La CLASSIX muzica deschide o bibliotecă interioară

Când mă gândesc la Classix, mă gândesc mai întâi la o trăire sinceră. La emoție. Pentru că, în fond, asta este muzica: emoție devenită sunet. Orele întregi de muncă, serile petrecute pe tocuri, ca voluntară, în spatele sălii, oboseala acumulată – toate își găsesc rostul în momentul în care scena prinde viață chiar în fața ta. Atunci simți, pur și simplu, că iubești. Și descoperi că, oricâte compoziții ai asculta, nu sunt niciodată suficiente. Vrei încă una. Și încă una. Uneori închizi ochii. Alteori privești mâinile muzicienilor, mișcarea sigură a arcușului, concentrarea aproape ascetică de pe chipul lor. Și te întrebi cum poate atâta liniște să se nască din atâta disciplină. Nu mai simți oboseala, nici grijile, nici durerea din picioare. Rămâne doar întâlnirea dintre tine și muzică. Atât. Asta înseamnă Classix. Un festival care, într-o singură săptămână, îți oferă un pașaport către alte epoci și către colțuri diferite ale lumii. Iubești. Călătorești. Asculți. Iar simfoniile pe care altădată le auzeai seara acasă – în camera luminată doar de câteva luminițe decorative – ajung acum să răsune într-o sală plină, împărtășite cu sute de oameni. Există și un moment foarte special. Cel dinaintea primului sunet. Sala tace. Respirațiile se aliniază fără să vrea. Iar liniștea devine, pentru câteva secunde, aproape solemnă. Ca-n tragedia greacă.

Pentru un devorator de cărți, însă, fiecare fragment muzical deschide inevitabil o altă ușă. Fiecare concert devine o punte spre literatură. Fiecare notă mă conduce către un personaj. Pentru mine, serile de la Classix au fost și o formă de recitire. Muzica m-a întors, aproape fără să-mi dau seama, la pagini pe care le-am iubit. De aceea, fiecare concert a devenit, în felul lui, un dialog între muzică și literatură.

Genesis – 1 martie. Despre începuturi, credință și taina lucrurilor nevăzute

Concertul de deschidere al Classix Festival 2026, Genesis, a vorbit despre relația dintre artă și gândire, dar și despre ceva mai adânc: despre începuturi. Ascultând creațiile lui Vincenzo Petrali, Giuseppe Sardi sau Wolfgang Amadeus Mozart, nu puteam să nu mă gândesc la celebra Creație a lui Michelangelo – la acel moment suspendat în care degetul lui Adam aproape că îl atinge pe cel al lui Dumnezeu. Prima seară a fost dedicată orgii și unei înțelegeri mai profunde a vieții și a credinței. Parcă asistam, simbolic, atât la geneza omului, cât și la nașterea muzicii. Credința și puritatea s-au împletit în interpretarea lui Raimondo Mazzon, acompaniat de Classix Collective și Maria Rădeanu -o alecartiană care a cântat (la vioară) și în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași la o Întâlnire Alecart, pe când era în clasa a IX-a.

În timp ce ascultam muzica și urmăream jocurile de lumină care se proiectau pe pereții și vitraliile Catedralei Romano-Catolice, gândul m-a dus inevitabil la Nicolae Steinhardt și la Jurnalul fericirii, o carte care m-a schimbat în moduri pe care încă nu știu să le explic. Mi-am amintit de acea credință simplă și puternică, capabilă să salveze chiar și în cele mai întunecate locuri – în închisorile comuniste, unde botezul se făcea în secret, cu o cană ruginită și apă murdară, devenite, totuși, sfinte pentru cel care crede cu adevărat: „Trupul și Sângele Domnului sunt acolo în potir, dar noi n-am aflat și n-o știm decât pentru că avem credință. Pentru că ni s-a destăinuit locul unde este ascunsă comoara. Alții trec și n-o văd.”

În acea primă seară de Classix, muzica, credința și emoția păreau să dezvăluie câteva dintre aceste comori ascunse. Totul depinde, până la urmă, de privirea celui care ascultă.

