În spațiul cald și primitor al cafenelei Meru, redecorat, dar înțesat de același miros familiar de cafea, ne-am reîntâlnit astăzi (17 octombrie 2018), prin mijlocirea editurii Polirom, cu scriitorul și arheologul Cătălin Pavel și cu criticul literar Bogdan Crețu. După ce îl întâlnisem acum aproape doi ani, ca autor al romanului atunci proaspăt premiat, Trecerea, și ne cucerise prin franchețe și seriozitate, după ce Amalia Carciuc vorbise despre Chihlimbar în nr. 20 al Alecartului, după ce Cătălin Pavel avusese amabilitatea să răspundă la ancheta din nr. 21 și semnase chiar un Anti-elogiu (al) cititului în același număr, iată în sfârșit ocazia de a fi din nou în preajma domniei sale și a personajelor care în Chihlimbar se perindă alături și prin viața lui Josquin des Prez. Ce este scriitorul, ce este cititorul, ce este scrisul în esența sa, acestea au fost doar câteva dintre aspectele pe care cei doi invitați (ni) le-au împărtășit în această după-amiază.
Plecarea este iluzia unei soluții radicale; toți am vrut măcar o dată să plecăm și să lăsăm totul în urmă. Cu toate acestea, nu poți trăi în plecare, iar orice plecare presupune și o întoarcere.
După tiparul „Întâlnirilor Alecart”, dialogul de astăzi a fost precedat de trei prezentări făcute de redactorii Alecart acestei (încă) recente cărți apărute la Editura Polirom și semnate de Cătălin Pavel, Chihlimbar. Amalia a definit-o ca un roman al poveștilor de viață, al bucuriei de a trăi, povestindu-ne despre prezențele feminine din jurul lui Josquin des Prez – Ilona și Magde – cât și despre cele masculine, cum sunt tâlharul Akiba sau acordeonistul Dimitrie Cantemir. De altfel, Amalia ne-a vorbit despre două elemente fundamentale ale cărții: divinitatea și povestea. Prima reprezintă începutul și sfârșitul vieții, iar ceea ce se află între aceste două momente este mirajul unei călătorii. Dacă unul dintre personaje spunea la un moment dat că toate minunile divine îi întăresc crezul în oameni și nu în Dumnezeu, Amalia ne-a mărturisit că ea alege să creadă în povești. Întrebat dacă plecarea este cea care îl salvează pe Josquin de la ratare, Cătălin Pavel a răspuns că, până la urmă, plecarea este iluzia unei soluții radicale; toți am vrut măcar o dată să plecăm și să lăsăm totul în urmă. Cu toate acestea, a continuat domnia sa¸ nu poți trăi în plecare, iar orice plecare presupune și o întoarcere.
Alina Vițel a văzut romanul ca un amestec de istorie și muzică, de apartenență și renegare a unui spațiu și a unei lumi. Alina a găsit între paginile cărții șansa de a experimenta o altă perspectivă asupra evenimentului istoric, de a se bucura de simțul poveștii, de a plonja într-o lume complexă, colorată, savuroasă: Simțeam că cineva se joacă cu mintea mea. Alina a mărturisit apoi că a rămas impresionată de felul în care iubirea este construită (și deconstruită) în roman, căci ea nu este întru totul căutată, ci poate mai degrabă primită, în cercul perpetuu al poveștilor care nasc alte și alte povești. Amintirile despre trecut sunt înșelătoare, ține ea să ne avertizeze în finalul prezentării. Un pic mai târziu, Cătălin Pavel a mărturisit că a mizat într-o mare măsură pe ideea de joc atunci când a scris cartea, că a căutat să transforme seriozitatea și prestigiul unui personaj istoric în ceva straniu, bizar și, nu în ultimul rând, în ceva ludic, frivol, viu. Vreau ca personajele mele să fie imperfecte. Tot barocul personalității lui Josquin a dispărut în istorie, rămânând doar numele, iar eu am vrut să îi dau înapoi carnea, concretul, pentru că nu poți îmbrățișa o abstracțiune.
Cu aceeași energie a ideilor sale pe care am descoperit-o în prezentările de la Filit, Raisa Manolescu și-a început „pledoaria” spunând că atunci când apogeul este atins, decăderea este inevitabilă, acesta fiind motivul pentru care ea a rămas cu impresia că Josquin caută să amâne finalul poveștii prin povestea de iubire dintre el și Ilona. Dacă vrei să iubești te întorci, dar ca să te întorci trebuie mai întâi să pleci. Iubirea dintre cei doi, spune Raisa, se naște dintr-o absență, din imperfecțiuni, este translucidă și transcende timpul și spațiul. Nu trebuie să iubești intens, ci îndelung, a încheiat ea cu gândurile trubadurului încă vii în memorie. După prezentarea sa, a urmat un moment în care Cătălin Pavel a citit un scurt fragment din roman, intonația calmă a vocii instalând o stare de liniște chihlimbarie în sală, unde până și aparatele de cafea păreau că tac și ascultă povestea despre felul în care văd oamenii actul îndrăgostirii (de cuvânt, de lume, de celălalt).
