să stârnească lacrimi în rândul publicului. În sală s-a plâns pentru inimile care au bătut în același timp și au visat în același timp la un singur lucru: la libertate, pentru cei care nu și-au trăit viața, ci speranța, pentru un trecut aspru și rece, încălzit doar de un reșou vechi, pentru un cântecel, o șoaptă care pleacă din inimă și se înalță spre cer : Într-o zi mi-ai dăruit o portocală… / Lumea toată ne părea o portocală, pentru frica care devine o boală a societății, pentru alimentara care era Tărâmul Făgăduinței, însă doar pentru pisici, nu și pentru oameni, pentru bunicii și părinții noștri, dar și pentru celelalte suflete care s-au confruntat cu totalitarismul și restricțiile sale dezumanizante. Pentru Bianca, sfârșitul volumului Veronicăi D. Niculescu nu este cu adevărat un sfârșit, ci o promisiune că libertatea, odată obținută, nu mai poate fi luată: Roșu, roșu, catifea, ce se dă, nu se mai ia. În urma întrebării cu care aceasta și-a încheiat discursul, scriitoarea a mărturisit că volumul domniei sale s-a născut din niște cioburi de amintire minuscule, căci și-a dat seama că ele sunt singurele care mai rămân odată cu trecerea timpului, în urma tranziției din anii nouăzeci, amintirile estompându-se tot mai mult.
Am scris fără a-mi propune să le zic generațiilor viitoare cum a fost atunci; nu e o carte încărcată de încrâncenare, care acuză. E o carte despre oameni, copii, părinți, bătrâni, despre cum se trăia.
Volumul Roșu, roșu catifea, dar și romanul Toți copiii librăresei nu urmăresc să educe cititorul, ci să ducă mai departe poveștile poate prea ușor uitate sau ignorate în ultimii ani. Veronica D. Niculescu și-a expus, în dialogul ulterior, îngrijorarea în legătură cu apariția tot mai frecventă a nostalgicilor, a celor care n-au trăit comunismul, însă susțin că a fost un lucru bun, regretând că n-a scris despre lucruri și mai grave, care poate ar fi reușit să schimbe măcar câteva opinii. Din păcate, cred că acest lucru nu ar fi ajutat, căci acest gen de oameni nu se apropie de astfel de cărți, iar precum susținuseră atât Carlo Vecce, cât și Leo Vardiashvili în dialogul de vineri: oamenii care ar trebui să fie de fapt în politică, care ar trebui să conducă, nu manifestă interes pentru domeniul respectiv, iar cei care conduc acum nu ar trebui să dețină funcțiile pe care le au. În niciun caz nu am putea fi de acord cu o societate unde se pune semnul egal între gestul banal de a te îndrăgosti și moarte, precum a punctat Veronica D. Niculescu, căci neexistând nicio metodă contraceptivă, multe tinere ajungeau să poarte rochia de mireasă doar în momentul înmormântării.
De cealaltă parte, Tracy Chevalier a divulgat, ca urmare a unei întrebări din public, că prima versiune a finalului romanului Sticlăreasa a fost diferită, probabil cea pe care ne-am fi dorit-o atât noi cititorii, cât și ea însăși, în care Orsola și Antonio și-ar fi împlinit iubirea, însă la sfatului editorului a scris un finalul realist, verosimil: uneori mai recitesc prima variantă a finalului ca să-mi bucur sufletul. Un alt aspect important, adus în discuție de întrebarea colegei mele Ioana Roată și dezvoltat de Tracy Chevalier, este industrializarea ce a schimbat modul în care oamenii se uită la ceea ce este produs manual, nu doar în cazul meșteșugului sticlei.
