Cu porcii, spunea bunicul, era întotdeauna ușor, căci ei aveau pielea moale și niciun cuțit, oricât de bont, nu se opintea în gâtul lor, cum de atâtea ori se întâmplase cu vițeii. În joia dinaintea Crăciunului, cel mai voinic bărbat din sat era chemat pe rând la toate casele, își făcea cu precizie treaba și era omenit la masă, cu borș de sfeclă și fasole, cât încă nu se mânca de frupt. După ce i se înfigea cuțitul în gât, porcul zbiera cumplit, în casă copiii și femeile închideau geamurile și apucau perne și pături înghesuindu-se unii în alții și apăsându-și-le peste urechi. Ieșeau apoi unul câte unul și aruncau peste el fân uscat, învelindu-l până doar firicelele de sânge ieșindu-i din gât și din urechi mai răsăreau de sub claie și-i dădeau foc. Tatăl rămânea în liniște de pază și când fânul ardea de tot, se aduceau doi pari înguști din lemn curat și se așezau de o parte și de cealaltă a porcului, ca să-l răsucească și să-i afume burta. Rapănul, zicea bunicul, îl îndepărtau bărbații cu perii mari și tot din paie, până rămânea alb și lucios ca pojghița caimacului. Atunci copiii o zbugheau prin spatele mamei și rupeau din șorici, fugind cu el prin pumni. Uneori, șunca era așa de groasă, așa de groasă, spune bunicul și îmi arată patru degete cu falangele apropiate pe orizontală. Kilogramele se stabileau în funcție de cap. Îi tăiau porcului capul dintr-o singură spintecătură și uitându-se la el știau. Când capul porcului avea 12-13 kilograme, porcul putea să ajungă la 120-130. Apoi, mai mult sau mai puțin mulțumit de roadă, rămânea tatăl să împartă animalul în coveți, după ce îi va fi îndepărtat cu grijă slănina. Cu un cuțit mult mai îngust și strecurându-și mâna pe sub pielea lui, în crivăț se auzea acest fâșâit înnebunitor, dar care mângâia urechile tatălui și pisicilor care dădeau târcoale. Picioarele devenite cotoare, mațele hrănite cu apă și sare de cu două trei zile înainte, ca să se întărească, râtul și burta stăteau așezate în câte o covată lungă și erau duse pe rând în camera rece a oaspeților, unde mâțele nu ajungeau și puteau aștepta cuțitul mamei de a doua zi. Așa creșteau copiii, până când fiecare la casa lui, cu porcul lui, cu nevasta și copiii lui, învățau treburile gospodărești ca pe o rugăciune în timpul căreia nimeni nu îndrăznea să se ridice din genunchi.
Porcul lui Grigore era pricăjit, slab și bolnav când îl primi după însurătoare. Dar până în iarnă se rotunji, coada i se cârlionță, ochii i se învăpăiară, râtul i se coloră și în curând, când venea Grigore de la biserică, se învârtea în jurul lui, guița sprinten și ca un câine își urma și își îngâna stăpânul prin curte pentru că și stăpânul lui se purta cu dânsul ca și cu un om de-al casei. Până să înghețe streșinile și preotul să pregătească umblatul cu Ajunul, bărbatul își crescuse porcul cu vigoare și îndârjire, dar de drag și parcă uitând mirosul de păr pârlit, carne arsă și imaginea parului atârnat deasupra streșinii de care tatăl încolăcea metrii de cârnați și îi tăia apoi din picioare, ridicând mâinile deasupra capului și pipăindu-i pe rând, mustăcind și așezându-i mereu altfel. Așa trecu Crăciunul, veni anul nou și porcul lui Grigore zburda, mânca și creștea, deși nevasta îi amintea mereu că nici de Bobotează nu o să aibă ce pune pe masă, că vorbește satul și că și așa porcii au viață scurtă, tocmai pentru că Dumnezeu de asta i-a lăsat pe pământ, ca să trăiască și să fie tăiați. Grigore le spunea însă tuturor că porcul nu s-a întremat destul, că de ce să-l taie acum, când tocmai ce se apropie de 150, dar seara înainte să intre în casă trecea întâi pe la cotețul lui și din casă nimeni nu-l vedea sau auzea, pentru că Grigore și nevasta lui, proaspăt luați, nu aveau câine care să latre la primul semn.
