„Ce ar fi fost dacă” în loc de „A fost odată”: Civilizații, de Laurent Binet

Așa se face că soarta Europei nu s-a schimbat din temelii.

Istoria nu e decât un lung șir de evenimente care s-au născut din altele și au determinat evenimente noi. Indiferent cât de absurde, de monstruoase sau de neimaginat au fost la vremea respectivă în consecințele pe care le-au avut, când privim aceste întâmplări din punctul în care ne aflăm, ele pot fi acceptate ca rezultat al unor cauze precis determinate, devenind inteligibile. Acceptăm ideea că istoria ar fi putut avea alt curs dacă, dar acest lucru e mai degrabă un joc al imaginației, o provocare fără nicio miză. O istorie contrafactuală nu ar mai fi istorie. Poate fi incitant să te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă Anna Karenina nu și-ar fi părăsit soțul în ciuda pasiunii pentru Vronski, cum ar fi arătat viața Emmei dacă Charles nu ar fi fost atât de orb și de autosuficient, ce s-ar fi întâmplat cu Meursault în cazul în care în ziua aceea pe plajă soarele nu ar fi strălucit așa de tare și tot așa. Dar nimeni nu analizează istoria din perspectiva a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Hannibal, și nu Scipio, ar fi fost învingător la Zama, dacă Caesar nu ar fi fost asasinat la idele lui Marte, dacă Napoleon nu ar fi pierdut la Waterloo. Istoria poate lăsa imaginația să brodeze, dar certifică pe baza documentelor și a mărturiilor. Chiar când nu umple toate golurile, ea refuză teritoriul lui dacă, îl cedează literaturii. Pe acest teritoriu al lui ar fi putut fi altfel dacă, Laurent Binet alege un moment de cotitură și construiește o altă istorie a Europei care are în prim-plan secolul al XVI-lea.

Legat de acest aspect, afirm și susțin că ceea ce se află în această carte e cât se poate de veridic.

În centrul acelui dacă al lui stă ideea ca polul schimbării datelor pe care le cunoaștem să fie în ceea ce europenii au numit Lumea Nouă, dar mișcarea să se fi petrecut în sens invers: dinspre incași către țărmurile Europei. Fără însă a eluda complet adevărul istoric, cel puțin ca punct de plecare. Iar acest lucru este esențial. Doar minimalizându-i efectele, schimbând impactul întâmplărilor, nuanțele și astfel întregul curs a ceea ce știm că s-a petrecut. Un teritoriu seducător pentru că știm ce a fost, dar, în egală măsură, avem conștiința că întâmplarea/norocul/șansa a putut înclina infinitezimal balanța de o parte sau de alta. Acest dacă din Civilizații începe să se rostogolească spre viitor în Irlanda, odată cu decizia lui Aude, văduva lui Olaf cel Alb, care, auzind de moartea fiului ei, pornește cu douăzeci de oameni liberi spre Islanda. Și cu plecarea lui Erik cel Roșu din Norvegia spre Islanda, apoi spre Groenlanda. Plecări provocate de crime, de neînțelegeri, de trădări. Plecări pe ape în căutarea unor pământuri mai primitoare. La fel cum va face și Freydis, fiica lui Erik, care pornește, constrânsă de împrejurări, spre miazăzi. Tot mai departe, înfruntând pericole, având parte de perioade de coabitare cu localnicii pe care-i întâlnește, nereușind însă niciodată să-și acosteze corăbiile pentru mult timp, căci molima adusă de ei decimează populația și Thor îi mână tot mai departe, transformându-i în sclavi și apoi în oaspeți, aducând ca daruri fierul și animale de povară, învățând să sape canale și să cultive legume necunoscute pe acele tărâmuri îndepărtate. Iar urmașa lui Freydis, Gudrid, își conduce poporul tot mai departe până pe malurile unui mare lac. Saga lor se oprește aici. Pentru că istoria ne vorbește despre ea ca despre o posibilitate, nu ca despre o certitudine. Dar saga aceasta mărturisește despre prima călătorie a europenilor peste Marea Ocean, așa cum va fi numită întinderea ce desparte cele două lumi: Lumea Veche de Lumea Nouă, iar Binet o face imaginând scenarii, întâmplări sângeroase, revolte și o lasă apoi să se piardă în necunoscut. Apoi istoria face un salt de cinci secole, până în 1492. În fapt, acum se consumă istoria întâlnirii dintre cele două lumi și începe istoria pe care o brodează Binet. Columb coboară de pe Santa Maria urmat de echipajul de pe Nina și Pinta, ajunge în Canare și apoi în Cuba, convins că e în Cipango, dar de aici întâmplările iau un alt curs, iar el și oamenii lui nu se vor mai reîntoarce nicicând la curtea spaniolă. Columb va lăsa în insula pe care își va găsi sfârșitul povestea unei lumi minunate și cuvintele unei limbi necunoscute ce vor rămâne în sufletul micuței Higuenamota, fiica reginei Anacaona. Suficient ca  lumea să arate altfel.