Voces del Amor – 2 martie. Pasiune, fragilitate și iubirile care ard repede

Dragostea există în artă. Uneori liniștită, alteori incandescentă. În concertul Voces del Amor, pasiunea a devenit aproape palpabilă. Corzile viorii și ale contrabasului păreau să spună povești vechi despre iubire, furie și dor. Sala, scăldată în nuanțe de vișiniu și lumină caldă, acompania vizual intensitatea muzicii. Pasiunea și tensiunea pluteau în aer. Ansamblul spaniol Bayona și cantaora Mariola Membrives au creat o combinație fascinantă între muzica de cameră — Dvořák sau Falla — și ritmurile puternice ale flamencoului. Dar, dincolo de pasiune, am simțit și fragilitatea ei. Pentru că, de multe ori, iubirile cele mai intense lasă în urmă o liniște dureroasă. În acea atmosferă, gândul m-a dus, fără să-mi dau seama, la romanul Madonna în haină de blană, de Sabahattin Ali. Raif, omul tăcut care se pierde în fiecare seară pe străzile Berlinului, descoperă iubirea în fața unui tablou. Imaginea Madonei îl tulbură definitiv. Mai târziu, femeia din tablou apare în viața lui. Și atunci devine clar că a așteptat-o toată viața: „Toată viața am așteptat-o, am căutat-o, am privit împrejurimile în speranța că voi găsi cel mai mic semn că a fost aici.”

Dar tocmai iubirile trăite cu o asemenea intensitate sunt, adesea, cele mai fragile. Ele nu lasă în urmă resentimente – doar întrebarea care nu dispare niciodată: Cum ar fi fost dacă? Aceeași intensitate a străbătut și concertul Voces del Amor. În fața iubirii nu câștigă nimeni. O putem doar trăi.

Rhapsody in Motion – 3 martie. Enescu și frumusețea care face lumea suportabilă

A treia seară Classix a fost dedicată lui George Enescu și mitologiilor care ne modelează sensibilitatea. Lucrările lui Carl Nielsen, Herman Koppel și Dmitri Șostakovici au creat un spațiu de reflexie. Muzica devenise, parcă, o formă de meditație. Momentul care a suspendat cu adevărat timpul a fost interpretarea Rapsodiei Române nr. 1 de către Esbjerg Ensemble. În acele minute, experiențele folclorice românești – cântecul ciocârliei, tradiția lăutărească, primăverile aduse de zefir – au devenit limbaj universal. Atunci mi-am amintit de cartea lui Dan Coman, Enescu. Caiete de repetiții, care reușește să surprindă momentele fragile de revelație dinaintea nașterii unei compoziții: „Frumusețea umplea din nou lumea, făcând-o suportabilă.” Această frumusețe, pe care literatura o evocă și muzica o face audibilă, a fost esența acelei seri. Iar ideea care mi-a rămas în minte este una simplă: muzica nu se citește. Muzica se cântă.

Love Frequencies – 4 martie. Despre liniștea iubirii și întâlnirea dintre Adam și Eva

Dragostea nu înseamnă doar intensitate. Uneori înseamnă liniște. Concertul Love Frequencies, susținut de Duo Minerva, a deschis exact această dimensiune a iubirii. Clarinetul și acordeonul au reinterpretat piese celebre – de la Für Elise la Fly Me to the Moon. În această atmosferă de intimitate, gândul m-a dus la romanul Adam și Eva de Liviu Rebreanu unde iubirea nu este o întâmplare. Este o reîntâlnire: „S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărțiri de milioane de ani.” În acea seară, muzica părea să spună aceeași poveste: undeva, printre milioane de oameni, există o singură inimă care bate în același ritm cu a ta.

In Between – 5 martie. Echilibrul dintre lumi și întrebările fără răspuns

Concertul In Between a însemnat, după cum sugerează și numele, o trecere, o punte între ființă și lume, între trecut și prezent, între contraste care prin alăturare conturează o nouă lume. Esbjerg Ensemble revine pe scenă, în această seară cu un concept nou. Muzica clasică a prins viață atât la instrumente precum vioară, violoncel sau flaut, cât și la percuție și fierăstrău (Christian Martinez, Columbia). A cincea seară Classix pare să fie, cel puțin în prima parte, un univers al poveștilor nedefinite, fără sfârșit, întotdeauna vii atât timp cât notele inundă sala cu muzicalitatea lor. Totuși, compozițiile pentru cvintet ale lui Schumann restabilesc echilibrul, unind toate poveștile începute în prima parte a concertului. Acest echilibru, specific concertului In Between, se regăsește și în volumul de poezii Cicada! de Federico García Lorca.

