Arcanele lumii și căutarea iubirii în Chihlimbar, de Cătălin Pavel

Sunt iubiri care sângerează, ce sunt de cristal, atât de ușor se pot risipi, iubiri pe care nimeni nu le poate ține în loc și trebuie lăsate să zboare, în libertate, dar și iubiri cu nuanțe timide de chihlimbar, care strălucesc în întuneric, care te fac să crești cu și prin ele. În Chihlimbar, pe fundalul muzicii renascentiste, se expun povești de viață autentice, pulsatile, care se construiesc în jurul unei iubiri marcante pentru fiecare dintre cei care au avut norocul să trăiască una.

Lumea era întotdeauna în spatele unei alte lumi intermediare. Nu puteai să atingi nimic fără să treci prin chihlimbar și să devii intermediar și translucid tu însuți.

Viața celui mai important compozitor renascentist, Josquin des Prez, este învăluită într-o ceață densă. Or, romanul lui Cătălin Pavel este construit tocmai având ca substrat o negură – neșansa sau norocul dat de necunoscut. Așadar, viața fiecărui personaj este inevitabil clădită în jurul unui nucleu de o culoare chihlimbarie, transparentă, asumată, ca mai apoi acest nucleu să își formeze propriile determinații care să se întindă și să cuprindă toate sferele existențiale, să își clădească numeroase învelișuri cu ascunzișuri greu de descifrat. Adevărul unei lumi se transformă într-un bun personal, romanul propunând exemplul lui Josquin, suflet hoinar, rătăcitor, care ajunge fără să vrea pe pământ românesc, în Dobrogea. Ceea ce căuta el cu adevărat aici în sat avea să afle fără să întrebe pe cineva, pentru că nu ar fi suportat răspunsul esențial din partea unui necunoscut. Astfel, acesta ajunge să își însușească simbolic o lume pe care, în cele din urmă, o va părăsi, după ce își va găsi echilibrul în spațiul ei protector, familial. În acest fel, fiecare durere și fiecare amintire sunt tratate cu o ironie brută de o calitate neprețuită, ironie care pare doar să sfideze orice regulă a circuitului normal al lumii. În ceea ce privește muzica acestuia ca punct de referință pentru romanul în cauză, ea este flexibilă, incredibil de ofertantă la nivel de semnificație pentru ascultător. În genere, sacră, dedicată întru totul ființei supreme, armoniei perfecte, dar și laică, pe model trubaduresc, fapt ce îl ajută pe Cătălin Pavel să își construiască personajul pe o anumită direcție, încadrându-l în tiparul căutătorului ce își transformă parcursul, existența sa și a celor din jur, într-o satiră veritabilă.

Trăim în mai multe lumi deodată, altminteri n-am îmbătrâni niciodată.

Toate visele pe care le-ai construit cândva, toate scenariile, toate planurile pe care ți le-ai imaginat se întorc mereu în locul în care s-au născut. Nevoia de recunoaștere a sinelui, a întregirii unei imagini personale, îl poartă pe trubadur pe acele pământuri unde își va găsi marea iubire pierdută în urmă cu douăzeci de ani, pe Ilona; fiica de a cărei existență nu știa, Magde; dar și prieteni, oameni de încredere, Akiba, tâlharul și Dimitrie Cantemir, acordeonistul. Absurdul este ascuns în lumea satului, în glume, în tipologii, în confruntări de mentalități, în povești spuse în cârciumă, la colțul unei străzi înguste, sub crengile bătrâne ale unui copac, pe malul unui lac. Era deci puțină lumină aruncată asupra unor lucruri care rămăseseră întunecate, poate pentru că așa păstrau mai ușor restul de disperare îmbibat în ele.

Străinul se integrează ușor-ușor în spațiul descoperit, găsește răspunsuri la unele întrebări și trăiește în granițele impuse de propriile greșeli, care devin pilaștrii unei existențe, unei călătorii. Spiritual, el este sărac, se învârte în cercul vicios al propriilor erori cu chitara în spate, în căutare de povești. Ai știut, și nu ți-a păsat, că vei fi întrebat asta, cum ai putut să cauți și să găsești  atît de mult în ceva atît de pieritor, cum a putut îmbrățișarea asta să însemne pentru tine însăși viața, cînd acum știm cît de limitată era, acum, cînd avem înțelepciunea nimicniciei. De cele mai multe ori, când un ceva nu poate fi cuprins, când nu are explicație sau sens se dorește a fi eliminat pentru că necunoscându-i-se forța ar putea distruge armonia deja prezentă. (Dumitale nu-ți pasă de gardul care cade, și asta mă îngrijorează, dumneata nu ai niciun scop; dacă aș ști că ai venit să cumperi tot satul meu ca să îl razi(…) aș ști cum să mă port.)

