„Olimpiadele sunt promovate disproporționat față de relevanța lor în formarea unor tineri educați, creativi și curioși. Ele așază elevii pe o ierarhie extrem de rigidă, invalidând talentele celor care nu <performează> și îmbătându-i pe câștigători cu parfumul unei <excelențe în educație> toxice și unilaterale.”
Acum câteva săptămâni am primit prin poștă diploma de absolvire. Nu am încheiat facultatea într-o notă festivă, nu am reușit să îmi iau rămas-bun de la colegi sau să ieșim la o terasă după ultimul examen. Pandemia a dat un gust amar acestui sfârșit și a stropit cu incertitudine alte începuturi. Totuși, mă pot uita la acești ani printr-o altă lentilă, astfel încât să îi privesc drept experiența transformatoare care au fost de fapt și ca pași dintr-un parcurs pe care încerc să îl guvernez cât mai înțelept. Pentru mine mai urmează cel puțin un an de studii postuniversitare, pe care sper să îl trăiesc intens, matur și cu inima deschisă. De aceea, mi-am petrecut o parte din ultimele luni gândindu-mă la micile sau marile mele revelații de la facultate. Am încercat să îmi structurez impresiile într-o listă de regrete. Am numit-o așa întocmai pentru că am avut parte și de succese în adolescență, și de o doză mare de noroc – dar știu sigur că aș fi putut fi mai fericită, mai pregătită pentru viața de adult și mai receptivă la provocări noi. M-am decis asupra a cinci lucruri pe care le-aș schimba la adolescența mea, dacă aș putea retrăi acești ani.
- Aș participa la mai puține concursuri. Încă nu am descoperit vreo bucurie mai mare decât literatura și nu regret faptul că a reprezentat poate cea mai mare parte din adolescența mea. Regret însă modul în care am urmat această chemare – pentru că dincolo de festivitățile de premiere s-au ascuns prea multe momente de stres, nesiguranță, ori teamă de eșec. Odată ce am ajuns la facultate – unde nu am participat la niciun concurs și unde notele studenților sunt confidențiale – mi-am dat seama că nu am nevoie nici de competiția cu alții pentru a fi motivată, nici de vizibilitatea unui premiu pentru a mă simți împlinită. Ar fi trebuit să realizez acest lucru mai devreme și să îmi cultiv pasiunile cu blândețe și curiozitate, să învăț pe cont propriu lucrurile pe care nu le puteam parcurge la școală, să mă documentez despre istorie, politică, economie sau mediul antreprenorial. Ar fi trebuit să îmi dau seama că un premiu I la națională (sau două, sau cinci…) nu înseamnă că sunt un om pregătit să se confrunte cu lumea, sau nici măcar unul mulțumit cu propria persoană. Olimpiadele sunt un mit care există în mintea noastră, a celor care concurăm, pregătim sau corectăm – dar ele nu ne ajută prea mult în afara sistemului preuniversitar din România. Consider că olimpiadele sunt promovate disproporționat față de relevanța lor în formarea unor tineri educați, creativi și curioși. Ele așază elevii pe o ierarhie extrem de rigidă, invalidând talentele celor care nu „performează” și îmbătându-i pe câștigători cu parfumul unei „excelențe în educație” toxice și unilaterale. Cel puțin cu durerea aceasta am rămas eu după șapte ani de concursuri și olimpiade.
„Cele mai bune rezultate le-am obținut când am luat pauze, am dormit destul și am făcut sport. Este o concluzie banală, dar ușor de uitat într-o cultură în care a lucra până la epuizare este un motiv de admirație și un exemplu demn de urmat.”
- Aș lucra mai puțin și mai eficient. Aproape întotdeauna am investit 100% din mine într-un proiect – pentru că nu puteam scăpa de gândul că, dacă lucrurile merg prost, măcar nu mi-aș reproșa că nu am făcut orice mi-a stat în putere. N-am simțit niciodată presiune din partea părinților – a fost întotdeauna decizia mea, pe care mi-am asumat-o ca atare. Dar a fost o mentalitate greșită și, în cele din urmă, inutilă. Cele mai bune rezultate le-am obținut când am luat pauze, am dormit destul și am făcut sport. Este o concluzie banală, dar ușor de uitat într-o cultură în care a lucra până la epuizare este un motiv de admirație și un exemplu demn de urmat. Și cred că nu ar trebui să ne facem un scop din a fi productivi în fiecare moment al zilei: o minte relaxată este o minte spontană și agilă. Mai mult, odată ce am experimentat mediul profesional (ca intern în două instituții financiare, ca profesor pentru o școală de vară și ca student-ambasador în timpul facultății), am descoperit că angajatorii nu sunt neapărat impresionați de o persoană care își face treaba foarte bine și atât. Atitudinea este o componentă esențială a unei cariere de succes – optimismul, încrederea în sine, independența, relația cu echipa și dorința de învăța lucruri noi. Poate că par doar cuvinte goale, așa că voi aminti explicația pe care am primit-o de la un fost manager: petrecem mai multe ore printre colegii de la birou decât cu membrii familiei; de aceea, trebuie să ne alegem cu grijă oamenii alături de care vom sta cea mai mare parte a zilei. Și dacă aptitudinile tehnice se învață pe măsură ce acumulăm experiență, amabilitatea și entuziasmul trebuie să fie acolo de la început.
„Da, colegii mei din Occident știau poate mai puțină matematică decât mine când am început facultatea – dar aveau o gândire mult mai matură și o înțelegere mai amplă a problemelor cu care se confruntă societatea.”
