Între glasul sângelui și orânduieli vechi în Țările Române: Chiajna din Casa Mușatinilor, de Simona Antonescu

Așa cum lumea văzută prin ochii celor deznădăjduiți este o plăsmuire, tot pe lângă realitate alunecă și viziunea celor înflăcărați. Între aceste două tipologii de lunatici, realitatea stă dreaptă, nemiloasă ca orice părinte care va tăia carnea putrezită ca să vindece, suficientă ei înseși.

Cronică a unui destin brodată parcă în filigran pentru a reconstitui imaginea unui ev de mult apus, învăluit în legendă și traversat de sângeroase lupte pentru putere, Chiajna din Casa Mușatinilor e un roman istoric de factură aparte, căci povestea (așadar ceea ce ar fi putut fi, nu ceea ce a fost) umple golurile lăsate de adevărul consemnat. Nu reconstituirea acestuia e în prim-plan, ci atmosfera și posibilitatea de a recupera contextul mai larg în care s-a țesut viața Chiajnei, fiica dintâi a lui Petru Rareș, personalitatea acesteia, mișcarea sufletească și constrângerile ce i-au determinat acțiunile – o psihologie de care nicio cronică nu ar fi putut fi vreodată interesată. Căci letopisețele secolului al XVI-lea, și așa puține, rețin doar evenimentele țării, succesiunea la tron. Timpul nu e prielnic consemnării, numai legendele se pot naște între două schimbări de domnie, purtate de gura negustorilor și a iscoadelor, duse în lume în sunet de cobză sau de nai, tăinuind și înflorind povești de viață și de moarte. Din ele țese Simona Antonescu firele ce te învăluie molatic purtându-te de la curtea de la Suceava a lui Petru în cetatea Ciceului în timp de restriște și de pribegie, în târgul Iașului și printre străduțele Vlah Saraiului, în palatul domnesc de la București, în cetatea Giurgiului sau a Târgoviștei, pe câmpul de luptă de la Periș, pe islazul Româneștilor, în iatacuri și în sala tronului, urmărind învârtejirea vieții, ritmurile ei în momente de cumpănă și în clipe de răgaz, printre trădări și lupte pentru putere la fel de acerbe aici ca la curțile marilor puteri europene, ca în palatele sultanului și ca în orice alt loc în care neașezarea istoriei și dorința de stăpânire fac ca sorțile țărilor și ale oamenilor să fie mereu schimbătoare și iute trecătoare.

Povestind, noi toate trăim deopotrivă două vremuri: cele trecute, pe când lucrurile acestea abia se petreceau, iar ei erau tineri și mușcau din întâmplări, scuturând apoi capetele ca să smulgă vieții câte o halcă, și cele prezente, când ne priviți cu ochii măriți de nevoia de a ști, de vraja de a asculta.