Întâlnim o liniște greu de expus în cuvinte, o legătură puternică atât cu ființa, cât și cu tot ceea ce ne înconjoară. Poeziile exprimă perspective complet diferite asupra lumii și a societății, fiind povestite de diverse personaje, printre care o furnică și chiar Socrate. Întregul volum definește un mod de a înțelege dragostea, omul, viața și sfârșitul său, dar devine și un mod fascinant de a adresa întrebări, de a observa societatea și comunitatea. Există o dorință continuă de a trăi experiențe, însă mai ales de a redescoperi viața: ,,I’m thirsty for scents and for laughter./ Thirsty for new songs/ without irises or moons,/ without dead loves. […] A song to go to the soul of things/ and to the soul of winds,/ resting at last in the bliss/ of the eternal heart.”. Această muzicalitate a poemelor este însoțită de nevoia de transcendere, de a găsi echilibrul, atins la finalul volumului, însă și al celui de al cincilea concert Classix 2026.

A Matter of Time – 6 martie. Timpul, războiul și fragilitatea lumii

În cea de a șasea seară Classix 2026, muzica a devenit mai mult decât sunet. A devenit un mod de reflecție asupra lumii. Interpretările lui Dragoș Cantea, Sarah Nemtanu (Franța) și Anita Graef (SUA), au făcut posibilă scurgerea timpului într-un mod diferit, pe note de Do si Si. Compoziții precum Mélodie from Orfeo ed Euridice („Danse des esprits bienheureux”, act II, Cristoph Gluck), Ballade pentru vioară și pian, op. 4a (George Enescu) sau Balada revoltei (Harald Sæverud) au trezit un singur gând: doar timpul poate decide. Însă, în ceea ce privește acest concert, simt nevoia să mă opresc asupra a două compoziții: Cântecul Ciocârliei, de Tchaikovsky, și Trio pentru pian, vioară și violoncel în la minor, de Maurice Ravel. Acestea sunt cele care au conferit o altă dimensiune concertului imersiv, punând accent pe trăiri ce ies înafara timpului. Cântecul Ciocârliei ilustrează o libertate greu de exprimat în cuvinte, o bucurie specifică celui care a reușit să evadeze din celule create de el însuși, în timp ce compoziția lui Ravel descrie tăcerea dinaintea zgomotului, liniștea dinaintea întunericului și a suferinței.

Aceleași stări apar și în romanele Câteva nopți și încă una de Isidoros Zourgos și Tăcerea Șeherezadei de Defne Suman, autori cu care am intrat în dialog la Întâlnirile Alecart din cadrul FILIT-ului. Ambele descriu lumea dinaintea Primului Război Mondial – acea clipă suspendată înainte ca pacea să fie înlocuită de suferință. În mod simbolic, ciocârlia lui Ceaikovski continuă să zboare. Ca o promisiune că libertatea poate supraviețui chiar și celor mai întunecate epoci.

The Sound of Strings – 7 martie. Energia folclorului și pasiunea care devine obsesie

Concertul The Sound of Strings a însemnat, în primul rând, intensitate sonoră, însă și o reinventare a muzicii clasice. Ansamblul polonez Vołosi a determinat, încă de la primele note, o reacție imediată, neașteptată. Compozițiile lor recuperează sonoritățile tradiționale din munții Carpați și redau emoția transmisă de muzica clasică. Influențele rock și jazz și cele folclorice transmit o energie unică, pe care o interiorizezi fără să-ți dai seama. Această intensitate sonoră, această energie determină un haos ,,ordonat”, în care fiecare instrument are un rol principal. Tocmai datorită acestei intensități și a tuturor momentelor ce se simțeau ca un climax dintr-o poveste bine scrisă nu am putut să nu asociez concertul cu romanul rebrenian Ion. Cu siguranță elementele și inspirațiile folclorice au jucat un rol important de asemenea, însă această trăire puternică, energia și volumul în sine sunt atât de asemănătoare cu trăirile lui Ion, dar și ale cititorului în momentele cheie din carte. Dragostea lui Ion pentru pământ, transformată în obsesie, jocurile murdare, atât de egoiste (,,Egoismul e temelia vieții.”), utilizarea oamenilor ca pe simple obiecte doar pentru scop personal, toate acestea conturează sentimente clare: furie, pasiune, ură. O astfel de intensitate au reușit să creeze și membrii ansamblului Vołosi, în cea de a șaptea seară Classix. Aceeași energie brută, aproape viscerală, a traversat și concertul din acea seară.

