A scrie ilizibil despre realitate este încă o formă de deformare a realității, o dovadă că realitatea nu poate fi înțeleasă în întregime, deplin, că în fraza realității mereu va apărea un cuvânt pe care nu-l vom putea descifra.
Cel mai recent roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari își trage substanța din același nucleu obsesional al autorului filtrat prin filonul prozei hispanice precum cărțile anterioare, cu imagini puternice și personaje de o stranie frumusețe, mai mult năluci decât oameni de carne și de sânge, deși nu își refuză nimic din cele ale pogorârii și împărtășirii din trup (mai degrabă testându-i limitele decât bucurându-se de el însă). Trăind în propria viață ca într-un refugiu împotriva realității, lovindu-se de ea, căutând nu izbăvirea, ci să facă suportabilă durata dintre o zi și alta, dintre o noapte și alta, ruptura dintre un atunci demult pierdut și cicatricile de acum. Încercând să pună între ele și lume uitarea dată de cufundarea în cărți și în filme, izolându-se (precum Iustina) sau trăind în imediata apropiere a pericolului, ucigând cu sânge rece (Roland). Plimbându-se dintr-un loc în altul aproape compulsiv, dispărând pentru un timp, fumând țigări cu sau fără filtru, preferând băuturile tari, sperând să uite și neputând să o facă, fugind și revenind. Urmărite de Eriniile dezlănțuite nu de vreo vină înfăptuită, ci împotriva inocenței lor, a stării lor de grație, a bucuriei de a fi. Căutând mereu ceva ce le este refuzat – cu speranța (disperată, dar mereu acolo) că vor umple golul, că vor redobândi liniștea, că vor sfâșia carnea realității devenită prea strâmtă (sau prea largă) pentru sufletul lor însingurat, că vor ajunge la liman. Visând să se elibereze, neputincioși să o facă.
Au fost odată ca niciodată o soră și un frățior vitreg și într-o noapte urâtă au rămas singuri acasă și a venit un politician-căpcăun și le-a mâncat inima. Muma-pădurii – aici e personaj pozitiv – a găsit două scorburi, cu un cuc în fiecare, și le-a pus câte o scorbură în loc de inimă. Numai că și cucii au zburat și cei doi copii s-au trezit că umblă cu o scorbură în piept și nu au mai știut ce să facă cu ea.
Niște nonconformiști, niște ființe sălbatice și sălbăticite, solitare și profund rănite, niște visători disperați – asta sunt Iustina și Roland, cei doi frați vitregi care trag după ei un trecut plin de răni. În care s-au avut doar unul pe celălalt și o tandră, feroce și imposibilă iubire, născută din vulnerabilitate. Doi copiii împotriva lumii dezlănțuite deveniți doi adulți trăind împotriva realității ale cărei reguli și constrângeri le neagă. Doi ratați sau doi nebuni frumoși, aflați la o margine și alta a lumii, prinși unul de celălalt cu fire mai puternice decât orice legătură de sânge, așteptând momentul să se reîntâlnească și să privească pentru o clipă în față realitatea hâdă, gata să o detoneze chiar cu riscul ca gestul lor să spulbere definitiv carcasa subțire în spatele căreia s-au ascuns până atunci. Pentru a face dreptate. Tatălui lui Roland, mamei Iustinei, Victoriei – englezoaica sofisticată care nu și-a revenit niciodată pe deplin după moartea bărbatului de care se îndrăgostise și care nu a putut avea grijă de cei doi copii pe care luptase să-i crească, lui nea Grigore, cel căruia trecutul nu-i dă pace și care sfârșește atârnat în ștreang – poate pentru că nu și-a putut apăra prietenul, poate pentru că în zilele mineriadei se afla de partea cealaltă a baricadei, de partea rea a realității, poate fiindcă nu mai aștepta ca cineva să mai facă ceva pentru cei ca el sau fiindcă el însuși nu știa ce să mai facă cu propria viață.