Pentru ca acest eșafodaj să dobândească credibilitate, să fie mai mult decât un joc steril al imaginației, el trebuie construit cu instrumentele „patentate” de consemnare a istoriei. Și, bineînțeles, adaptate momentului în care aceasta se pune în mișcare. Binet mânuiește cu îndemânare tipul de consemnare din acele gesta medievale, inserează pagini din jurnalul lui Cristofor Columb, utilizează narațiunea cronicărească, consemnarea ulterioară a evenimentelor sau panoramarea din imediata lor apropiere, nu ezită să apeleze la interpolări, recuperează tonalitatea epopeilor și a marilor cântece medievale, inserează scrisori, decrete, discursuri. Doar o minuțioasă cunoaștere a istoriei Europei, a luptelor pentru putere, a alianțelor, a trădărilor, a intereselor și a jocurilor de culise, a problemelor sociale și religioase îi pot permite să brodeze în răspăr, pe dos această imagine a unei alte realități posibile care constituie miezul romanului său și care să păstreze impresia de adevăr al epocii, de cauzalitate inteligibilă. Care să nu rămână pură virtuozitate narativă, ci preluând datele existente să le rescrie dintr-o altă perspectivă.

Istoria s-ar fi putut opri aici. Gesta oamenilor este însă un fluviu pe a cărui curgere nimeni, în afară de Soare, în caz că s-ar stinge, n-ar putea-o opri.

Istoria aceasta își are punctul zero în lumea celor Patru Sferturi, nu departe de locul de care Freydis și Columb și-au legat destinul. Ea rostogolește aceleași întâmplări pe care orice teritoriu le cunoaște în lupta pentru putere. Totul începe cu o cavalcadă, transformată în retragere. Cu o luptă fratricidă și o armată urmărită care încearcă să-și salveze viața. Un rege, e adevărat, aproape învins și pornind tot mai departe în necunoscut să-și apere viața –  pe a lui și pe a supușilor. Un rege ajuns în Cuba unde fiica Anacaonei, Higuenamota, nu a uitat străinii pe care i-a întâlnit în copilărie și pe bărbatul care îi vorbea despre suveranul lui, despre cetățile de departe și ridica cruci. Bărbatul venit în căutarea aurului, dar pe a cărui viață zeul lui nu a putut-o salva. Constrâns de împrejurări, Atahualpa incașul va face călătoria peste Marea Ocean în sens invers, tot pe trei corăbii și cu mai puțin de 200 de oameni, având însă o certitudine: nimic nu va mai fi la fel pentru ei, indiferent ce le va hărăzi Soarele, zeul lor: Timpul celor Patru Sferturi a trecut. Vom pluti spre o nouă lume, cel puțin la fel de bogată ca a noastră, plină de pământuri. Cu ajutorul vostru, împăratul vostru va fi Viracochaul noilor vremuri, iar onoarea de a-l fi slujit pe Atahualpa se va răsfrânge asupra familiilor și a clanurilor voastre generații de-a rândul. Iar dacă va fi să ne scufundăm, atunci așa să fie! Vom regăsi vechea cetate Pachacamac pe fundul mării. Dar dacă trecem totuși… Ce călătorie ar fi! Haideți s-o pornim spre un al Cincilea Sfert! Iată mișcarea în sens invers, semnul schimbat nu doar în parcurgerea drumului, ci în chiar motivele care au determinat această călătorie. Dorinței de a descoperi aur și de a deschide puterii spaniole noi rute comerciale cu Cipango (Japonia) și cu insulele încă neexplorate din jur, avântului de expansiune și dorinței de hegemonie i se opune instinctul de supraviețuire. În ținutul Soarelui-Răsare, Atahualpa ajunge cu 83 de bărbați, o mână de femei, 37 de cai, o pumă și câteva lame. Sunt ultimii supraviețuitori ai imperiului Chinchansuyun care au nevoie de un țel să-i ferească de rătăcire și de nebunie. Un țel început la porțile orașului Cuzco și luând forme mereu noi de-a lungul acestei fabuloase confruntări cu realitățile celui de-Al Cincilea Sfert. Prin ochii lui Atahualpa și ai rătăcitorilor, dar mereu dârjilor lui însoțitori, realitatea pe care o descoperă se vede ca un amestec de reguli parțial cunoscute și de nebunie. Tolerată, percepută cu mintea celui ce știe că nu a ajuns aici ca învingător, ci ca fugar, cu vitejia celui pentru care nu există întoarcere, cu gândul de a supraviețui, de a înțelege, de a se adapta și, în măsura în care se va ivi posibilitatea, de a-și schimba norocul și a prelua controlul, de a asigura perpetuarea neamului lui, această realitate va fi treptat metamorfozată. Sub influența scrierilor politice ale lui Machiavelli, Atahualpa și cei aproape două sute de oameni ai lui vor recrea granițele Europei. În jocul acesta al întâmplării, Inchiziția, jocurile de interese și de putere, conflictele dintre protestanți și catolici, ciuma și realitățile impuse de marile puteri își pierd consistența cunoscută în favoarea unei alte ordini.