Sub farmecul poveștii, în cadențe când domoale, când învolburate, strecurându-se printre realități crude, printre glasurile târgoveților, în case boierești și pe drumurile ce leagă Moldova sau Valahia de lumea largă, pe malul Bosforului și în tăinuitele încăperi ale palatului Topkapî, în adierea mătăsurilor, în jocul colanelor, în sclipirea mărgăritarelor și a oglinzilor venețiene, în dulceața curmalelor, în cea a bucăților de turtă dulce aduse de Marula de pe meleaguri îndepărtate sau a unei bucăți de zahăr înfășurate în broderie de mătase, printre murmurul zvonurilor și al veștilor venite de departe, întotdeauna aducând primejdii și prorocind nenorociri, în sunetul armelor, printre trădările boierilor și pofta de a urca la tron sau de a răzbuna o moarte, se perindă figuri de domni și de domnițe, destine mai mult sau mai puțin proeminente, chipuri de boieri și de boieroaice, oameni fideli sau trădători, slujbași mărunți sau bărbați ce duc taine grele cu ei, morți, iubiri împărtășite și de neîmplinit, vieți prinse în marea luptă pentru putere de la curțile Moldovei și ale Valahiei, într-o Europă dominată de Soliman, de intrigile Roxelanei, de orgoliile și luptele dintre țările creștine, de ascensiunea ideilor lui Martin Luther. Printre ele își fac loc chipuri de doici, siluete de cămărășițe, Marula cu negustoria ei la vedere și cu cealaltă îndeletnicire, de iscoadă, femeile care o însoțesc, mânuind cu aceeași îndemânare pumnalul și mătăsurile. Ele sunt cele ce spun povestea micii Chiajne și a Chiajnelor ce-i vor urma, a Mircioaiei și a doamnei Țării de mai târziu apărând tronul lui Petru, ieșind asemenea tigroaicei din Forlì pe câmpul de luptă, conducându-și armata și înspăimântând oastea de mercenari ce-i pune în primejdie tronul, cu părul despletit peste armura bărbătească, cu îndârjirea moștenită din neamul Mușatinilor, de la Ștefan cel Mare și de la fiul lui, Petru, a Chiajnei neiubite de târgoveții bucureșteni, dar temută de boierii țării și îndrăgită de soldați. E povestea unei copile și apoi a unei tinere fiice de domn, a unei femei ce știe că are datoria de a nu-și face neamul de rușine, de a întări o alianță, care simte gustul puterii și înfrângerea de a nu fi bărbat, a unei domnițe ce naște fete ce vor avea aceeași soartă cu care trebuie să se împace și fii pe care trebuie să-i țină în viață pentru a putea urca pe tron, a unei doamne ce învață repede jocul puterii, deopotrivă nemiloasă și lucidă. E povestea Moldovei și a Valahiei secolului al XVI-lea, povestea unui timp necruțător, însângerat, plin de molime și de primejdii, în care viața sapă necontenit mișcarea înșelătoare a ritmurilor de zi cu zi și a luptei pentru supraviețuire. E povestea pe care o vor spune și duce mai departe, pe drumurile lor ce unesc oameni și apropie continente, dar mai ales peste timp, cele trei însoțitoare ale Marulei, ca veghetoare asupra a ceea a fost și mărturisitoare: Simplul fapt al istorisirii face ca întâmplările să capete din nou viață, iar noi, trei povestitoare completându-se una pe alta, să putem spune iar și iar: am fost acolo și am văzut. Ca cele trei Parce, căci în mâinile lor (de facto, în vorbele lor) stă destinul atâtor oameni. În timp ce viața lor s-a risipit sub zodia deșartă a râvnei de putere sau sub faldurile egale ale trudei de zi cu zi și ale întâmplărilor scoase în cale de orânduirea sorții, amintirea le e adusă spre noi în miros de ambră și de sânge iute vărsat, în culori schimbătoare ca rochiile vlăstarelor domnești, în sunet de paloș auzit pe câmpurile de bătălie sau în fața ușilor iatacurilor domnești, în uneltiri, cleveteli, în albastrul de Voroneț și în pulberea de gândăcei care omora pe cel care punea gura pe ea preparate de Lăcustă, în murmurul ca de litanie al doicii bătrâne a Chiajnei: Despinuța babei, Despinuță

Se numește viață irosită aceea care se isprăvește fără să te întâlnești cu tine însuți, fără să petreci timp cu celălalt din mintea și inima ta.

Trecută prin încercări sortite fiicelor și apoi soțiilor de domn, dar ieșind din matca a ceea ce presupunea acceptarea rolului de fiică, soție și mamă, cu sângele năvalnic al Mușatinilor curgându-i prin vene, moștenind încrâncenarea și cutezanța tatălui și a bunicului, cu voința oțelită și iscusința ascuțită de poveștile Marulei, de învățăturile lui Macarie, cel mai școlit dintre fețele bisericești ale Moldovei, cu imaginația vie a celei ce pândise retrasă în ungherele în care Petru lua decizii, visând la lumea fantastică a bestiarului italian, manuscrisul cel mai frumos dintre toate cărțile doamnei Elena, cu spiritul educat de Principele lui Machiavelli ajuns pe neștiutele căi ale Marulei la curtea Moldovei, Chiajna Simonei Antonescu iese din negura vremii și dobândește consistența unei femei prin nimic deosebite de Roxelana sau de Caterina de Medici. O femeie aflată la răscruce de timpuri, conștientă de propria voință de stăpânire, dar și de vulnerabilitatea de a fi doar femeie (Lumea fusese plăsmuită după niște reguli dinainte de nașterea ei și pe nimeni nu părea să deranjeze această alcătuire, în afară de ea, și nici pe ea cu totul, ci numai o parte care se deștepta în cele mai neașteptate momente) în vremuri în care bărbații se înfruntă pentru putere, iar doamnele lor fie acceptă ceea ce soarta le oferă, fie țes intrigi complicate și își oțelesc voința căutând bărbatul care să le răzbune (asemenea Mariei Craiovescu, boieroaica din neamul Craioveștilor), neavând însă niciodată singure cu adevărat pârghiile de a pune mâna pe ea.

