De ce nu vreți să mă vedeți drept ceea ce sunt?
Glasuri profunde, durere, emoție, chipuri tinere, versuri… Versuri care par a ieși din ei, spunând povești personale, gânduri reci și întâmplări normale. Într-un cadru primitor, ascuns de albul și frigul prea confuz și câinos de afară pentru un început de primăvară, stau îngrămădiți unul în altul liceeni și profesori. Zâmbesc, așteaptă cu mâinile tremurânde, râd, fiind întrerupți de zgomotul unui mixer bătrân care stoarce fructele pentru un suc, două sucuri, mai multe sucuri… Vezi barmani care pregătesc energic cafele tari pentru nedormiți încercați de cearcăne sau ceaiuri dulci pentru înfrigurați, toți adunați pentru a intra în dialog cu el, cu Claudiu Komartin sau doar cu Claudiu, cum el însuși ni s-a recomandat: Aș prefera să fiu Claudiu, totuși.
Se lasă liniște și se aud versuri. Prima Întâlnire ALECART despre poezie începe cu un extraordinar recital de poezie al elevilor de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași îndrumați de prof. Nucu Ionescu. Cuvinte curg unul din altul, cuvinte care nu îi mai aparțin lui Claudiu, ci sunt ale noastre: Din moment ce aud poezia din laringele și pieptul altora nu mai e chiar a mea. E o viață separată a acelui text. Acum și aici, așteptam ca versurile să iasă și din sobă.
Cartea pretext a întâlnirii Maeștrii unei arte muribunde este mai întâi „disecată” de trei redactori ALECART, Tamara Bivol, Ioana Tătărușanu, și Viviana Gheorghian. Sunt trei volume care alcătuiesc antologia tânărului poet și fiecare este transpus diferit de cele trei eleve ale Colegiului Național Iași. Lumea lui Claudiu Komartin se pliază ușor și îți permite să o pliezi ușor pe sufletul tău. Este pentru răzvrătit, pentru pacifist, este a îndrăgostitului sau a celui care se află mereu în expectativă, mărturisește Tamara. Ioana ne spune că, după ce a terminat de citit volumul, a rămas cu următorul gând: Nu putem cunoaște binele decât prin rău, fericirea prin nefericire și nu ne putem cunoaște pe noi decât apelând la alte identități care nu ne aparțin ca, mai apoi, să regăsim curajul să revenim la noi. Viviana propune o ultima imagine a poeziei lui Komartin: E o poezie care vorbește despre poezie, o suferință care se consumă atunci când o construiești citind-o.
Apoi încă un număr de poeme care prind viață prin glasul poetului, găsindu-și corespondent în interioritatea acestuia și arătându-ni-se nouă vii, reale, sincere. O voce densă, profundă. Ce macină în cap, rămâne în cap. Întrebat inițial cum ar putea aduce poezia contemporană mai aproape de tinerii de astăzi, de ce e nevoie pentru a se produce apropierea, răspunsul vine firesc: Nu trebuie nimic când e vorba de poezie. Te duci înspre cineva care are o explorare ce presupune confesiunea în măsura în care ești dispus, ești pregătit să găsești acolo ceva care să acționeze în tine. Poezia e despre acțiune lăuntrică. Astăzi am vrut să vorbim despre poezia lui Claudiu sau a unui om rezervat, cu un zâmbet timid, dar împlinit, privind pe furiș tinerii ce îi aveau versurile pe buze și care învârtea frenetic inelul din jurul degetului pentru a scăpa de orice urmă de tremur. Mai departe ni s-a vorbit despre nevoia poeziei, nevoia de a fi scrisă: Poezia e o nevoie. Dacă nu se cere scoasă din tine, dacă nu sunt lucruri care nu se lasă nespuse nu are rost să scrii poezie sau despre încercarea și reușita de a adapta poezia la epocă, la o lumea nebună a prezentului nostru.
Cititul poeziei trebuie să fie firesc.
Cel care spusese cândva că merită să trăiești pentru poezie dă o definiție personală a necunoscutului pentru mare parte dintre cei adunați și îmbătați de căldura familiară a sobei: Poezia e despre libertate. Ieși dintr-o magmă în care oamenii sunt doar cizme, și vine poezia, îți dă două palme peste față sau (se oprește, zâmbește) un pumn în burtă și spune Ești viu! Ești aici! Ești o ființă sensibilă! Fă cât de mult se poate din unicitatea ta! Venind din vagăuna lui lumintă, nevoia de a face poezie devine un resort existențial, un mod propriu de raportare la lume. În poezie este vorba despre stare, dar ea este – fără îndoială – și o provocare a limbajului; este vorba despre meșteșugăreală, despre măiestrie. Poetul ar trebui să rămână în anonimat? Este adevărat că poeții, în general, alcătuiesc o sectă, izolându-se într-un spațiu aparent îngust construit? Când părăsești marginalitatea și devii central, nu mai ești atent la vibrația necontrafăcută. Astfel, izolarea este asumată, aproape imperceptibilă.
În jur freamăt, șușoteli, priviri fugitive pe geam, la focul din sobă, la omul întâlnirii care spune: Nu am pretenții de erudit (…). Cred că am scris câteva poezii frumoase. Sensibilitatea și teatralitatea sunt factori ai subiectului dezbătut, poezia are o parte de teatralitate. În același timp, poate trece de partea pateticului cleios, zăngănitor. Este așadar, uneori, imposibil să nu cazi în patetic, trădat fiind de intensitatea gândului aflat în stare brută, necizelată. Totuși, prin poezie, devii mai firesc în raport cu tine față de tine. Cititul, de proză sau poezie, deschide lumi (clișeic spus de zeci de ani, însă adevărat). Astăzi încă o dată ni s-a întărit acest gând, și anume că, odată formată o experiență, mai apoi apare capacitatea de selectare și de prelucrare. Fiecare ia ce vrea… din poezie sau din viață. Asta doar dacă nu am învățat deja că se suprapun, că sunt una și aceeași, în cer și pe pământ, în aer sau în apă, prin credință sau pocăință.
S-ar putea ca în poezie să găsești niște oaze, niște lucururi care să te ajute să treci peste nopți cumplite de insomnie, zile de lacrimi, momente în care nu înțelegi ce se întâmplă pe lumea asta.
La final, am rămas cu o percepție de viață ascunsă printre alte mărturisiri: Nu am oasele (cum spunea Preda) pentru a face proză. Sunt momente în care am niște efuziuni, efervescențe, fertilități. De altfel, ideea deja fusese aruncată fără plasă de siguranță pe parcursul întâlnirii: poezia, drog sau antidot, se transformă într-un mod de a trăi.
Zi prea rece de martie, în cafeneaua Meru, cu un poet, o revistă („Poesis International”) și o carte (Maeștrii unei arte muribunde). O ghicire a stării de poezie încă nescrise. Toate acestea s-au ascuns de lumea de afară în spațiul protector al pereților desenați, animați de fețe, scrisuri caligrafice sau cuvinte fără sens.
*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.
