Normalitatea anormalității: Cina, de Herman Koch

Cina nu este, cum ar putea crede un trecător grăbit printre rafturile librăriilor, nici o carte de bucate, nici un roman ușurel despre o întâlnire romantică, ci un volum care analizează la rece aparențele, egoismul, bunele intenții, „normalitatea” –  toate cu o doză tranșantă de cinism.

Fericirea își este suficientă sieși, n-are nevoie de martori.

Doi adolescenți și un al treilea aflat în umbră care încep o glumă, în primă fază nevinovată, ce devine treptat altceva: un gest sadic și cutremurător. O familie aparent normală care încearcă să depășească senzația de gust amar provocată de realitatea pe care evită prea mult timp să o analizeze. O femeie a străzii adăpostită într-o cabină mirosind pestilențial. O cameră care înregistrează. Toate acestea par scene rupte dintr-un film, dar se dovedesc realitatea pe care Herman Koch ne-o propune și o disecă atent.

Romanul scriitorului olandez propune un număr relativ limitat de personaje pe care cititorul ajunge să le cunoască îndeaproape, perspectiva rămânând a personajului narator, Paul, fost profesor de istorie care a renunțat la a mai preda din motive medicale, bărbat cu o căsnicie fericită și tată al unui adolescent pe nume Michael. Prima impresie asupra lui este cea a unui bărbat deschis, poate ușor introvertit, obișnuit să analizeze minuțios orice detaliu; această imagine se spulberă însă relativ repede, cititorul descoperind un bărbat cu probleme, sadic, maniac. Capitolele romanului surprind gradat, alternând, gândurile din prezent ale personajului, gesturile acestuia și flash-back-urile care recuperează realitatea cu care se confruntă. Descoperim că dorința de a fi un părinte de încredere, cool, ajunge să îl facă să cedeze în fața lui Michael și să înțeleagă prea târziu că nu e nici pe departe un tată lipsit de griji, ci că dimpotrivă, gravitatea faptelor tolerate se poate întoarce ca un bumerang împotriva tuturor.

Asta e partea apăsătoare a fericirii

Cina pe care cei doi frați Lohman o iau împreună cu soțiile într-un restaurant de lux, unul dintr-acelea unde trebuie să dai telefon cu trei luni înainte – sau șase, sau opt, nu e decât un pretext pentru a expune, ca printr-o lupă care focalizează detaliile și apoi le mărește, relațiile din interiorul celor două familii și modul în care funcționează viața interioară a personajelor. Serge Lohman, un cunoscut politician, abil și lipsit de scrupule privit prin ochii fratelui mai mic, se află mereu în contratimp cu ceea ce așteaptă Paul de la el. Viețile celor doi se recompun prin scenele pe care Paul le rememorează, dar și prin gândurile acestuia despre pragmatismul și viața pe care fratele de succes a ales să o ducă. Aparent mulțumit de ceea ce trăiește, de încrederea în soție și în Michael, Paul își consumă de fapt existența încercând să rămână la suprafața lucrurilor: a fost nevoit să renunțe la a mai preda istoria, e diagnosticat cu o boală ce trebuie ținută sub control cu pastile, e dispus să facă orice pentru a păstra imaginea unei vieți perfecte și liniștea coconului familial pe care și l-a creat.

Romanul îți oferă șansa de a intra în intimitatea personajelor, de a le cunoaște și de a înțelege că nimic nu este ceea ce pare, că toți poartă o mască și că fisurile abia vizibile inițial ajung să scoată la iveală compromisuri și bune intenții menite să acopere doar absența oricărei moralități. Astfel, Paul Lohman descoperă în telefonul lui Michael un videoclip în care băiatul, alături de verișorii lui, vor să scoată bani de la un bancomat. Un gest absolut normal al unor băieți provenind din familii care nu cunosc grija zilei de mâine. Sunt doar niște adolescenți care vin de la o petrecere unde au băut ceva și care își doresc să ajungă acasă. Un trup ce se adăpostește într-un loc în care niciunul dintre ei nu se aștepta să fie. Un dialog în care băieții îi cer femeii să se care, apoi un schimb de cuvinte jignitoare. Un miros pestilențial, un miros care pare a avea o densitate cutremurătoare. Băieții mai întâi se sperie, apoi ajung să se amuze copios, să înțeleagă faptul că nu ei sunt victime, că ei sunt cei ce dețin controlul. O canistră goală care aterizează în capul femeii – ca o lecție de umilință ce trebuie cu atenție predată de acești adolescenți de condiție bună. Un final zguduitor: bricheta aprinsă, trupul luând foc în hohotele care răsună în noapte.

M-am gândit la fericire – la cuplurile fericite și la ochii fiului meu.