Vorbind despre cartea lui Cătălin Pavel, Bogdan Crețu a apreciat calitatea și dimensiunea ludicului, acestea fiind dovada unui stil și a unei realități ficționale care nu te pot lăsa indiferent. De asemenea, am fost îndemnați să răspundem tentației de a cădea în capcane atunci când parcurgem o carte, întrucât singura șansă a unei cărți este cea pe care o dă cititorul, iar curiozitatea este esențială atunci când citim. În paginile romanului putem găsi tot felul de deschideri, de uși care te invită să le deschizi, ca o mânușă aruncată pe care nu te poți abține să nu o ridici. Mai mult, Bogdan Crețu ne-a atenționat că tendința noastră este de a judeca personajele prin prisma unui prezentism pe care îl practicăm, dar că personajele (și personalitățile) ar trebui încadrate în epoca în care ele au trăit pentru a putea fi înțelese cu adevărat.
Fiecare carte constituie o ușă. (…) Cărțile cu adevărat valoroase sunt cele care te duc într-un alt spațiu, unul care nu este pre-existent, ci care se formează pe măsură ce realizezi un efort ca să deschizi acea ușă.
După ce am aflat povestea cuvântului paradis și ni s-a șoptit despre legătura dintre apocalipsă și finalul sulului pe care e scrisă o poveste, așadar finalul lecturii, ne-am simțit total prinși în vraja pe care invitatul nostru de astăzi a reușit să o țeasă încă de la început cu atâta măiestrie. Una dintre ideile cele mai interesante pe care a adus-o în fața noastră este aceea că scriitorul nu ar trebui să facă altceva decât să gestioneze pathosul; el lucrează cu emoțiile care ajung la cititor, dar care nu trebuie să îl inhibe. Astfel, o carte nu trebuie să fie nici prea subțire, dar nici prea densă. De asemenea, scriitorul ne-a spus că, în viziunea sa, un autor se întoarce întotdeauna la temele obsesive care îi guvernează căutările literare. Prin parodia care se găsește în Chihlimbar, nu am încercat să ajung la adevăr, afirmă autorul, ci la oameni, căci pentru mine scrisul reprezintă o unealtă a reapropierii de oameni. Revenind la ideea de plecare si, implicit, de întoarcere, Cătălin Pavel ne-a spus că trebuie să fim mereu în mișcare, că nu poți să îngheți undeva. Desigur, nu trebuie să te schimbi fundamental, ci să rămâi tu însuți, dar, în același timp, să te miști mereu într-o direcție sau alta, să nu îți asumi o atitudine de suficiență.
Întrebat ce nu ar vrea să audă despre romanul său, Cătălin Pavel ne-a mărturisit că nu vrea ca acesta să fie privit drept un compendiu de trimiteri culturale și istorice care să nu transmită, în esență, nimic. Dimpotrivă, el crede că literatura este vie, nu o invenție; ea e formată din oameni care au sânge cald și care chiar există, așa cum și cărțile, pentru mine, există cu adevărat. Fiecare carte constituie o ușă. Poate fi doar cadrul unei uși în mijlocului unui câmp, prin care intri, dar, de fapt, ajungi în același loc. Poate fi o ușă pe care atunci când o deschizi dai de un zid, deci care, practic, nu te duce nicăieri. Cărțile cu adevărat valoroase sunt cele care te duc într-un alt spațiu, unul care nu este pre-existent, ci care se formează pe măsură ce realizezi un efort ca să deschizi acea ușă.
Rugat să adreseze o întrebare celor din sală, Cătălin Pavel s-a descurcat la fel de bine ca alecartienii, găsind tonul pe jumătate ludic, pe jumătate serios și făcând față cu brio provocării și răspunsurilor sincere ale colegelor noastre. Spre sfârșitul întâlnirii, domnia sa a afirmat că are deplină încredere în cititor, întrucât acesta este cel care își dedică timpul cărții și care vine cu întreaga sa lume pentru a o întregi pe cea gândită de autor. Când scrii, vrei să dovedești ceva, iar la final toate lucrurile din mintea ta se leagă între ele.
Întâlnirea cu cei doi invitați s-a încheiat sub auspiciile unui îndemn cald și plin de sinceritate de a îmbrățișa cărțile indiferent ce vor ele de la noi. Am rămas cu impresia unor clipe deopotrivă dense și translucide în frumusețea lor, a unor momente vii, în care Cătălin Pavel ne-a făcut parteneri și prieteni de drum ai căutărilor sale, lucru pentru care îi mulțumim.
*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a de filologie la Colegiul Național Iași.
Foto: Alina Sava