La Bellezza – 8 martie. Frumusețea discretă și iubirile care durează o viață

Adevărata frumusețe nu este întotdeauna vizibilă imediat. Uneori trebuie descoperită. Adevărata frumusețe este discretă, interioară și poate fi văzută cu adevărat doar de cei care știu unde să privească. Concertul de închidere, La Bellezza, a fost o meditație asupra acestei frumuseți interioare. Enrico Dindo, Monica Cattarossi și Frank Dupree Trio au creat un dialog delicat între trecut și prezent. Notele sensibile au surprins de multe ori și ideea de feminitate, atât de potrivită pentru data de 8 Martie, punând accent pe emoție, pe puritate, dar și pe posibilitatea nașterii unei iubiri în clipele în care ne așteptăm mai puțin. În acea atmosferă, gândul m-a dus la Nopți albe de Dostoievski unde două suflete par să se oglindească, să se înțeleagă fără cuvinte, împreună în fiecare noapte, sub lumina felinarului, pe banca de lângă casa Nastenkăi.: ,,Fii binecuvântată pentru acea clipă de fericire, de încântare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate și recunoscătoare! Doamne! O clipă doar! O întreagă clipă de încântare sublimă… Oare nu e de ajuns chiar și pentru o viață de om?”. În acea ultimă seară de Classix, frumusețea părea să se răspândească în întreaga sală, promițând cunoaștere, înțelegere și o liniște rară.

Epilog. Despre puterea muzicii de a ne transforma

La finalul acestei săptămâni de festival, rămâne o senzație greu de explicat. Nu e doar bucuria unor concerte reușite sau admirația pentru muzicieni, pentru frumusețea locurilor în care a răsunat muzica. E ceva mai discret și mai profund. Pentru că muzica face uneori ceea ce viața de zi cu zi nu reușește să facă: ne scoate, pentru câteva clipe, din învelișul nostru obișnuit și ne obligă să devenim mai atenți, mai vii. Stai în sală, asculți și, fără să-ți dai seama exact când, începe o mică deplasare interioară. Nu e spectaculoasă, nu e teatrală, dar e reală. Un acord te oprește dintr-un gând, o frază muzicală îți amintește ceva ce credeai că ai uitat, o liniște dintre două mișcări îți arată, pentru o clipă, cât de mult zgomot inutil purtăm cu noi în fiecare zi. Și atunci începi să respiri altfel. Poate că asta este, în fond, puterea muzicii: nu să ne distreze sau să ne impresioneze, ci să ne disloce, să ne seducă. Este o transformare mică, dar esențială. Pentru că lumea în care trăim este din ce în ce mai grăbită, mai zgomotoasă, mai saturată de imagini, de like-uri, de reacții rapide. De narațiuni ieftine. Iar în această lume, muzica clasică rămâne unul dintre puținele locuri în care timpul se dilată, încetinește cu adevărat și „devine veșnicie”. Acolo înveți din nou să asculți și, ascultând, începi să vezi mai limpede. Lumea. Pe ceilalți. Pe tine însuți. De aceea tinerii au nevoie de muzica clasică. De muzică și de literatură. Pentru a descoperi că există forme de frumusețe care nu cer nimic în schimb, decât răbdare. Și disponibilitate/ credință. Pentru că, uneori, câteva minute de muzică pot face ceea ce nu reușesc ani întregi de explicații, pot deschide, în interiorul nostru, o cameră pe care nu știam că o avem. Atunci începe adevărata transformare. Tăcută. Discretă. Dar ireversibilă. Atunci învățăm că dialogul, după o vorbă a lui A. Pleșu, nu e o succesiune de replici, ci de tăceri.