A omorî este, cu siguranță, un cuvânt dur. Paul Lohman nu îl folosește, deși conștientizează până într-un punct situația extrem de gravă a celor doi copii. Cât timp poate ignora, preferă însă să se prefacă: nimic nu s-a întâmplat, chiar dacă imaginile au apărut la televizor și poliția îi caută pe cei vinovați, chiar dacă în telefonul lui Michael sunt și alte filmulețe, chiar dacă fratele lui l-a invitat la această cină tocmai pentru a discuta despre ceea ce acum ei știu.

Momentele de tensiune sunt echilibrate de descrierile savuroase ale locului și cinei propriu-zise: atitudinea și gesturile patronului și ale chelnerului, succesiunea felurilor de mâncare, discrepanța dintre ceea ce se află pe fiecare platou și povestea care se vinde. Totul prin ochii lui Paul, din ce în ce mai dezgustat de efortul pe care îl presupune această epatare a statutului social al lui Serge și de povara de a face față unor frânturi de adevăr tot mai inconfortabile. Treptat, imaginea familiei perfecte, a încrederii și echilibrului se fisurează, existând multiple crevase care sunt pe punctul de a se transforma în adevărate găuri negre, mici secrete întunecate, probleme care par a nu mai putea fi ținute sub control. Fiecare personaj pare a fi atins de o disfuncționalitate relațională: perspectiva lui Paul nu este doar rece și complet distantă, ci de-a dreptul contorsionată de violență și stranietate. Dincolo de aceasta însă, realitatea interioară a celorlalți nu e mai puțin monstruoasă: nevoia lui Serge de a fi admirat, egoismul lui Babette, soția lui, debusolarea celor trei adolescenți, dintre care unul înfiat din Burkina Faso. Până și  Claire, soția lui Paul, inițial cea mai luminoasă figură din grup, atât de drăguță și de amabilă, devine un personaj cinic, care este în stare să facă orice pentru ca fiul ei să nu fie găsit vinovat și să nu suporte consecințele actelor sale. În mod neașteptat, Serge Lohman, bărbatul superficial și politicianul ambițios, ajunge să fie cel mai corect în această companie de oameni-măști care au devenit orice altceva mai puțin părinți și oameni responsabili. El este singurul care ajunge la concluzia că cei vinovați, chiar dacă aceștia sunt chiar copiii lor, trebuie pedepsiți. Hotărârea sa de a renunța la candidatura de prim-ministru nu face însă decât să grăbească pulverizarea definitivă a măștilor celorlalți, scoțând la iveală meschinăria, egoismul, monstruozitatea fiecăruia, iar amânarea nu este altceva decât gestul care demonstrează, o dată în plus, că nimeni și nimic nu poate determina aceste personaje să-și recupereze umanitatea nealterată de viciu.

Cina este un roman despre perversitate și despre cum coexistă aceasta cu cele mai nobile intenții.  Extrem de bine scris, profund cinematografic prin succesiunea de scene scurte, percutante din punct de vedere vizual, el gravitează în jurul conflictului interior pe care îl generează nevoia acestor oameni de a păstra aparența normalității.

Câtă vreme nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă nimic.

Mergând pe stradă, după ce am terminat de citit romanul, am început să mă întreb ce gânduri se ascund în mintea unui tânăr zărit întâmplător și care purta o pereche de pantofi sport Nike, asemenea lui Michael, în sufletul unui biciclist ce asculta muzică la o pereche de căști fără fir, ce a făcut cu o seară înainte acest băiat care merge liniștit în fața mea. Am înțeles că problema adolescenților din romanul lui Herman Koch nu era una de natură socială. Ei nu ajung să cunoască și să facă rău pentru că sunt nevoiți, împinși de o realitate socială nedreaptă. Căderea lor e generată de o întâmplare, dar acutizată de aroganța gândului că ei sunt mai buni, că ei își permit, că lor li se permite. Și, categoric, de încrederea și libertatea pe care părinții ajung să le-o acorde.

Revenind la impactul romanului, intrând într-o cafenea sau pur și simplu privindu-i pe cei de-o vârstă cu mine după ce am terminat de parcurs și ultima pagină, mă gândeam la secretele pe care gesturile lor obișnuite le pot ascunde, la faptele pe care le facem și care nu ajung să fie niciodată cunoscute de ceilalți. Și dacă ei erau lipsiți de secrete și, implicit, de poveste, oare nu sunt niște oameni morți, asemenea lui Paul Lohman după ce renunță să mai ia pastilele recomandate doar pentru a se simți din nou viu și astfel virând definitiv spre nebunie? Indiferent de răspuns, romanul lui Herman Koch propune o realitate zguduitoare într-o manieră deloc confortabilă și, cu siguranță, cina pe care o veți servi imediat după lectura lui nu va fi una obișnuită.

 

*Articol preluat din Alecart 23, număr dedicat FILIT-ului. 

(Horia-David Munteanu, redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.