Spectacolul apocalipsei și Maeștrii unei arte muribunde, de Claudiu Komartin*

Îți pui durerea alături și o dresezi să tacă. Așa sunt ele, în general. Toate marile suferințe. Inițial, prezența lor surprinde, pentru că ele vin cu o nouă lume, un spațiu abject, obscur, dar, în definitiv, personal, apoi ajung să te educe, să îți vorbească, să fie în locul tău. Antologia lui Claudiu Komartin, Maeștrii unei arte muribunde pare a se naște prin și pentru durere, asemenea unei ode simpliste, pure, violente pentru și despre toți, având un dinamism ce este dat de disperare, deznădejde și dezgust. Învață-mă să fug din capul meu. Apocalipsa este așteptată, pulsează obsesiv într-un ritm constant, însușit, poate chiar adorat (din moment ce devine  singurul adevăr al ființei), iar locul poeziei sub carapacea omului este în centru, de unde pornește frica pentru că rănile sunt dinainte vindecate, iar lupta se dă doar cu amintirea lor.

Asemenea melcului care deja nu mai percepe povara dusă în spate pentru că îi este casă și sanctuar, poetul își acceptă zvâcnirile, năzuințele prin poezie, neîncercând nicicând să le definească, ci doar să le numească. Te poți îngrășa pe seama fricii lui komartin, întrucât aceasta creează și alimentează anumite automatisme, se transformă în cel mai ușor mod a-ți asuma identitatea și de a te încadra în propria viață. Spațiul poeziei lui Komartin pare unul închis, întunecat, dă impresia că totul se petrece într-o interioritate bolnavă, destrămată, când, de fapt, zbuciumul este resimțit în exterior, are ecouri în afară și este independent de propria durere. Înăuntru a rămas armonia. Realmente, după ce am citit această poezie am rămas cu imaginea ființei care privește la un sine străin, a măcelarului care se taie pe sine fără a simți durere, a mercenarului care se vânează pentru a trece testul suprem.

dar tu zâmbești/ și linia din fața ta, pe care ți-ai promis că n-o vei trece,/ e tot mai subțire/ e invizibilă.

Tendințele suicidale, depresia, nemulțumirea constantă față de lume, dar și față de propria persoană, uneori neîncrederea în poezie sunt însăși viață, viață care încearcă să fie renegată. Prin plasarea la polul opus vieții se reușește apropierea de miezul pur al acesteia, deoarece nimic nu este estetizat sau contrafăcut. Ideea de artificialitate este profund respinsă de Claudiu Komartin, totul se desfășoară natural în vederea îndeplinirii unui scop, pentru o pace încheiată cu atâta ură-n ochi. Poezia ca formă a artei (muribunde) nu caută să înfățișeze realitatea pentru a o înțelege, dimpotrivă, o contemplă. Entitatea poetului este una ștearsă, decorporalizată poate, pentru că încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers. Dorința de a ieși din zbucium este înfrânată dinainte de a se naște. Construcția interioară a ființei nu cere explicații pentru urât sau pentru violență, ci doar se plasează tăcut în afara a tot pentru a privi.

m-am văzut ca pe-o/ casă rece în care nu mai ai de ce să/ te sprijini.

Antologia cuprinde trei volume (douăsprezece secunde până la dispariția lui, Dezmembrații și cobalt) care denunță în egală măsură plictisul omului ce nu mai așteaptă nimic, a omului care nu e pentru nimeni și care se complace într-un haos ordonat special pentru el. Cel de-al doilea este semnat de către Adriana Carrasco, însă această identitate nu poate fi percepută decât ca o prelungire a  spiritualității lui Komartin, doar că sub o altă formă, de altă natură; se întrevede ca un dialog între două entității care se suprapun în ciuda spațiului și a timpului. Să nu cruți ceea ce iubești/ să nu ceri îngăduință sau milă/ oricum n-o să le primești/ creator e cel care devastează. Ideea de bine sau de frumos este alungată și de aceea  îmi găsesc loc doar printre ruine/ zguduită de tot ce mi-au arătat oamenii. În acest fel, se construiește un peisaj dezolant din perspectiva unui eu funebru, care își neagă orice posibilitate de a fi fericit, iar în ultimă instanță, se face un apel la îngerii a căror prezență este demistificată asemenea unei cete de soldați gata să cucerească o cetate a nimănui (și toți îngerii pe care i-am blestemat/ să se prăbușească/ pentru a-ți face loc, mult prea târziu). Adriana trece totul sub tăcere pentru că a uita înseamnă a te vindeca, iar viitorul i se arată doar în nuanțe cenușii când salvarea se află doar pe fundul unui pahar unde stă ascunsă speranța dată de poezie.

m-am răfuit cu toți pentru că am avut mai întâi cu mine/ cele mai mari răfuieli posibile.

