Prin aeroporturile ființei noastre: Cinci poeme din Rotterdam, de Dumitru Crudu

Dintotdeauna am fost conștientă de efectul prim, inevitabil, al necunoscutului: o avalanșă de gânduri și senzații. Am observat și ce se întâmplă dacă același necunoscut este coplanar și intersectat cu o singurătate acerbă: procesul se intensifică până când orice gol, fiecare pliu al sufletului e ocupat de o idee, de o imagine. Așa devenim supușii propriului sine, pentru că, de cele mai multe ori, tocmai trăirile ne domină; nu ne hrănesc, ne consumă. În aceste condiții, ordinea e exclusă. În consecință, haosul nu poate fi deslușit, deci nici exteriorizat. Și atunci cum îi reziști? Îl lași să te macine sau îl reverși în forma brută, frustă, pentru a te elibera?

Poeziile din volumul Cinci poeme din Rotterdam, de Dumitru Crudu (editura Charmides, 2017), au drept fundament, din perspectiva mea, a cititorului ce nu a fost nicicând la Rotterdam, dar care a trecut prin același necunoscut, tocmai raționamentul expus mai sus. În fața necunoscutului, poetul învață să vadă, să meargă (dar niciodată să zboare), să-și imagineze, se lasă purtat/cucerit și face scenarii. Astfel că poemele sunt îndelung gândite, descompuse și resuscita(n)te, dar, în organizarea lor, îi asumă haosul, dezordinea. În fond, pot fi altfel gândurile? Tocmai în această formă „neprelucrată”, ele devin valoroase, căci din ele se creează poeme pe care nu le citești, ci le gândești. Versurile se succed rapid: cuvinte, construcții, imagini se reiterează în disperarea disimulată a situației, validând naturalețea textului și conturând „povestea” din spatele poeziei.

Fără a fi redundant în exprimare sau agasant prin imposibilitatea de a fi prezis, Dumitru Crudu proiectează o criză interioară pe obiectele din imediata apropiere, însușindu-și necunoscutul.

Rotterdamul nu mai este orașul străin, este spațiul de desfășurare nelimitată a eului. Acest volum nu ar putea să fie Cinci poeme din Chișinău, nici din Flutura, căci ambele sunt spații bătătorite îndelung de mintea creatorului, spații în care pasul și vocea îi sunt cunoscute, în care el însuși se recunoaște. Poetul merge și își strigă viața acolo unde nu o găsește, acolo unde are nevoie să fie condus, chiar dacă ghizi îi sunt niște rațe, acolo unde nu-și recunoaște propria cămașă și acolo unde aeroporturile îl lasă mereu singur.

Atipică într-un spațiu al poezii contemporane prea des definit de exotism și neconvențional, poezia lui Crudu nu șochează, nici nu pune în gardă și, cu atât mai puțin, nu contrariază subit și fără explicații prin imagini sau atitudini. Este poezia melancolicilor sau, dacă vreți, a cardiacilor. Ea acționează exclusiv în interior și prin interior. Concentrația de agitație per vers e mică, mai ales la începutul poemelor. Textul curge sub ambalajul natural al narativității și nimic nu-l pregătește pe cititorul necălit. Tensiunea se construiește însă treptat, cu fiecare moment de derivă, cu fiecare criză personală reflectată în problemele umanității. Apogeul nu se anunță (în unele cazuri nici nu există). Adevăratul punct culminant e atunci când cititorul realizează, la finalul lecturii poemului sau chiar la finalul altui poem, că i s-a implantat în chip pașnic, și deloc abuziv, o nelămurire, o întrebare, o problemă, asumându-și-le în cel mai responsabil mod. Și, pentru că există între toate cele cinci poeme o coeziune puternică la nivelul elementelor și al atmosferei, ele, poemele, există în formă desăvârșită și acționează eficient doar în această formulă completă.

Poeziile în sine pot fi citite/gândite în absența celorlalte, pentru că surprind ipostaze și colțuri diferite ale aceleași realități, dar, în aceste condiții, puzzle-ul eului rămâne fragmentat.

Am menționat încă de la început nevoia periodică a ființei de a lupta împotriva gândurilor ce se revarsă dintr-o sursă necunoscută în interior. Acest volum de (puține!) poeme m-a convins că metoda cea mai puternică (și sigură) este să încerci să creezi frumos din ele, ceea ce presupune să le revelezi într-un spațiu extern și să le atribui altcuiva. În acest proces nu te dezici de ele, dar te detașezi; nu ești în afara lor, dar le vezi prin prisma exteriorului. Pe acest parcurs merge și Dumitru Crudu și, fără frica ridicolului care limitează, fără rețineri și complexe de orice natură, călătorește în sine prin intermediul ființelor și lucrurilor. Interesantă este tocmai alegerea acestor intermediari: rațele, cucoana africană, cămașa, Ea și, abia în final, El.