Iustina și Roland se reîntâlnesc pentru a răzbuna viețile distruse ale acestor oameni și pentru a-și face dreptate. Într-un mod barbar, singurul la îndemână, singurul pe măsura cruzimii a ceea ce li s-a făcut. Singurul potrivit pentru niște oameni ce trăiesc în afara conștiinței, doar pentru sine și unul pentru altul. Conform lecției pe care le-a servit-o foarte devreme viața. Roland (își) face dreptate fără a auzi, ca în tragedia antică, vuietul înspăimântător al Eriniilor, fără a le simți prezența. Pentru că acestea erau deja de mult cu el și cu sora lui. În sufletul lor, bântuindu-i. Dislocându-le viețile. Sânge pentru sânge. Și nicio ezitare. Doar o apăsare pe trăgaci și bucăți de creier spulberat. Creierul proaspăt numitului ministru Tudor Mărgineanu, senator PSD, miner simțindu-se liber să ucidă în Piața Universității (într-o altă viață, o viață despre care nici Adrian, fiul lui, nici Alexandrina, prietena acestuia, nu știu nimic, dar care va ajunge să le mutileze lor înșiși viața la fel de necruțător cum s-a întâmplat și cu trupul lui Francisc snopit în bătaie – bărbatul cu cercel în ureche și pasiunea lui pentru viniluri, bărbatul care refuzase mereu să trăiască altfel decât onest și în răspăr cu cei aflați la putere).
Dar sunt doar Sfânta Nefecioară Alexandrina a avortonilor pesedei. Sunt fiica-vitiligo, ca epiderma întregii Românii. Și mi-e foarte rușine. Mi-ați distrus viața și eu am distrus viețile altora. Adrian are dreptate. Dacă viața are sens, suntem vinovați.
Spre deosebire de romanele anterioare, în Clandestin există mai vizibilă, mai atent construită, mai densă, această dimensiune realistă – reconstituită din câteva linii ce oferă o imagine asupra realității politice și sociale a României anilor `90. Care și-a pus pecetea asupra a ceea ce trăim astăzi. Împotriva căreia Alexandrina și Adrian ajung să se revolte. Ceea ce inițial e furie adolescentină împotriva părinților, exasperare, tatonare a plăcerii de a iubi și de a fi iubit, fugă de acasă din cauza constrângerilor absurde ale adulților ajunge scârbă viscerală față de minciuna omniprezentă, față de compromis, față de viața pe care au dus-o și mascarada care se joacă pe scena politică. În afara casei și înăuntrul ei. În afara familiei și în familie.
Cu egoismul feroce al oricărui tânăr, când simte că realitatea (adevărul dezvăluit brutal de filmulețul ce înregistrează 21 de secunde din ceea ce se întâmplase în București în timpul mineriadelor) e pe punctul de a distruge relația pe care o are cu Adrian, Alexandrina își canalizează întreaga furie împotriva adulților, a celor precum părinții ei și ai prietenului ei, care au călcat pe cadavre pentru a perpetua vechile privilegii ale nomenclaturiștilor și a se putea bucura, la rândul lor, de ele. Ale (Alexandrina) e plămădită din aceeași fibră ca Iustina – nu întâmplător adolescenta e fascinată de alegerile și de felul de viață al celei care fusese la nici 35 de ani CEO pentru Europa de Est și Centrală și care brusc decisese într-o zi să se retragă, să dispară definitiv. Să-și construiască propria realitate, propriile ziduri în spatele cărora să se baricadeze. Să-și trăiască viața ca o sălbăticiune. Ca un om liber într-o lume în care niciun om nu mai are curajul de a fi liber. De a fi el însuși. La fel ca în cazul Iustinei și al lui Roland, și peste ea și peste Adrian se va prăbuși realitatea și îi va înșfăca dornică să îi sfâșie, să dea de pământ cu inocența și încrederea lor. Fără a se întâlni vreodată, Iustina și Ale sunt legate prin aceeași ostilitate față de conformism. Legănate de cărți și de visuri, se frâng și acceptă nu că viața e în altă parte, ci că viața așa cum a fost trăită până la un punct nu merită să mai fie trăită, că există o breșă în realitatea sordidă, prin care pășesc dincolo – cu inconștiență, dar împăcate -, chiar dacă nu știu încotro vor ajunge.
Frânghie-nflorită, casă a duhurilor, mătrăgună.