Lumea era croită cu făgașe adânci, iar ei toți se pomeneau mergând în cerc pe câte unul, ca paiațele din turnurile cu ceas ale Transilvaniei, închipuindu-și că ocârmuiesc lumea în vreme ce erau înțepeniți de fapt pe șleaurile de pe care nimeni nu a sărit niciodată. […] Tot ce poți face e să devii conștient de făgașele pe care se rotește lumea.

Ceea ce-i reușește extraordinar Simonei Antonescu este perfectul echilibru între momentele care refac destinul Chiajnei și respirația mai largă a unei lumi readuse la viață în toată plinătatea ei. Sunt, așadar, acele clipe de înțelegere de către Chiajna a ceea ce este, a felului în care este, acele revelații născute în culisele domniei, acolo unde se nasc vinovății, se pun la cale intrigi, se taie capete de boieri trădători, se așază destinele și alianțele țării. Sunt, de asemenea, celelalte clipe – de fragilitate, de vulnerabilitate – amestec teribil între necesitatea de a acționa, ce ține de datul adânc al firii ei, și repede înfrânata slăbiciune, transformarea acesteia în forță aprigă de a-și apăra tronul, de a-și susține soțul și, mai apoi, de a-și veghea copiii. Niciun moment Chiajna nu e doar însetată de putere. În ea rămâne mereu ceva din aura copilei de altădată, mai aptă de a conduce țara decât frații ei, dar menită să o facă doar din postura de soție, niciodată de moștenitoare directă. E în ea ceva rănit, ceva fragil de la care este obligată să abdice, dar spre care Simona Antonescu o face să privească mereu peste vârste, în căutarea primului moment în care a trebuit să facă o alegere: Copilăria ei rămase în urmă, o fetiță încruntată purtând bouri brodați cu fir de aur pe bonetă, părăsită lângă un bestiar cu anluminuri. Alegerea aceasta avea să-i tot revină în amintire de-a lungul vieții, ori de câte ori  avea să traverseze momente de cumpănă sau îndoială. Niciodată nu avea să o regrete, cu toate că întotdeauna rămânea cu inima topită de milă pentru fetița cu bonetă. E alegerea între bestiarul domniței Elena și Principele lui Machiavelli atunci când e nevoită să plece noaptea împreună cu frații ei pe sub hrubele Sucevei pentru a ajunge în cetatea Ciceului după ce Petru Rareș e trădat și cetatea e lăsată în mâinile turcilor. E alegerea copilei de doar doisprezece ani, alegere care mai târziu va alunga gândul rușinos de a fugi în noaptea nunții și o va împinge să își urmeze soțul, pe Mircea Ciobanul, domn al Valahiei, arătându-i că nu cunoaște îndoiala, că nu așteaptă nimic de la nimeni, promițându-i că alături de ea nu are de ce se teme. E alegerea care nu-i va opri mâna înmănușată să despice obrazul celui ce-i aține calea în pădurea Vlăsiei, care îi va da puterea să recupereze tronul pentru soțul ei în fața Roxelanei, care o va împinge să conducă țara după moartea acestuia, punându-l în scaun pe nevârstnicul Petru, care o așază printre soldați în luptă, care o va face să înfrângă distanța dintre ea și fostele ei druște, acum văduve, așa cum înfrânsese altădată neîncrederea bărbaților ce au urmat-o pe câmpul de bătălie, care apoi o va determina să ia drumul surghiunului după mazilirea lui Petru, în încercarea de a salva viața tuturor copiilor ei, convinsă că va găsi un mijloc de a-și repune fiul pe tron: O să ne întoarcem, nu vă îndoiți. Și e apoi tot prea plinul vieții urmărite în cele mai tăinuite cotloane, refacerea minuțioasă, aproape cinematografică, a obiceiurilor, a ceremonialurilor, a interdicțiilor, a gesturilor mărunte, a acelor detalii savuroase. Toate, impregnate de mirosuri, de sonorități, redând texturi și nuanțe, într-o desfășurare amplă, menită să recreeze atmosfera de ev mediu din Țările Române.