- Mi-aș redefini ce înseamnă inteligența. Oarecum legat de punctul anterior, am realizat că justificarea mea pentru a lucra mult a fost încrederea că există o rețetă a succesului – o listă de criterii pe care trebuie să le îndeplinești cu eforturi, atenție, migală și dedicare. Ca elevi, ne petrecem foarte mult timp încercând să ne conformăm cu niște modele promovate de sistemul de educație, iar unii dintre noi reușesc acest lucru și primesc instant aprecieri. Însă acum nu mai consider conformismul drept un etalon de inteligență. Aceasta a fost una dintre marile descoperiri în anul I de facultate, când am scris primele eseuri de filosofie și nu înțelegeam de ce am rezultate mediocre: a face totul „ca la carte” înseamnă să nu pășești deloc dincolo de terenul bătătorit de alții înaintea ta, înseamnă să nu îți împingi gândirea la limite, să nu inovezi și să nu creezi nimic. Este, iarăși, o concluzie foarte simplă, care a trecut pe lângă mine multă vreme. Constat însă, cu speranță și bucurie, că alecartienii mai tineri nu suferă de aceeași iluzie, ci abordează cu luciditate anumite subiecte „tabu” în cultura noastră – rasismul ori transsexualitatea. Privind înapoi la anii de liceu, cred că aveam prea puține opinii, și prea puțină disponibilitate să mă informez despre lume. Să învăț era comod și, în mintea mea, era oricum apanajul inteligenței. Da, colegii mei din Occident știau poate mai puțină matematică decât mine când am început facultatea – dar aveau o gândire mult mai matură și o înțelegere mai amplă a problemelor cu care se confruntă societatea.
„În liceu ar fi trebuit să cred în educația non-formală și să înțeleg cât de important este să te dezvolți multilateral. (…) Am început să mă implic din motive complet greșite – toată lumea îmi spunea că astfel de programe <îți trebuie pentru CV dacă vrei la facultate în UK>.”
- Aș cultiva mai multe hobby-uri. Regret că nu am învățat mai multe limbi străine, că nu știu să cânt la niciun instrument, că nu am practicat vreodată un sport de echipă. Regret că abia la facultate am început să particip la dezbateri. Știu, probabil nu aș fi avut aceleași rezultate academice dacă aș fi inclus toate aceste activități în programul meu. Dar ar fi trebuit să cred în educația non-formală și să înțeleg cât de important este să te dezvolți multilateral. Mă bucur din toată inima de activitățile de voluntariat pe care le-am desfășurat în liceu – YouthBank, FILIT, Iașul Iubește Teii și altele. Am început să mă implic din motive complet greșite – toată lumea îmi spunea că astfel de programe „îți trebuie pentru CV dacă vrei la facultate în UK”. Am continuat din pasiune, pentru că începusem să mă transform în cetățean, să mă interesez de comunitatea mea, să descopăr o chemare pentru politică. Așa mi-am dat seama că trăisem prea mult în cărți și prea puțin în lume. Dar mi-ar fi plăcut ca voluntariatul să nu fi fost singurul hobby pentru care mi-am făcut puțin timp în liceu.
„Mai târziu am descoperit că majoritatea profesorilor universitari din UK oricum nu sunt deloc familiari cu ideea de olimpiadă, așa că probabil rezultatele mele nu au fost un mare atu în aplicația pe care am trimis-o.”
- Aș fi mai critică și aș avea mai puțină încredere în „autoritate”. Cumva, această ultimă idee cuprinde totul. Încă de prin clasa a noua, realizam că trăiesc într-un sistem cu multe probleme și știam că voi încerca să îmi urmez drumul (prin literatură la început, prin științe sociale mai apoi), în ciuda tuturor impulsurilor pe care le-am primit către alte direcții. Și totuși, am continuat să „performez” într-o cultură educațională pe care nu o recunoșteam ca fiind legitimă. Credeam că, respectând regulile jocului, voi ajunge la nivelul următor: o facultate de top. (Mai târziu am descoperit că majoritatea profesorilor universitari din UK oricum nu sunt deloc familiari cu ideea de olimpiadă, așa că probabil rezultatele mele nu au fost un mare atu în aplicația pe care am trimis-o.) Întreaga mea educație preuniversitară a fost populată de nenumărate clasamente explicite și implicite – dar niciunul dintre ele nu avea răspunsurile pe care le căutam eu. De aceea, cred că în relația cu adolescenții ar trebui să facem un exercițiu de modestie: să nu mai pretindem că le explicăm cum funcționează lumea, pentru că oricum nu înțelegem decât orizontul nostru (și de multe ori nici pe acela); să renunțăm la orgoliul că suntem un exemplu, că drumul nostru este cel corect și orice deviație de la el reprezintă un eșec; să nu le bagatelizăm emoțiile și aspirațiile. În loc să le înghesuim spiritul în formele-tip ale societății noastre, mai bine i-am îndruma să fie independenți și să schimbe societatea.
Pentru mine, a recunoaște aceste regrete este mai mult decât o meditație nostalgică asupra ultimilor șapte sau zece ani. Încă nu am depășit unele dintre atitudinile menționate mai sus, pentru că de-a lungul timpului au devenit o a doua natură. Dar am reușit, prin șansa unor experiențe interculturale și a unor conversații-cheie, să identific anumiți sabotori din mine care au prins rădăcini și pe care trebuie să îi smulg. Sincer, sper că nu multă lume se regăsește în ceea ce am scris – dar pentru cei care o fac, vă doresc un drum cât mai lin spre voi înșivă.
*Laura Ștreangă a absolvit The University of Warwick (First Class Honours & Examiner’s Prize in Philosophy, Politics and Economics), iar din octombrie va studia la University of Cambridge (MPhil in Development Studies). În liceu a fost olimpică la română obținând în clasa a XI-a Premiul II la Olimpiada Internațională de Lectură.