E multă singurătate și multă tristețe în sufletele personajelor din Clandestin. Deși par niște inadaptați, trăind la întâmplare, personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari au ochiul rece al lupului care o urmărește pe Iustina, mâna lor nu ezită să înfigă cuțitul în beregata porcului, nici să apese pe trăgaci; ele nu ezită să trăiască după propriile reguli. Chiar dacă oboseala sau disperarea le dă târcoale, chiar dacă nu găsesc neapărat un sens, chiar dacă nimic nu e stabil în viața lor, ele continuă să înalțe baricade, să-și creeze spații alternative în care să se ascundă, să facă suportabile pierderile. Cu toții sunt ușor năuci, de pe altă lume parcă – până și Virgil, tânărul farmacist pe care Iustina îl primește intermitent în viața ei. Indiferent dacă e în ei un surplus de viață (Alexandrina, Adrian) sau un început de moarte (Iustina, Roland), își joacă până la capăt propria carte, actori printre ceilalți și în propria viață, vânători și vânat în egală măsură. Trăind în (aproape) același timp prizonieri în cea mai atroce realitate și evadând – cu nonșalanță – din ea.
Fragmentar, romanul centrează fiecare dintre cele șase părți (inegale ca întindere) pe câte un personaj (Iustina, Alexandrina, Roland, Alexandrina, Roland, din nou Iustina) a cărui interioritate o dezvăluie pentru un timp, lăsând apoi cititorul să descopere cum se leagă viețile și destinele unor oameni din generații diferite, cum povestea dobândește adâncime, iar straturile realității devin din ce în ce mai puțin permeabile.
Ceea ce reușește extraordinar Marin Mălaicu-Hondrari este să creeze un univers la fel de adictiv, indiferent dacă personajele se mișcă printr-o realitate aproape fluidă, onirică, uneori cu accente suprarealiste sau prin cele mai dure cotloane ale ei. E un soi de realism magic coborât (aici) în cel mai atroce imediat. Hondrari are capacitatea de a recrea viața în mișcare, de a-i surprinde cadențele și extraordinarul cu la fel de multă acuitate ca momentele de normalitate, căutând mereu unghiuri noi pentru a întregi povestea, pentru a te ține captiv în ochiurile de frumusețe tulbure din viața personajelor sale. Sunt câteva imagini profund cinematografice, cu o tăietură sigură, pulsând de cruzime și încărcate de poezie: cea a lupului așteptând culcat pe burtă și sprijinit pe labele din față, privind ca o pisică răbdătoare cu porniri ucigașe spre acoperișul pe care obișnuiește să citească Iustina pentru a dispărea apoi la fel de fantomatic cum a apărut (un soi de zeu al locului, o întruchipare a realității gata oricând să se repeadă și să sfâșie), a mamei care își urmărește o zi întreagă fiica, prezență vie, purtată din lumea de dincolo de dor și se retrage la cuvintele tinerei epuizate, care o roagă să plece („mamă, te rog, lasă-mă, nu pot trăi așa”. A ieșit în pridvor și maică-sa nu a mai urmat-o), a celor doi copii trăind în paradis, săltând în aer punga de bani, doi puști și-o pungă de bani și goana vieții, sau ascultând vinilurile tatălui lui Roland, a trupului lui miss Ebony Wild plutind în cadă printre cireșe proaspăt culese, a asfaltului ce pare a se întinde la nesfârșit sub roțile unei mașini ce rulează prin Spania cu doi adolescenți ce se bucură (încă) de libertate înainte ca viața să se prăvălească peste ei. Într-un roman ce poate fi citit (și) în cheie realistă, Marin Mălaicu-Hondrari își permite multă poezie. Pentru că personajele lui sunt toate niște clandestini prinși în cursa realității. Dar care nu încetează să viseze la acel loc croit pe măsura visurilor lor frânte:
Auzi, tu ce înțelegi prin clandestin? // Dorințele oamenilor. // Dorințele oamenilor? // Alea adevărate, chestiile care-i fac să suporte viața, alea neștiute, secrete. Chestiile despre care nu vorbești, la care mai mult visezi, dar nu aiureli. Chestii adevărate, clandestine.
- Marin Mălaicu-Hondrari este, alături de Dafne Suman, autoarea romanului Tăcerea Șeherezadei, invitatul Întâlnirii Alecart din prima zi de FILIT (23 octombrie, ora 15.30). Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