Adunând la un loc realități consemnate documentar (ridicarea unui palat domnesc în București în timpul domniei lui Mircea Ciobanu, transformarea lui din târg în oraș liber cu pârgari și jude, aducerea tiparniței de către logofătul Liubavici la Târgoviște și activitatea de tipograf a diaconului Coresi, ctitorirea mănăstirii Plumbuita) și altele învăluite într-o aură de poveste sau legendă – despre codrii Vlăsiei, semne prevestitoare, vârcolaci care mănâncă luna, ierburi de leac și otrăvuri, molime, revolta leproșilor, breslele negustorilor de la Iași, Brașov sau București, spânzurări și iubiri împărtășite sau neîmpărtășite, alianțe și gesturi de credință sau de trădare, Simona Antonescu leagă viața mare de cea mică, dă adevărului istoric ceea ce i se cuvine, dar îl întregește cu irizări posibile, imaginând o lume fremătând de viață și nenumărate chipuri care, pentru o clipă sau mai mult, își găsesc loc în povestea copilei lui Petru Rareș și apoi a doamnei Chiajna.

Cronicile erau deșertăciune. Să lași o moștenire în urma ta era deșertăciune. Totul era zădărnicie. Singurul adevăr al vieții era moartea. Ea îi atinge și pe cei care scapă cu viață din bătălie. Îi schimbă, însemnându-i ca fiind ai ei pentru totdeauna, numai pentru că au fost martori la lucrarea ei. Un soi ciudat de sfinți negri, triști, cu aripile rupte.

Fără a privilegia nici tonalitatea sumbră, provocată de teribila violență a unor ani de interminabile lupte pentru putere, nici aura fabuloasă sau culoarea locală, romanul Simonei Antonescu este deopotrivă cronica unui destin și a unei lumi. În acest echilibru perfect susținut constă marea reușită a cărții. E în Chiajna din Casa Mușatinilor întâlnirea fericită dintre viața unei femei puternice și viața unei lumi mai largi. Niciuna nu o pune în umbră pe cealaltă. Și dacă drumurile Moldovei și ale Valahiei se leagă de cele ale marilor puteri, în ceea ce o privește pe Chiajna, ea nu mai are aproape nimic din schematismul în care a încorsetat-o Odobescu (sangvinară, însetată de putere, răzbunătoare). Urmărind-o prin vârste care rămân oglindite mereu în personalitatea ei, în momentele decisive ca și în cele nesemnificative (asupra cărora nici măcar ochiul cârcotaș și ager al lui Neculce nu s-ar fi oprit), în relația cu ceilalți, dar mai ales cu sine, Simona Antonescu creează un personaj credibil, o psihologie surprinsă nuanțat, un om viu, cu temeri, resentimente și fragilități, cu izbucniri de voință și decizii inflexibile. Nu-și mai atinsese fiica de când se ivise pe lume Petru. Nu avea nevoie să se întrebe de ce ca să știe, în adâncul inimii și fără cuvinte, că se teme de ea însăși, de slăbiciunea care ar fi muiat-o dacă s-ar fi lăsat pradă dezmierdării acestei fiice în care se recunoștea. Să mângâie pe Dobra ar fi însemnat să mângâie pe mica Chiajna, iar asta ar fi dezlegat băierile durerii. Chiajna Mușatina trăiește, așadar, în paginile acestui roman cu aceeași efervescență și autenticitate copilă și tânără fiică de domnitor fiind, în postura de soție și de mamă de fiice și de fii, ca doamnă a țării și ca femeie printre alte femei într-o lume ce aparține încă bărbaților- încorsetată de reguli și încălcându-le pentru a putea supraviețui.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Pictură: Ioniță BENEA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!