„Nu poți vedea bine decât cu inima, esențialul e invizibil pentru ochi”.
Folosindu-se de recuzita unui roman polițist (la fel ca în Nuferi negri), Michel Bussi propune o inedită călătorie având ca pretext dorința unui misterios domn, Oko Dòlo, și a celorlalți membri ai unei ciudate frății numite Clubul 612 (toți fascinați de enigma ce încă învăluie dispariția autorului Micului Prinț) de a descoperi ce subtile legături există între destinul acestuia și cel al micului călător printre planete, devenit unul dintre cele mai îndrăgite personaje – deopotrivă de către copii și adulți – din toate timpurile.
„Înțelegi. E prea departe. Nu pot lua cu mine trupul acesta. E prea greu”.
Într-un demers provocator, romanul propune o călătorie în lumea de sensuri a cărții lui Saint-Exupéry, o adevărată „colecție” de interpretări și piste de lectură, legate permanent de recuperarea momentelor esențiale din viața autorului francez și mizând pe posibile apropieri dintre moartea acestuia și finalul Micului Prinț. O călătorie în care sunt atrași un aviator care nu a zburat niciodată și un detectiv ce se dovedește o tânără pasionată de această Biblie laică. O călătorie în care planetele sunt înlocuite cu mici insule, iar personajele pe care le întâlnea Micul Prinț sunt oameni în carne și oase al căror destin a fost influențat de lectura Micului Prinț, devenind ei înșiși asemenea personajelor de pe planetele pe care le vizitase acesta. O călătorie în care cei doi, Neven și Andie, descoperă ce se ascunde în spatele traiului fiecăruia dintre cei șase adoratori, cum a ajuns ca viața lor să refacă traiul personajelor de pe asteroizii vizitați de Micul Prinț, cum i s-a întâmplat fiecăruia să devină prizonierul nevoii de a face bani, al vanității, al dezamăgirii și eșecului, al singurătății, al datoriei, al unui misterios atol ce se scufundă periodic în ocean. E o călătorie ce înseamnă o recuperare și o confruntare cu marile întrebări dintotdeauna legate de responsabilitate și de libertate, de ceea ce este inteligibil, la vedere și ceea ce rămâne mereu ascuns, de tensiunea dintre dorință și capacitatea noastră de a ne împlini visurile. O călătorie în care Neven e ispitit de frumusețea și inteligența lui Andie/Ondine (celălalt nume al Micii Sirene, dublul Micului Prinț), părând a uita de trandafirul răsfățat lăsat acasă, de Véronique. O călătorie în care își înfruntă fricile și, încercând să dezlege misterul celor două dispariții – a autorului și a personajului său -, înțelege ce poate și ce trebuie să facă. Cei doi refac într-o anumită măsură întâlnirea-apropiere dintre aviatorul al cărui avion s-a prăbușit în deșert și Micul Prinț pierdut printre dune într-o întâlnire deopotrivă tandră și însingurată, o întâlnire de câteva zile-clipe, care nu se poate termina altfel decât cu o alegere-despărțire (a lui Andie/Micul Prinț cu părul roșu, țepos, pistrui și o nesfârșită curiozitate) și cu o amintire, darul pe care viața (și povestea lui Saint-Exupéry) i-l fac lui Neven.
„E bine dacă ai avut un prieten, chiar dacă o să mori”.
Într-un eșafodaj ce imită convențiile romanului polițist – încercarea de a elucida o dublă enigmă: Cine l-a ucis pe Saint-Exupéry?, Cine l-a ucis pe Micul Prinț? -, cu răsturnări de situație, piste false, indicii și perspective diferite ale celor ce formează Clubul exclusivist 612 al celor fascinați de a descoperi adevărul ce ar fi putut fi ascuns în povestea întâlnirii Micului Prinț cu vulpea, în descoperirea valorii trandafirului pe care îl considerase unic și despre care înțelege că e doar al lui nu fiindcă nu mai este altul ca el, ci pentru că îi aparține și e responsabil pentru soarta lui, în imaginea deșertului prin care rătăcește în căutarea unei fântâni, în așteptarea șarpelui pentru a se putea întoarce acasă, printre stele, la floarea lui, Michel Bussi repune în discuție complicatele relații dintre realitatea trăită și realitatea proiectată, dintre adevăr și ficțiune, dintre intențiile auctoriale și libertatea de interpretare a cititorului. Personajele își exprimă convingerile, speculează, se avântă în teorii, urmăresc firele încurcate ce refac ceea ce se cunoaște din viața lui Saint-Exupéry cu ceea ce păstrează opera și corespondența lui, își intersectează destinele, adună indicii – repede spulberate de noi dovezi -, se lasă seduse de convingerile fiecărei noi persoane pe care o cunosc, amestecă puncte de vedere. Totul pentru ca în final misterul să se „elucideze”, rămânând însă la fel de ascuns, protejat asemenea misterioasei realități a Triunghiului Bermudelor (locul către care ar conduce toate indiciile numerologice din Micul Prinț, locul către care s-ar fi îndreptat Saint-Exupéry însuși). O punere în abis a imposibil de soluționat ecuații a relației dintre ceea ce este la vedere și ceea ce rămâne de nepătruns. Căci în povestea din Micul Prinț (și într-o anumită măsură în viața lui Saint-Exupéry, încheiată fără ca trupul să-i fie vreodată descoperit după prăbușirea avionului cu care plecase într-o misiune de recunoaștere militară pentru Franța) fiecare cititor poate găsi răspunsuri în funcție de ceea ce caută și este dispus să vadă, se poate oglindi și cunoaște sau are libertatea de a refuza jocul și de a rămâne în lumea anostă a adulților, pentru care totul există în măsura în care se conformează legilor imediatului.
