„Existența nu este interesantă decât în zilele când praful realităților este amestecat cu un nisip magic”. – La umbra fetelor în floare, Marcel Proust
Viața Clarei este anodină, așa cum anodină e și viața din Chalon-sur-Saôn, orășelul în care ea trăiește. Viața Clarei înseamnă orele petrecute în salonul de coafură al doamnei Habib, încercând să satisfacă micile necesități sau capricii ale unei clientele trecute bine de vârsta de mijloc, ascultând aceleași povești și văzând aceleași fețe – plictisite, nemulțumite, abia animate de o scurtă izbucnire de interes, autosuficiente. Fețe ale unor oameni care se opresc din ceea ce înseamnă rutina existenței de acasă pentru a o continua în afara ei. Viața Clarei se desfășoară într-un apartament pe care îl împarte cu un tânăr mai chipeș decât alții, dar care pentru ea nu mai înseamnă de mult nimic altceva decât un bărbat alături de care își petrece din obișnuință timpul, mai necesar părinților ca partener de dialog decât ei înseși. Viața Clarei nu are nimic spectaculos, e o suită de momente aproape identice, perfect integrate unei monotonii mai adânci, unui fel de a accepta inevitabilul, fără ca placiditatea să-i fie zguduită de dorințe sau de neîmpliniri – o suprafață previzibilă, pe care alunecă de la o zi la alta. Privirea ei captează toată această desfășurare de siluete, de gesturi repetitive, de mișcări în afară, niciodată înăuntru. De mărunțișuri animate de mici nemulțumiri sau de decizii care nu stârnesc cu adevărat interesul nimănui decât pentru scurt timp, căci viața fiecăruia e la fel de măruntă ca a celorlalți și nimic nu le perturbă blazarea. Privirea tinerei e așadar pregătită înainte ca ea însăși să fie conștientă de asta.
Nu este mai puțin adevărat că personajele din această carte, Françoise, Guermantes, Charlus, îi devin aproape la fel de familiare ca oamenii pe care îi vede în fiecare zi.
Viața Clarei e schimbată de o întâlnire. Întâlnirea cu o carte. Dar schimbarea nu are în ea nimic zguduitor, nimic în afara ritmului vag ezitant al timpului în care se scurg zilele de până atunci. Ea se produce treptat, printr-un soi de curiozitate la început șovăitor-intrigată față de o lume ce i se pare de nerecunoscut și totuși identică celei în care ea însăși își duce viața. Cu lungi momente de deviere de la realitate și de stranie coliziune între interioritatea ei și cea pe care i-o propune autorul. Cu revelarea unei identități de percepție între sine și un alt sine – de care o desparte o epocă, o lume, dar o apropie aceeași desfășurare a spectacolului mic uman de fiecare zi. Cu impresia că ceea ce vede, ceea ce știe, ceea ce deja trăiește a fost văzut, știut, trăit înainte de altcineva. În aceleași date, dar cu o altă acuitate. Care face totul mai viu, mai dens, mai colorat, mai adevărat. Tocmai fiindcă suprapunerile există și senzațiile sunt aceleași. Diferența vine din faptul că ele, cuvintele cărții, frazele, au ritmul lor, propria fluiditate, propria tăietură. Care inițial o respinge, o dezarmează, pentru ca apoi acest efort să creeze o paradoxală dependență, nevoia de a reveni acolo, de a plonja din nou în căutarea unei bucurii pe care cenușiul orelor petrecute altfel nu o conțin. Căci după-amiezile de duminică ale Clarei sunt la fel de lungi și de leneșe, chipurile din jur la fel de pietrificate, conversațiile la fel de lungi și de previzibile. Asta e ceea ce simte inițial Clara. Că lumea cărții ei e chiar lumea în care ea se mișcă, dar mai plină de sens, mai vie, mai necesară.
El avea la fel de puțin loc în lume ca mine. Nu mai eram singură. Eram salvată.
Întâlnirea care o schimbă pe Clara e întâlnirea cu Proust. Cartea uitată de un client în salonul doamnei Habib, furișată mai întâi într-un sertar din convingerea că bărbatul cu trăsături interesante se va întoarce după ea, uitată pentru un timp acolo, apoi dusă acasă, lăsată pe un raft (lângă volume ce spun totul despre legătura Clarei cu literatura, de fapt, despre lipsa oricărei legături), deschisă prin ricoșeu la timpul încremenit al unei după-amieze de singurătate e Swann, primul volum din În Căutarea timpului pierdut. Și va fi urmată de celelalte. Într-un ritm impus de curgerea zilelor, de programul de la salon, de descoperirea unei alte persoane căreia Proust i-a salvat viața, de despărțirea de JB, bărbatul care o anunță că a cunoscut pe altcineva, de felul în care pasajele și personajele vin spre ea, o revendică. Iar Clara ajunge să își scrie propriul ritm al întâlnirilor cu ele, al reluărilor, al discuțiilor și al lecturilor din Proust. Pentru ca, peste ani, să vedem o altă Clara, reîntoarsă în Chalon pentru a vizita locul de unde a plecat. O Clara care acum își dedică viața marilor opere literare, pentru a le face auzite, adică pentru a încerca în fiecare seară să provoace și în alții uimirea, ca în fața unei minuni, pe care a trăit-o ea la citirea Căutării.
