Pe instagram, pe facebook, dar și în știrile cu top apariții în materie de poezie pe 2019 sau în listele cu nominalizări la premii literare s-a făcut remarcată editura OMG, care s-a lansat în forță cu 4 volume în ediția de toamnă-iarnă, cu nume tinere și foarte tinere, din care pare să se construiască o direcție vizionară, un nou val în poezie. Cu acest nou val inițiat de OMG a ajuns și debutul lui Luca Ștefan Ouatu, (încă) proaspăt în lumea literară și (de-a pururi) proaspăt în spirit. Hibridizând reminiscențe ale unei afectivități adolescentine suprasolicitate cu tentative ludice și conștiința când și când apocaliptică, când și când salvatoare a tehnologizării și digitalizării, cinematic propune un traseu mai curând domol decât îngăduitor al maturizării, al înstrăinării (niciodată ireversibile) de ceea ce a însemnat cândva acasă, al asumării propriei prezențe și propriei poziții în realitate după hoinăreli cu raveuri și party, în așteptarea, tolănit pe o canapea plușată, a fericirii.
zona de siguranță a dispărut
Zona de siguranță dispare, într-adevăr, precipitat în poezia lui Luca Ștefan Ouatu, lăsând loc unei realități cinematice – o succesiune de flashuri policrome, mai mult sau mai puțin strălucitoare, care periclitează, mângâie, sparg și reconfigurează retina băiatului proaspăt ieșit din san negrești în căutarea unui surplus de viață care să nu dezamăgească. Sub norii mov din san negrești se întâmplă universul și tocmai despre aceștia află că nu se întind mai departe de zonele familiare și familiale ale unui „acasă” suprapus nu de puține ori imaginilor diafane ale copilăriei, ale bunicilor și ale mamei totul e mai ciudat de când am rămas fără un loc/ pe care să îl numim acasă. Așa că, în poeziile lui, Luca pare să își ia norișorul mov și să îl poarte deasupra experiențelor epuizante ale maturizării – petreceri, prieteni și prime iubiri, dar și primele întâlniri abrutizante cu singurătatea – față de care își reprimă imediat melancolia în vagi gesturi fie de repulsie, fie de o duioșie surprinzătoare. nimic mai înfiorător decât o casetă din copilărie/ făcută din materiale care durează/ mai mult decât noi Conștiința că ceea ce a fost trăit deja este definitiv și definitoriu își face loc timid, dar iremediabil: cu fiecare adăugire care i se face acestui „eu” aflat în căutarea completitudinii, impresia micimii umane în această realitate cinematică și anticiparea unui viitor cu dimensiuni copleșitoare devin tot mai pronunțate. am văzut tot ce m-au lăsat ochii ăștia și încă pe-atât În definitiv, existența, ca ansamblu necomplicat de dezirabil și indezirabil, nu este acceptată, ci este primită: mai mult decât a se resemna cu treptele abrupte (urcate două câte două, sărite) către incertitudinile și nesiguranțele vieții independente, în debutul său, Luca pare să își încheie socotelile cu ele și să le îmbrățișeze blând, lăsând la îndemână, pentru adăugiri ulterioare, doar gândul că aveam 6 ani și am realizat că/ atunci când toți termină de murit/ urmăm noi.