Dacă în prima parte a romanului, raportarea se face în mod direct la muzică, se trăiește prin și din ea, Josquin fiind un factor perturbator, străin, în cea de-a doua se produc mici modificări în structura personajului care își găsește refugiu într-o familie regăsită. Schimbându-și structura interioară întrucât se atașează, iubește, dar nu fugitiv, este obligat să își găsească un sens și în lumea materială. Până atunci persista și se adâncea în greșeală tocmai pentru a trage învățăminte, pentru că natura sa se obișnuise cu pierderea, transformând-o într-un mod profitabil. Totul se schimbă când chitara și lenea nu mai pot să asigure liniștea și confortul unei familii. Magde și Ilona vor să îl transforme într-o mică piesă dintr-un mecanism existent de o veșnicie, uitând sau neștiind, de fapt, că stabilitatea, că o poziție clară, un rol cert nu au cum să corespundă unui om al poveștilor, al străzii, al muzicii, al desfrâului, al libertății. Cînd se trezi  din somnul otrăvitor de zi, fu notificat că întoarcerea din somn în lumea asta e o izbitură cu burta de apă. Uneori izbitura asta e fericită, în mijlocul mizeriei ți se pare deodată că există și o trombă a frumuseții și eternității lumii. Ca dovadă, va eșua și nu va primi postul de profesor la școala din sat.

Știi, nu trebuie să iubești intens ca să înveți despre dragoste, ci doar să iubești îndelung.

Dimitrie Cantemir, Akiba, Magde, Argint, viceprimarul sunt constructori de povești, dând o formă exactă iubirii. Trăită diferit, iubirea fiecăruia se consumă cu nesaț, în neștire și se finalizează prin eșec sau în parțială neîmplinire. Niciun personaj al lui Cătălin Pavel nu este mulțumit de iubirea sa, poate doar cea a fiului lui Argint este una constantă pentru că este naivă, copilul percepând lumea cu un aer amărât, deoarece deja nu se mai miră de nimic din ce vine dintr-un spațiu pe care oricum nu îl poate cuprinde în întregime. Din fiecare experiență rămâne o umbră, dezvoltându-se un soi de atașament pentru tot ce a fost și nu se va mai repeta niciodată. Romanul poate fi privit și ca o înșiruire de „învățăminte”, fiecare capitol, fiecare „zi” a trubadurului materializându-se într-o lecție ce stă ascunsă în multe dintre rândurile autorului. Ilona se dovedește a nu fi singura iubire a lui Josquin. După pierderea acesteia, rătăcește mult și totuși, în Italia se găsește cineva care să îi ofere speranță, o prezență misterioasă, neînțeleasă. După ce o va pierde și pe aceasta fără voia lui, se va întoarce inconștient la Ilona, la punctul inițial. Iubirea lui se naște din pierdere, iar prin pierdere capătă putere și însemnătate.

Nu mai ești iubit decât din momentul în care te întrebi dacă nu cumva mai ești iubit și vezi că așa e. Pierderea cea mai mare are loc, bineînțeles, nu dacă celălalt își retrage iubirea lui, ci dacă reușește să te împiedice să-l mai iubești.

Începutul și finalul romanului se situează în alte sfere decât cele ale profanului, ale banalului, pornesc de dincolo de oameni, motivul comun fiind povestea. Finalul, în genere, aduce conchiderea unei experiențe și cere rememorarea acesteia. Or, Josquin, care a trăit doar din povești distincte, date de locuri străine, îndepărtate, simte stabilitatea din propria viață ca pe un sfârșit prea dur pentru propria poveste. În ziua de apoi, ți se va cere o poveste cum bine se dezvăluie în incipitul romanului. O poveste autentică și căreia nu îi vei putea adăuga înfloriri pentru că în acest mod ai distruge coerența și adevărul vieții a tot ce ai trăit. Întregul roman pare că se construiește în jurul acestei idei de povestire. La nunta lui Akiba va avea loc un concurs de povestiri despre Dumnezeu, cu înțelesuri ciudate și încifrate, dar care vor dezvălui o mică parte din adevărată interioritate fiecăruia.

Chihlimbar e o carte complexă, despre muzică, despre istorie, despre dragoste, toate constituind fundalul pe care se va contura, la final, din contopirea lor, literatura. Drama și umorul își găsesc adăpost sigur în toate poveștile țesute și întrețesute una din alta. Un adevăr generează un altul, un fir de ață alăturat altuia alcătuiește o țesătură, un om alăturat altuia formează umanitatea, iar o poveste spusă dintr-o poveste nu își va găsi final.

P.S. Am ales să privesc Chihlimbar ca pe o provocare. Pot spune că am citit romanul cu o speranță neînțeleasă, punându-mi obsesiv întrebarea: Va rămâne? Trubadurul va rămâne? Am încercat să simulez plecări, despărțiri, lacrimi, îmbrățișări și am continuat să citesc. Am rămas cu impresia că poți trăi doar pe acordurile line ale muzicii și din iubire, că doar împreună cele două își găsesc un sens care, în cele din urmă, se intersectează cu cel al vieții propriu-zise. Toate se leagă în romanul lui Cătălin Pavel, acțiunea în sine e un fir cu noduri ce trebuie descâlcite, așadar, răbdarea rămâne cheia. De fapt, întreaga schemă cu determinațiile sale, mai precis, toată povestea cu micile sale tentacule este un test al răbdării și al încercării autentice de a construi un personaj și de a-l plasa într-un spațiu care nu ar putea fi asimilat de către acesta. Sfârșitul m-a condus la ideea că valoarea romanului poate fi pusă în balanță cu piatra de acel galben etern, galben din soare… Da, despre chihlimbar vorbesc. Diferența? Poate doar că transparența pietrei nu echivalează întru totul cu esența omului care, prin natura sa, va lăsa mereu loc de încă o dilemă, de încă un secret.

 

*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articolul va publicat în numărul 20 al revistei „Alecart” care va apărea la sfârșitul lunii mai.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.