Cu Proust, are impresia că vede totul. Inevitabil, din moment ce îi arată lumea vizibilă în detaliile ei infinite, și o alta, în spate, ascunsă, dar vastă și puternică, care își impune legea, voința ei asupra celei dintâi: realitatea psihică, psihologică a ființelor.
Clara citește Proust e un roman publicat la centenarul morții lui Marcel Proust. E, cred, o carte concepută in memoriam, in honorem, o carte menită să readucă în atenția cititorilor opera proustiană. E o carte de o după-amiază, care se citește foarte ușor, scrisă într-o rezidență, o carte într-o anumită măsură motivațională. Și este o poveste moralizatoare. Nu sunt mulți cei care se reinventează. În general, luăm de bună versiunea realității care ni s-a prezentat mai întâi, ne abținem să o punem la îndoială din lipsă de curaj, pentru că este mai ușor, mai confortabil și, făcând asta, trăim viața imperfectă și frustrantă a cuiva care seamănă cu noi doar de la distanță. Acestea sunt gândurile Clarei de peste ani, Clara devenită conștientă că nu ne dăm seama cât de mult ne este modelat destinul de către alții. Căci destinul Clarei în salonul în care lucrează, în apartamentul în care trăiește și printre femeile pe care le întâlnește zilnic, cu drumul său clar delimitat de mersul cu autobuzul și de micile conversații care nu spun nimic despre celălalt e destinul unei femei care ar fi ajuns asemenea celor de care e înconjurată. Un destin ce se schimbă fiindcă Proust o face să privească altfel, să se impregneze de acuitatea percepției, să întredeschidă ceva din ea către ceilalți. Mica lume de la Cindy Salon. Clara o vede, o aude, o simte, și atunci înțelege că nu-i mai este suficientă. Descoperind că Proust încă există. Că până și în lumea atât de mică și de prăfuită în care ea se mișcă, Proust vibrează pentru unii. Sau că oamenii sunt capabili încă să vibreze la Proust. Deși pare a nu fi astfel, deși majoritatea celor din jur sunt convinși că întâlnirea cu Proust nu poate fi decât o lectură din necesitate, nu o întâmplare fericită transformată în alegere și apoi în nevoie acută, în alinare, în regăsire și în recuperare.
Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața.
Procesul acesta subtil al transformării e redat extraordinar de Stephane Carlier. Pentru că nu e nimic forțat, nimic extraordinar în el. E doar modul în care o carte lucrează în cititorul ei. Cu lentoare, fără a i se impune, fără a-și propune să îl schimbe. Vorbind despre neextraordinarul vieții, despre ridicolul din jurul și din ființa noastră, despre gesturi, și sentimentele, și senzațiile, și lipsa de noblețe sufletească, și plictiseala, și jocul memoriei, și timp, și legăturile dintre oameni. Adunând momente interioare, nu întâmplări propriu-zise, întârziind asupra a ceea ce ochiul și sufletul uită să mai înregistreze, silindu-te să iei în stăpânirea lumea și viața altfel, chiar dacă lumea și viața nu se schimbă. Silindu-te să te iei în stăpânire altfel. Stephane Carlier aglomerează scene anodine din realitatea de zi cu zi a Clarei (cu aceeași obstinație a cenușiului cu care o face Proust însuși) și printre ele consemnează felul în care se raportează ea la ceea ce citește și la ceea ce e în jur, observațiile tinerei pe marginea stilului sau a adevărului surprins de Proust, mici clipe în care acestea au fost verificate prin propria experiență, pasaje care i-au plăcut, care au intrigat-o, pe care nu le-a înțeles. Felul în care un cititor își descoperă propriul ritm, descompune ritmul impus de autor, îl face al său, îl umple sau îl dilată în funcție de legătura ce se stabilește între sine și celălalt sine.
Pentru că i se pare că știe ceea ce ei nu știu încă, și anume că nimic nu durează, că toată viața este uitată, și amintirea ei se șterge la fel de ușor ca un desen pe o fereastră aburită.
Clara citește Proust ( în traducerea Mădălinei Ghiu) e o carte pe care cred că orice adolescent ar trebui să o parcurgă. Nu pentru a-l descoperi pe Proust. Proust își are cititorii săi (o castă din ce în ce mai mică, e adevărat). Nici nu cred că nu se poate trăi fără Proust. Sau fără Dostoievski. Sau fără orice alt autor uriaș. Sau fără orice alt autor. Proust, nu am îndrăznit niciodată. E ca Dostoievski, din aceeași categorie. De fapt, mă tulbură. A crede că vreun autor este indispensabil e o dovadă de snobism. Sau o frumoasă iluzie. Dar Clara citește Proust e o lectură necesară pentru că ea spune (sau reamintește) că tot din ceea ce ni se întâmplă a fost gândit, exprimat, trăit înainte. Și că întâlnirea cu această gândire, exprimare, trăire e necesară fiindcă o luminează pe a noastră. Iar uneori, ca în cazul Clarei, provoacă o schimbare de destin. Inițial insignifiantă, căci viața nu se construiește pe falii și cutremure, însă împingându-te un pic într-o altă direcție. Care presupune curiozitate și încercarea de a face ceva. Pentru tine, nu pentru ceilalți. Ceea ce poate deveni suficient.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură: Ioniță Benea
