În poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora glasurile sunt cele care redau intensitatea experiențelor. Ancorate într-un timp bine delimitat, în care cele trei glasuri reprezintă, de fapt, copilăria, boala și, respectiv, responsabilitatea care recurge din supraviețuire, Clinamen funcționează ca o hartă de zgomot ce măsoară oscilațiile sunetului lăuntric în fața trăirilor personale. În tot acest proces de cartografiere a simțirilor, poeta face mai mulți pași înainte, în mod cert nu din vanitate, ci din necesitatea de a suprapune harta sa peste cea a societății în care trăiește, dar și peste acele teritorii inaccesibile, cele din lumile pe care nu le cunoaște și la care are acces prin același ecran în fața căruia a trăit toate revoluțiile, toate atentatele, toate protestele. Unitatea volumului constă tocmai în trecerile line de la un poem la altul, senzația creată fiind aceea că luăm parte la o cuvântare (în care dominantă nu e solemnitatea, ci blândețea) despre fricile noastre și despre necesitatea de a ne pune întrebări. Cumva e și firesc să fie așa: glasul să rămână poeziei, fiindcă el nu se ridică, ci sapă înăuntrul fiecăruia dintre noi, iar vocea societății. Nu facem doar zgomot de fundal atunci când ne ridicăm vocea, ci construim sensul (supra)viețuirii noastre vorbind apăsat despre ceea ce vedem – thank god for poetsreadingthenews.
inocența pasajului de la unirii înainte să tropăie oamenii/ când încă e posibil să ignorăm întâmplările de la suprafață
Există în Clinamen o luminozitate cu totul inconfundabilă pe care o putem sesiza încă din primul vers (Poarta s-a deschis). Într-un interviu acordat Adelei Greceanu, una dintre gazdele podcastului Timpul prezent, poeta evocă momentul în care a auzit aceste cuvinte în preajma unor copii care se jucau în parc, mărturisind că a simțit nevoia să se aplece asupra adâncimii lor, să scrie pentru ca apoi să lucreze la primele versiuni, punând o pauză în șuvoiul de imagini și emoții pe care l-a resimțit în acea clipă. Cu toate că Emanuela Ignățoiu-Sora nu face o trimitere clară la acel moment ca fiind unul luminos, am ales de la început să îl privesc astfel, tocmai pentru că, de multe ori, înseninarea apare în volum în moduri ascunse, parcă ferită de ochii lumii. Lumina dimineții se infiltrează printre versuri ca după incandescentele nopți când nu poți să dormi/ când răsucești așternuturile; aceasta e albă în salonul de spital unde totul pare ciupit și unde soarele ciugulește tocul, iar în urma ei nu rămâne decât toată violența de care ne izbim zilnic. Poeta pare că descrie acele dimineți liniștite, în care dacă te trezești înainte de răsărit pare că ești singurul om treaz (termenul woke probabil funcționează cel mai bine în raport cu imaginarul construit), dar, în paralel, și acel sentiment pe care-l avem când ne dezmeticim și ne racordăm la ultimele știri. Plasând aceste gânduri în lumina deseori (dar nu întotdeauna) rece a zorilor, abia deșteptați fiind, putem considera că nu e momentul prielnic din zi în care să închidem ochii sau să ne ferim privirea de la ce se (mai) întâmplă în lume: de la imaginea turnurilor ce se prăbușesc (după avioane, ca după fluturi/ după boală; after 9/11/ învățăm vorbirea/ de parcă nu am fi știut niciodată/ ce este o vocală/ cum se formează silabele?) la cea particulară a celui care de partea cealaltă a lumii/ (…) își pune gura peste pământ/ și furnicile îi curg pe limbă. Mereu cu grija ca toate cele (să) fie intacte, grupajul pare a păzi liniștea universală a dimineții, însă fără ca aceasta să fie considerată de neatins; oamenii au tropăit și vor continua să tropăie în pasaje, suburbii, în stații de metrou în drumul lor de zi cu zi.
Moartea trece ca o capă printre ramuri, agitându-le. Noi numim asta vânt și știm că oricât de tare ar bate, la un moment dat se va opri, și gândul ăsta ne potolește bătăile inimii și ne liniștește.
Chiar și atunci când poemele se construiesc prin raportare la boală sau la moarte, nu se resimte o hipersensibilitate accentuată, „miza” fiind, de fapt, aceea de a releva aceste temeri dintr-o poziție verticală (sunt un măr tăiat în două). Cu toate acestea, Moartea avea un miros dulce-fetid, ca un măr lăsat să se descompună în grădină. În încercarea de a găsi înțelesul pentru supraviețuire, verticalitatea este cea care dăinuie în fața devierilor și abaterilor întâmplătoare ale atomilor. Însă cum se dobândește, de fapt, această stăpânire de sine în fața vântului și cât de des suntem nevoiți să ne pierdem echilibrul doar pentru a-l recâștiga apoi? Ce se pierde în tot acest timp? – de am putea să filmăm toate/ obiceiurile înainte să cadă în uitare/ mâna mamei când pune la loc paharele în sufragerie/ vocile amestecate și tari, când tata dă drumul la televizor.