Sunt un negru nebun. Viața capătă valențele unei pregătiri pentru moarte, ca și cum între cele două nu ar fi decât vidul și așteptarea ca formă de mutilare. Vorbim de frica de a rămâne, niciodată de a pleca. În esență, instinctul de prădător este hrănit de deziluzie, fiind unicul care nu a încetat să susțină lumea. Când nu ai speranță n-ai corp. Astfel spus, la ce bună tristețea când oricum ești obligat să o depășești? Vulnerabilitatea, slăbiciunea, indiferența nu au fost și nu vor fi apreciate întrucât viața te obligă să o trăiești frumos, iar finalitatea autentică a drumului nu e dată de pierderea unui eu, ci și a lumii reprezentate de acesta. Totul aici este atât/ de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze. Volumul lui Claudiu Komartin înfățișează arta de a muri încă un pic pe măsură ce timpul oricum te împinge în prăpastie. Nimic nu este iertat, timp în care mutilarea intrinsecă este exersată și perfecționată. Nu mai poate fi vorba despre alinare când trăiești cu senzația plutirii alene peste propria existență, când corpul este privit din afară pentru că înăuntru zgomotul este prea puternic. Vocea ființei pare a se auzi de departe, ca dintr-o fundătură, însă cu o violență vie și o sinceritate severă.

Singur a făcut asta, singur o să îndure totul până la capăt.

Într-o minte bolnavă domnește pacea dată de panorama opacă a propriului interior, dar nu se dorește schimbarea. Cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap te poți plimba în neștire mulțumită anonimatului în propriile meandre al minții, deoarece ești blocat într-o lume în care florile nu mai înfloresc pentru că simt absența soarelui, a luminii, a speranței. Când trebuie să dispari, să spui adio? Obiectele știu mai bine decât noi când să dispară. Și literele la fel, cuvintele. Poate ar fi mai ușor să fii durere, abia atunci ai siguranța că nu vei muri vreodată pentru că te regenerezi mereu și mereu și mereu din nesăbuințele mele, ale lui, ale noastre. Când stai sub semnul nemuririi până și cele mai mari împliniri te dezgustă. Asta e durerea. Repausul a rămas calea spre nemurire pentru că mai înainte de a te destrăma trebuie să înveți să stai, să contempli, astfel îți asumi starea și îți exersezi așteptarea.

Vine cineva și te trezește cu o palmă la realitate

și-ți spune: nu ai niciun motiv să te sperii,

pentru că nu vor vedea apocalipsa decât

cei care și-au făcut creierul zob

metodic.

 Exagerarea bunăstării produce dezgustul, apatia pe care nu mai poți să o vindeci întrucât toate lucrurile menite să te întârzie se sfârșesc, așadar ratarea întâlnirii cu sine nu are fundament solid. Ce salvez după cutremur? Firescul lucrurilor nu poate fi dizolvat, este mult prea înrădăcinat în conștiința colectivă și inevitabil este respectat. Claudiu Komartin jonglează cu propria suferință într-un spectacol apocaliptic intens unde iertarea nu mai apare pentru că ar plictisi, iar singurătatea este trăită și se consumă fix în momentul actului creator.

Acum, roboțelule, pune-ți din nou gluga pe cap și așteaptă-te. Încă nu ai învățat nimic despre disperare. Aici totul pare atât de firesc/ ca întotdeauna când nu cunoști adevărul.

 

*Articol preluat din Suplimentul de Poezie Alecart, iulie 2018.

Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Grafica, inspirată din poezia lui Claudiu Komartin, este realizată de Ioniță BENEA.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.