Nu peste mult, frigurile Bobotezei se așezară tăcute, învelind, peste sat. Grigore umbla cu chiraleisa, dăscălind cu preotul de dimineață până seara târziu. După ei, o hoardă de copii culegea de pe gheață ce aruncau femeile din prag, turte și nuci, și alergau sârguincioși către preot și cântăreț, oferindu-le cu jumătate de mână ce apucau, în fugă și printre strigăte sălbatice de chiii-raaa-leeeiii-saa, să strângă. De câteva zile, când se întorcea seara acasă, Grigore o găsea pe nevasta lui aplecată deasupra oalelor. Însă când îl vedea că deschide ușa săliței de bucătărie, își atârna șorțul în cui și rămânea într-o fustă peticită cu resturi de prin perdele și prosoape de pomană și o bluză tinerească crem care ar fi încăput mai degrabă o elevă în școala generală, și se îndrepta către ferestre.
-Fă-mi loc, Grigore, mă urc după perdele.
Și Grigore se ridica încet, fără să spună un cuvânt și rămânea în exact același loc, doar că stând în picioare, ca la slujbă, cu privirea înainte și mâinile lăsate pe lângă corp, rotunjindu-i trunchiul și șoldurile. Femeia se apleca de fiecare dată prin spatele lui după scaun, fără să-i judece mișcările grele, fără măcar să-și încrunte sprâncenele. Blândețea ei obosită străbătea casa, ca un vânt călduț de primăvară care mângâie streșinile tuturor caselor și apoi o ia de la capăt. Femeia se urca pe scaun și cobora perdelele una câte una, inel după inel și rămânea un timp așa, cu falduri peste falduri albe în mâini. Atunci Grigore întindea mâinile după ele și o sălta și pe soția lui și o așeza cu tălpile pe dușumea, o urma apoi în curte unde amândoi se aplecau deasupra cădiței cum s-ar apleca peste un leagăn. Frecau săpunul făcut de ea în casă până îngălbeneau de tot perdelele și Grigore le ridica și le vântura în aer peste capul ei. Se ștergea cu dosul palmei de pantalonii murdari de leșie și tămâie. Ea se ridica, el storcea perdelele. I le pune în brațe, clătite doar pe jumătate și femeia aștepta plecarea lui de dimineață ca să se întoarcă și să le clătească ea până la capăt, să ia cârligele și să le întindă la uscat, să le păzească până îngheață.
În ultima seară, Grigore ajunse cu preotul și la casa sa. Intrară amândoi în strigătele copiilor care rămăseseră în poartă. Femeia așezase pe masă un coș cu fructe de care cu greu făcuse rost și întorcea ultima turtă pe plită când îi auzi venind. În grabă își șterse mâinile de șorț, pe față și pe dos, îl atârnă în cui și turnă o mână de apă rece peste foc. Preotul aghesmui curtea, sălița bucătăriei, camera de oaspeți și cea de zi și se sprijini de pervazul jos al ferestrei, privind-o pe femeie cum înghesuia turte, crude și făcute la un loc, într-un ziar. Lăsându-l pe Grigore aplecat deasupra focului, femeia îl petrecu pe preot spre poartă. În urma lui, aruncă spre ultimii copii rămași zbenguindu-se pe drum cu un pumn de miez de nucă care alunecă pe ghețuș până departe în lumina ultimului felinar de pe uliță și, când preotul se întoarse către femeie la răscruce, zgribulind și fluturând din mână, un guițat asurzitor străpunse ca un crivăț aerul cald care umpluse curtea și împrăștie în chiote copiii.
-Chiii-raaa-leeeii-saaaa!
*Ioana Tătărușanu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Anul acesta a obținut Premiul I (cu punctaj maxim) la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a participat ca poet invitat la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” (Sibiu), a avut o lectură publică la Institutul Blecher (București), a reprezentat pe scena TNI elevii care au jurizat/ au acordat, în cadrul proiectului FILIT, „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte”, a organizat împreună cu colegii de redacție „Întâlnirile ALECART” la FILIT .
**Lucrări de Ioniță BENEA