E nevoie de aer, Tromby; să facem curent!/ Să deschidem toate ferestrele, toate ușile/ Să le izbim/ Să le izbim.
Ce-aș fi făcut dacă aș fi trăit Revoluția din 1989? este o întrebare pe care mi-am pus-o în repetate rânduri de-a lungul anilor. Reușesc, totuși, să evit să ajung la vreo concluzie, să spun că sigur aș fi făcut ceva și că în niciun caz nu aș fi făcut altceva. Însă tocmai faptul că s-a înfiripat în mintea mea acest gen de întrebare mă face să o cred pe poetă când spune Știai tu, Tromby, că am vrut să mă fac luptătoare anticomunistă și să/ plec/ în munți? Nici în cazul meu, și cu atât mai puțin în cazul Emanuelei Ignățoiu-Sora, nu este vorba despre o privire romanțată sau încărcată de o aură romantică asupra unui trecut pe care nu l-am trăit, ci mai degrabă aceste preocupări provin din dorința de a nu ne îngădui să dăm uitării acele evenimente pe care nu le-am trăit deloc poate, dar care au efecte vizibile asupra vieții noastre. Privind poemele în ansamblu, nu aș putea delimita referințele despre evenimentele marcante din istoria recentă pentru a le analiza și, ulterior, pentru a le găsi sensul în amalgamul creat. Ceea ce face acest volum este să plaseze incidentele în timp și spațiu prin intermediul unor imagini intime, dar care pot fi ușor de reperat, oferind fiecăruia posibilitatea de a se întoarce înspre șocurile pe care le-am resimțit în societate împreună, dar și separat. Prin rememorarea lor, în final, putem găsi forma potrivită de a ne raporta la ele ca făcând parte din noi, nu numai din memoria colectivă, un fel de răspuns la versurile nici avioanele nu cad în fiecare zi/ și niciodată la noi în curte.
După Colectiv am protestat/ picioarele noastre mărșăluiau încontinuu/ un miriapod îndurerat pe sub balcoanele goale/ am văzut faptele eroice ale oamenilor – cum cei 50 de la hala matache/ am devenit 5 000, 30 000, 600 000/ cum speranța a căpătat picioare și brațe și voci/ și frica nu ne-a ținut în case
Incidentul de la Colectiv a reprezentat pentru mine momentul în care am devenit conștientă de lucrurile care se întâmplă în jurul meu. Dacă pentru Emanuela Ignățoiu-Sora imaginea turnurilor gemene prăbușindu-se a fost una marcantă, filmările de dinaintea izbucnirii incendiului din acea noapte știu că îmi vor rămâne întipărite în minte. Și tot ce a urmat apoi. O săptămână de proteste în care numărul participanților creștea de la o oră la alta, toate încercările mele de a-mi convinge părinții să mă ia cu ei în Piață, toate discuțiile redundante cu colegii mei la școală, în pauze. Felul în care căutam sensuri în lumea în care trăiesc s-a schimbat brusc în acea perioadă.
Am ales să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine acest moment nu pentru a-i minimiza importanța și efectele pe care le-a avut în societate, ci din dorința de a-mi exprima sentimentul de vinovăție pe care l-am resimțit atunci, adolescentă fiind. Și întocmai acest lucru ni-l transmite și Emanuela Ignățoiu-Sora pe parcursul volumului, cu precădere prin cel de-al treilea glas: odată cu supraviețuirea apare vina, neputința de a înțelege de ce „noi” și nu „ceilalți”, de ce alții și nu eu. Trimiterea din titlul cronicii este la o melodie[1] despre o fată salvată de la înec, fiind, de fapt, un comentariu asupra felului în care viața noastră se poate schimba ireversibil în momentele în care ne aflăm la limită – and that’s called living.
când se întâmplă să fug, fug/ (…)/ când car, îmi aplec înadins umărul/ pe pământ trebuie să mergi cu greutate
Dacă ar fi să aleg între a inventaria câteva cuvinte care să descrie Clinamen-ul Emanuelei Ignățoiu-Sora și a nu o face, aș alege a doua variantă. Nu pentru că ar fi un exercițiu dificil, ci pentru că ultimul vers care închide grupajul lansează un îndemn pentru fiecare dintre noi: să ne privim, să ne obișnuim cu vocea noastră, cu privirea care nu caută numai în sus, ci de jur împrejur și înăuntru. Cu ideile care nu ne lasă să dormim liniștiți uneori, dar care ne fac să ne trezim dimineața.
[1] James – Getting Away With It (All Messed Up), album: Pleased To Meet You, 2001. https://www.youtube.com/watch?v=CETTzv3fTG0
[Vezi AICI videopoemul, realizat de Sabina Cojocaru, ce surprinde atmosfera ediției de anul trecut a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „poezia e la bistrița” și AICI – programul ediției de anul acesta, unde Emanuela Ignățoiu- Sora este invitată.]
*Sabina Cojocaru, colaboratoare Alecart, este studentă la Facultatea de Istorie, UBB Cluj-Napoca.