Rațele (nu gâștele dintr-un alt poem!) sunt cele care primesc onorantul rol de a fi ghizii unui român basarabean rătăcit cu știință între străzile orașului gazdă. Spun rătăcit cu știință, pentru că al nostru călător își cunoaște coordonatele și itinerariul (pe faleza aia de sub pod,/ de sub podul pe care șuiera metroul/ cu care/ am venit/ și eu sau mă târâi pe faleza din cartierul emigranților/ de culoare după/ două rațe deodată), dar, cu toate acestea, alege să urmeze cuplul, impunându-le parcă propria destinație (merg după ele/ merg după ele pentru a/ ajunge la hotel/ e musai să o țin ață pe faleză/ după aceste două rațe). Atașamentul și nevoia aceasta de a le urma par a fi total absurde la început. Ulterior însă, cunoaștem personajul și lucrurile primesc o semnificație. În continuarea teoriei pe care o propusesem, aș fi tentată să spun că el e ghidat de prelungirea sinelui în exterior, de acea proiecție a interiorului în elemente externe. Interpretarea ar fi una plauzibilă, pentru că, până la urmă, personajul își expune nesiguranțele (în câteva zile va începe festivalul de poezie/ și eu nu știu în ce să mă/ îmbrac și dacă să/ mă tund scurt și mai ales dacă/ voi avea succes cu poeziile mele), ceea ce lasă loc auxiliarului din exterior. Dar, în teoria mea, nu e loc de două rațe sau prezența lor sub formă de cuplu mă derutează. În temeiul complementarității între poeme, îmi găsesc explicația în atmosfera celorlalte poezii, cu precădere în ultimele două.

(…)

Nu aeroporturile ne lasă singuri

O minunată radiografie a relației eului cu sine este poemul E moarte și e ceață pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam. Este poate poemul cel mai tensionat, cel mai revelator și cel care ridică cele mai multe semne de întrebare. Pe fundalul atmosferei de indecizie, de derivă, creat de anterioarele, acest poem amplifică neliniștea, dar o localizează și o stabilizează într-un singur spațiu definitoriu. Principalele elemente fizice ale acestuia sunt cămașa, clădirea și ușa, ceața, iar cele spirituale, care gravitează deasupra textului, sunt ascensiunea proprie și căderea celuilalt. De când am citit poemul pentru prima dată nu contenesc să mă întreb dacă este cineva care să nu fi ajuns la nivelul în care să nu își mai „recunoască propria cămașă”. Suntem atât de preocupați de urcarea cât mai sus în clădirea pe care o numim societate, încât ne uităm cheile, ne ignorăm spațiul rezervat (balconul) și nu ne mai recunoaștem propria versiune exterioară (cămașa). Și în acest poem se creează un cerc vicios: ne lăsăm cu toții mărturiile și ne marcăm teritoriul cucerit fără a ne uita cu milă la cel care/ e jos și bate cu disperare cu pumnul în ușă. Coborâm fie forțați de împrejurări, fie dintr-un exces de încredere în sine și ne găsim ulterior incapabili de a mai urca, căutând mila celui de sus (eu sunt jos jos/ în fața ușii de la intrare/ și bat cu mâna în ea/ sperând din tot sufletul să mă audă cineva/ și să-și facă MILĂ de mine și să-mi descuie ușa), dar aceasta nu mai vine, căci atunci nu ești nici sus, nici jos, nu mai ești nicăieri. (pentru că un om nu poate să fie în două locuri deodată/ și deseori nici măcar într-un loc). Așa cum ne pierdem cheile, reperele și noțiunea timpului, ne pierdem și accesul la propria identitate, la trecutul și frumusețea noastră. Și îi pierdem în egoismul parcursului ascensional și pe cei din jur.

Poate în chip simbolic, volumul se încheie cu două poeme despre singurătate, despre plecări și depărtări, despre migrarea sufletului mai mult decât a trupului și pierderea propriilor coordonate. De fapt nu aeroporturile ne lasă singuri (toate aeroporturile astea sunt gândite ca/ noile instrumente de tortură ale epocii noastre/ pentru a-i face pe oameni nefericiți), ci refuzul nostru și implicit, al poetului de a învăța să zboare. Nicăieri în acest volum vocea nu se desprinde de pământ. Un prim exemplu găsim chiar în poemul de început Rațele din Rotterdam: cele două rațe deodată își iau/ zborul și eu mă trezesc în fața/ hotelului meu/ singur. Ciclul continuă cu câteva versuri din același poem: m-am cărat la Paris cu trenul și/ cu autobuzul și cu/ mașina/ și cu metroul și pe jos, cu toate mijloacele posibile, numai nu cu avionul, singurul care zboară. Omițând alte câteva dovezi evidente, ajungem la un exemplu chiar din ultimul poem: am ieșit singur din aeroport și am urcat în tren.

Adevărul este că în această lume accelerată în care trăim, zborul este primordial. Cel ce zboară, cel ce știe să se desprindă de un spațiu, fie și doar cu gândul, are mai multe șanse în lupta pentru supraviețuire. În universul lui Dumitru Crudu, alte spații (cele ale poeziei) sunt mai disponibile pentru călătorii transfrontaliere libere și eliberatoare, unde gândurile nu îți sunt verificate la fel ca pașaportul și unde cuvintele au cu adevărat valoare.

 

Notă: Articolul integral va putea fi citit în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018).

*Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.