mă mint că totul e ok
Acestor treceri tumultuoase li se răspunde cu nonșalanța învățată printre băieți, la petreceri, în mijlocul tripurilor, dar mai ales cu răbdarea deprinsă privind direct în ochi singurătatea. Fascinantă prin caracterul ei duplicitar – însemnând deopotrivă eu (personal) și ego (social), scoarțe abrutizate și fragilitatea băiatului care parcă se recuperează încă după șocurile alternative ale vieții-solitudine – intimitatea este un termen-cheie al lumii pe care Luca Ștefan Ouatu o construiește în cinematic. acasă am învățat că nu e frumos/ să vorbesc despre/ intimitatea mea în public/ în public am învățat că nimic nu/ e mai frumos decât intimitatea/ expusă. Este o anumită zonă de alinare care apare atunci când vulnerabilitatea se lasă dezbrăcată și expusă în fața lumii: acolo realitatea e pusă pe pauză și începe poezia. Dacă e ceva ce transpare (și nu are cum să lase indiferent) la contactul imediat cu versurile lui Luca, aceasta este întocmai naturalețea cu care viața – copilăria, iubirea, maturizarea, familia, circumscrise tinereții efervescente – curge din poezie, iar poezia curge din viață. Este pregnant sentimentul că, înainte de a fi fost scrisă, fiecare frază a erodat adânc, a fost trăită și îndelung digerată: dincolo de a fi o alternativă compensatorie, poezia devine, de fapt, singura realitate, unde eul în construcție poate, cu adevărat, să fie privit și să privească. sunt tot puștan de 2000/ pe focus slab și vise mari/ cu fericire în colțul gurii ca băieții după șaormă/ în trip pe viață și toată viața în trip.
dragostea să mă lovească în tâmple ca o durere de măsea/ atunci când nimeni nu se așteaptă
Ce mai poate surprinde acest băiat fugit din san negrești și gata să cucerească lumea cu întreaga ei tandrețe și cu întreaga ei cruzime, dacă nu tocmai efuziunile de autocunoaștere survenite pe neașteptate, sub forma unor confruntări tacite ale egoului cu eul? Satisfacția e atunci când/ îți cumperi droguri de pe deepweb/ și 23 de zile mai târziu/ primești/ prin poștă/ un cap de felinar// autosatisfacție atunci când/îți cauți numele pe google sperând/ să găsești ceva ce nici măcar/ tu nu știai. Firul roșu care asigură trecerea coerentă prin lume, printre stele numărate de pe șezlonguri și droguri comandate pe deepweb, rămâne afectivitatea insuprimabilă, suprasolicitată de fiecare interacțiune cu celălalt: în versurile lui Luca prezența celuilalt sau a celorlalți este întotdeauna o insulă de empatie și compasiune, prin care omul devine din supersensibil supererou, pregătit să încerce orbește să salveze ce a mai rămas din frumusețe, din prietenie, din dragoste și din lume țin oamenii în palmă și îi strâng/ la pieptul meu/ sunt gata să înflorească/ precum trandafirii japonezi în plină iarnă/ uscați și vulnerabili împărțind/ aceeași dragoste și timp/ aceeași hrană.
din spatele unui computer/ Dumnezeu ne iubește pe toți egal
La antipodul resurselor de căldură găsite întotdeauna pentru ceilalți se profilează dorința accentuată de a fugi dinăuntrul sinelui, parcă proporțională cu o oarecare tensionare cauzată de conștiința atingerii tot mai violente a digitalului și tehnologiei. Cinematica poate la fel de bine să fie trăită la rezoluție redusă, în biți sau în pixeli și, așa cum cerul există doar în nori mov sau în perseide zburând pe deasupra îndrăgostiților, nici percepția coeziunii universului și a realității nu întârzie să se lase înlocuită de dumnezei lo-fi planând gratuit peste o generație care, indiferentă la ei, își caută în subterfugii retro sau underground locul, doar pentru a nu se declara rătăcită. Totul e mai vulnerabil privind/ prin geamul unui boeing 747/ în plină prăbușire// la impact zeități jucând/ war thunder în rețea/ separă de informație viața Nu lipsesc nici scenariile distructive sau anticipările clinice ale unui deznodământ colectiv tragic, însă, până atunci, cinematic pare să prefere tonului tezist sau apocaliptic (nu de puține ori pereche cu imaginile futuriste) un oarecare entuziasm al oscilațiilor libere și jucăușe între friabilitate (niciodată dramatică până la capăt) și frivolitate, o bucurie simplă a dezvăluirii lente și instigatoare a intimităților, a liniștii de a fi expus și vulnerabil în poezie.
(*Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul acesta este finalistă a celui mai mare concurs de poezie pentru liceeni, LicArt.)