Împrejurările, așa cum se întâmplă mai mereu pentru oricare dintre noi (dacă avem onestitatea de-a o recunoaște, fără a ne crede stăpâni pe propriul destin), aveau să hotărască în locul lui.

Nu un spațiu utopic construiește Binet în Civilizații, căci imperiul pe care reușește să-l ridice Atahualpa nu e lipsit de conflicte, de lupte intestine, de cavalcade și de interese de tot felul, ci o altă lume, acest Al Cincilea Sfert în care nou veniții nu pătrund ca niște cuceritori, nu impun o religie, nu uită că a guverna nu înseamnă doar a deține privilegii, ci a instaura o realitate economică și socială care să le susțină puterea. Și, în această cronică a unei istorii neîntâmplate, Laurent Binet alege să readucă în prim-plan curente de gândire ale timpului, să pună în discuție dispute filosofice și religioase. Îi place să-și imagineze poziția lui Erasmus din Rotterdam, a lui Thomas Morus, a lui Luther, să transforme ceea ce a fost prigoana maurilor și a evreilor în toleranță religioasă, să imagineze apropieri între credințele incașe și religia zeului ținut în cuie, să se joace cu destinele familiei de Medici, ale casei regale spaniole sau franceze, ale regelui Henric al VIII-lea, să conceapă o debarcare mexicană în Normandia și sacrificiile sângeroase ale ostașilor conduși de Cuahtémoc, trimiși de  Moctezuma chiar în mijlocul Parisului. Se întrevăd în multe dintre aceste scene momente pe care Europa le va trăi în alte epoci, care anticipează cruzimea și vărsările de sânge, împilarea sau încercările de reformă socială. Ca într-o oglindă ce nu arată chipul adevărat al lucrurilor, ci te poartă într-o altă lume, ni se propune să-l urmărim pe Michelangelo rămas la curtea spaniolă, pe Atahualpa îngropat la Sevilla alături de vechiul său rival Carol Quintul și de soția lor (!) Isabela, să credem că Tițian l-ar fi putut imortaliza pe regele incaș tânăr, frumos, imperial în demnitatea sa, cu un papagal pe umăr, cu puma ținută în lesă, încadrat de femeile sale, că Higuenamota va fi fost într-adevăr pictată de Cranach lăsându-și rochia să alunece de pe trupul ei zvelt în fața lui Luther pentru a-i aminti de adevărata libertate și frumusețe, că adevăratul Ierusalim nu mai este la Ierusalim, ci la Cuzco, că Cervantes s-ar fi întâlnit cu Montaigne și că ideile acestuia ar fi propovăduit aceeași libertate de gândire, dar într-o altă direcție și că destinul spaniolului l-ar fi purtat, după la fel de crâncene bătălii și încercări, spre Cuba, mica insulă al cărei rol ar fi putut fi atât de important în istoria aceasta posibilă.

Voia să știe unde avea să-i ducă toată acea poveste.

Fără a fi întru totul senin, Civilizații e o subtilă punere în discuția a unui mod de a înțelege viața și rosturile ei, rolul suveranului și prerogativele puterii, raportarea la religie și toleranța. Desigur, nimeni nu poate ști ce ar fi fost dacă și cum ar fi evoluat întâlnirea dintre Vechea și Noua Lume dacă Atahualpa nu ar fi fost un fugar devenit un principe luminat sub influența unei femei inteligente și a unor supuși devotați, a foilor vorbitoare de pe Al Cincilea Sfert, a cumpătării și a clarviziunii cu care Binet l-a înzestrat. E o perspectivă ce neagă spiritul european, care-i pune la îndoială superioritatea, care se ridică împotriva multora dintre ideile ce au condus la realitățile pe care le cunoaștem astăzi. Fără a fi însă un elogiu al celeilalte lumi, fără a propune o atitudine care să idealizeze ceva din ceea ce înseamnă a face istorie și a trăi în istorie. Sine ira et studio. Un joc de idei transformat într-o poveste despre o realitate care, deși ar fi putut lua această față, nu s-a întâmplat să se facă astfel. Iar istoria nu poate fi rescrisă. Pe marginea ei, imaginația poate doar broda. La nesfârșit.

[Citește AICI un fragment din volumul Civilizații de Laurent Binet]

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!