Frica mea cea mai mare este că asta se va întâmpla și cu cărțile, fiindcă inteligența artificială evoluează foarte repede, iar noi, scriitorii, vom fi lăsați în urmă; ne bazăm însă pe voi, cititorii, că vă va păsa de ceea ce este scris de om; să vă amintiți că noi avem suflet, iar mașinile nu
Spre deosebire de Tracy Chevalier, eu îmi păstrez optimismul – sau cel puțin speranța – că literatura nu va fi înlocuită de roboți sau de sisteme automate, datorită întâlnirilor din cadrul Alecart, dar și a oamenilor care participă cu atâta entuziasm și dedicare la ele. Atât timp cât ne gândim la astfel de probleme, cred că, fiind uniți, le putem preveni prin inițiative de genul Filit. După ce vezi pentru prima dată un autor, din umbra unui roman, în carne și oase, vei fi convins că nu vei dori să te apropii nici măcar cu gândul de o „carte” concepută de inteligența artificială. În continuare, Tracy Chevalier a vorbit și despre rolul femeii în trecut și despre dificultatea de a-și îndeplini toate îndatoririle domestice, fiind adeseori un full-time job, în lipsa electricității. Ea încearcă în timpul scrierii romanelor sale să caute momente în viața personajelor care aduc lumină, precum e sticlăria pentru Orsola.
După ultima întrebare din sală, Veronica D. Niculescu a accentuat ideea conform căreia trecutul rămâne în noi sedimentat, nu știi ce va rămâne și ce va fi uitat; rămân în noi cele mai surprinzătoare lucruri. Scriitoarea a explicat că mulți oameni păstrează amintiri frumoase de când stăteau la coadă la lapte, căci fiind copii se jucau unii cu alții așteptând, iar în acele vremuri nu conștientizau nedreptățile care li se întâmplă. În paralel, la finalul discursului său, Tracy Chevalier, inspirată de conversația bazată pe volumul Roșu, roșu, catifea, a simțit nevoia să ne vorbească despre democrație: Am crescut în Statele Unite ale Americii, într-o democrație liberală, dar care acum devine ușor-ușor un regim autoritar și e dureros de observat tranziția; noi oamenii mai în vârstă avem nevoie ca voi tinerii să luptați pentru democrație. Poate că acestea sunt cele mai importante lecții cu care am plecat din Sala J a Muzeului Vasile Pogor astăzi: să ne metabolizăm trecutul, să nu-l lăsăm să se piardă și să nu permitem istoria să se repete, să ne invadeze fără voia noastră spațiul și să ne fure dreptul la libertate.
Astfel, deși la prima vedere pare că volumul Roșu, roșu, catifea și romanul Sticlăreasa nu se intersectează în niciun fel, alături de cele două scriitoare: Veronica D. Niculescu și Tracy Chevalier am descoperit că au o multitudine de lucruri în comun, iar cel mai important este că frumusețea a reușit să răzbată și în cele mai urâte perioade – în timpul ciumei, al conflictelor, al problemelor familiale, al pierderii celor dragi sau al regimurilor totalitare. Mai mult de atât, consider că toate cele șase întâlniri Alecart la Filit (cele cinci cu prozatori și Zoon Poetikon) ne-au demonstrat că putem găsi lumină în orice, în secretele apăsătoare de familie din Fetele din livada cu meri (Nikola Scott), în cunoașterea sinelui și a propriilor origini din Patru anotimpuri în Japonia (Nick Bradley), în permanenta raportare la copilărie din timpul maturității din Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (Michel Bussi), în enigmele părinților în Ce am învățat de la Graham Greene (Andrei Gorzo), în permanenta dorință a libertății din Surâsul Caterinei (Carlo Vecce), în dezrădăcinarea din La marginea unui codru nesfârșit (Leo Vardiashvili), în visurile care nu se împlinesc uneori în totalitate din Câteva nopți și încă una (Isidoros Zourgos), în identitatea spartă în mii de bucăți din Silex (George Cornilă), în amintirile din poezia lui Robert Șerban Aproape nimic sigur, în suferința din volumul Un râs ca un zgomot de sticle sparte al Cristinei Drăghici, în inutilitatea omului din Lipsa de greutate a lumii al lui Dan Coman și, bineînțeles, în neîmplinirea iubirii din Sticlăreasa (Tracy Chevalier) și în apropierea umană provocată de durerea colectivă din Roșu, roșu, catifea (Veronica D. Niculescu).
Acum nu ne rămâne decât să așteptăm ediția Filit de anul următor și să visăm la invitații și la dialogurile cu care ne vom confrunta atunci, dar și să ne amintim cu drag de clipele petrecute în perioada 22-26 octombrie 2025. Precum am afirmat la început, povestea literaturii nu se va termina niciodată, iar noi nu avem voie să o lăsăm să se termine, e datoria noastră!
*Ana-Maria AILIESEI, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Ioana FÎNARU