Eșafodaj metatextual grefat pe intriga romanelor polițiste ale Agathei Christie, contemporană cu autorul francez, romanul are și o dimensiune realistă consistentă, recuperând personalitatea lui Saint-Exupéry, relația cu mama și cu multele femei de care a fost adorat, exilul în America, melancolia grea, dezamăgirile și visul de a evada pentru a fi un simplu grădinar, departe de constrângerile realului și de adultul lipsit de bucurii care devenise, problematizând sentimentul responsabilității și al datoriei, relația cu gaulliștii, istoria moștenirii lui literare. Pe lângă aceste detalii biografice, există și o cartografiere a lumii contemporane, a realităților și a provocărilor ei, care se reflectă în destinul celor șase membri ai Clubului 612 pe care Neven și Andie ajung să îi cunoască din momentul în care acceptă misiunea ce le este încredințată. Despre sărăcia din satele africane, despre defrișarea pădurilor amazoniene, „relocarea” triburilor băștinașe – în fapt, condamnarea lor la dispariție -, despre utopiile de stânga ce au sfârșit în sânge, despre fanatisme religioase și viața din metropole vorbesc viețile și alegerile fiecăruia dintre cei șase. Despre vanitate, eșec, singurătate, datorie, libertate. În fond, despre tot atâtea alegeri și constrângeri, despre viață. Pentru a înțelege că, departe de a fi o poveste luminoasă, din care tristețea se revarsă ca dintr-o fântână bine ascunsă, Micul Prinț e oglinda tuturor. A vieților noastre, a felului nostru de a fi, a ceea ce iubim, a renunțărilor și a speranțelor noastre. A nevoii de a găsi un sens, de a ne apropia de ceilalți, de a fugi de ei. A copilului pe care îl păstrăm în noi și a adulților în care ne transformăm.
„Devii răspunzător pentru totdeauna față de ceea ce ai îmblânzit”.
De fapt, romanul lui Michel Bussi (tradus de Cristina Jinga) este un omagiu pe care îl înalță în egală măsură Micului Prinț și autorului lui. Un omagiu adus unui personaj și poveștii lui în care necesitatea și libertatea își dispută mereu întâietatea, nevoii de a visa și de a căuta mereu un drum (și un rost, și o salvare) chiar dacă viața se încăpățânează să îți scoată în cale doar realități schilodite de meschinărie, egoism, eșec, vanitate. Un omagiu adus dorinței de a scruta oazele de frumusețe, de a învesti tăcerea și cuvintele cu sens, un omagiu prieteniei și apropierii de celălalt pentru a înțelege valoarea a ceea ce ai, inocenței și speranței. Un omagiu adus nu întâmplărilor omenești din viața cuiva, ci încercării de a rămâne congruent cu sine însuși, de a proteja (prin cartea asta ce părea o simplă poveste pentru copii, dar care s-a dovedit o uriașă imagine a sufletului uman) fondul esențial de puritate pe care viața i l-a tot secătuit – până când prăbușirea avionului pe care îl pilota a adâncit misterul din jurul vieții celor doi, autorul și dublul său, micuța făptură cu păr blond ca spicele ce străbate planetele și ajunge în deșert, înțelegând ce înseamnă a aparține unui loc, visând să se întoarcă acasă, îngrozit de infinitatea spațiului ce-l desparte de ceea ce a părăsit, dar știind că dacă nu ar fi plecat ar fi rămas mereu prizonierul unui orizont închis. Că doar pierderea l-a făcut cu adevărat liber și vulnerabil de a fi îmblânzit și de a îmblânzi.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
