Cochilii*, un spectacol-lectură care alungă apatia, zguduind vanitățile și impasurile. E o zvâcnire în sine, o propunere de ghidaj care retrasează două rute posibile: calea ideală și cea care ne forțează să ne împrietenim cu pierzania. Prima dintre ele ne permite să ocolim molozul vieții. Să-l ocolim atât de eficient, încât să uităm că unii înoată în el până la brâu. Căci uitarea naște monștri din a căror tare împrumutăm puțin câte puțin, tot luând de la ei „piese de schimb” până când ne înlocuiesc complet.
A (ANDOR). B(BIANCA). C(CORINNE). D(DIMITĂR). E(ELISE). F(FILIP). ABCDEF. Fiecare personaj e câte o literă din abecedar. Câte o filă din calendar. Câte o urmă pe care o lasă pe nisip înainte să fie acoperită de apă. Și această constatare nu poartă nimic dramatic. Asta suntem. Putem să ne plângem de milă sau să facem ceva cu nimicnicia noastră. Să le dăm o formă neajunsurilor din care suntem compuși sau să le lăsăm să ne devoreze atât de subtil, încât ne dăm seama când n-a mai rămas nimic de îndreptat.
Incursiune în istoria ascunderii (de noi înșine)
Mai întâi au fost scoicile. Mai apoi cochiliile. Și acum nisipul de sub picioarele lor. Mai întâi au fost doi oameni. După, tot mai mulți. Până ce am ajuns să ne urâm și să ne ucidem între noi fără să ne mai putem aminti de ce. Fiecare cultură își are cochilia ei. Fiecare om care se simte în primejdie. Nu mai băgăm capul în nisip ca struții. Ne-am pus dexteritatea la punct. Dar mai e cale lungă până când vom fi inseparabili și fiecare va lua în stăpânire câte un petic de plajă și va ajunge în stadiul unei autarhii atotcuprinzătoare. Până atunci, coexistăm și ne pasăm angoasele și imperfecțiunile fără să fi găsit tehnici prin care să construim baraje afective a căror anduranță să nu cedeze.
Adevărurile incomode se spun în această piesă în nenumărate rânduri. Ele sunt inițial băgate de protagoniști sub preș până când ies din matcă și îi prind nepregătiți. Cochilii e un spectacol lectură deloc comod de urmărit, dar necesar. Horia Veriveș, Mălina Lazăr, Petronela Grigorescu, Cosmin Maxim, Ada Lupu și Dumitru Năstrușnicu citesc și interpretează cu intervenții minimale pe text într-o manieră care amplifică tot ceea ce poate fi amplificat.
Cochiliile imaginare sunt cel mai bun sistem de apărare cu putință?
Și dacă zidurile de protecție ar dispărea, ce am face? Am apăsa pe trăgaci fără oprire? Am fugi? Am țipa neputincioși? Oare când am avut ultima oară puterea să spunem stop și să o luăm de la capăt? Textul scris de Radu Popescu testează rezistența protagoniștilor la minciună, la ipocrizie și la foloasele necuvenite (fie ele afective sau materiale). În locul lor am putea foarte bine fi noi. Sceptici cu privire la rezistența noastră în fața mijloacelor prin care răul ne ia în primire sau garanți ai verticalității. Cine are oare mai multă dreptate? În definitiv, mai contează cine a pariat cu luciditatea o idee mai trează? Pariul nu e decât o convenție, precum cele două comunicate la începutul piesei: într-o lume globalizată trăind, cuplurile, cu toate că vorbesc limbi diferite, de dragul jocului vor vorbi într-o limbă comună, iar personalul auxiliar al vilei va fi doar amintit, dar nicicând văzut. În fond, așa e și în viață. Pe cei care fac sarcinile neplăcute nu-i găsim la vedere. Ca nu care cumva să conștientizăm magnitudinea privilegiilor cu care am fost înzestrați.
Complexe de inferioritate. Complexe de superioritate. Complexe culturale bine înrădăcinate.
Dragoste la prima vedere a frumuseții mării. Un cuplu occidental (aici Corinne și Andor) e superior unuia est-european (aici Bianca și Dimităr). Iar cel est-european e peste cel format din doi teroriști, ea asumându-și acest rol pentru a rămâne în viață (Elise și Filip/Hassan). Și tot așa, sărind din ierarhie-n ierarhie, din tipar în tipar, ne dezumanizăm. Puțin câte puțin. Posibilitățile sunt două: 1. nu ne dăm seama că ne-am petrecut viața din atentat mental în atentat mintal; 2. dacă am sesizat că ceva e în neregulă, nu avem dovezi cu privire la identitatea „atacatorilor”. O lege a talionului în care primind suferință, dăm înapoi suferință. Primind teamă, răspundem cu teamă. Dându-ni-se incertitudine, despachetăm și oferim incertitudine.
Lumea nu se învârte în jurul prejudecăților din capul tău și al ei
Pentru europenii așa-zis versați, nu e o diferență semnificativă între berberi și barbari. Viața nu e așa. Viața e murdară! Dar unii își pot duce traiul într-un iglu ferit de orice riposte, într-o enclavă a luxului și a plăcerii personale. Această concepție versus Acolo de unde vin eu nu e nimic frumos. Un cocktail de sălbăticie și tandrețe. Imaginile din fundal cu căprioare sunt reprezentări vizuale ale vitalității care curge prin sângele Ellei și al lui Andor. Ei vor să cucerească lumea. Poate pentru că popoarele lor n-au făcut-o (încă)?
Viața merge înainte și asta e liniștitor.
Hassan scoate ocarina, un fel de instrument muzical popular. Se declanșează începutul sfârșitului. Se dau cărțile pe față. Fără preaviz? Oricum ar fi, fiecare dintre noi nu poate fi separat de vulnerabilitatea sa. Muzica produsă de instrument. Furia provocată de frustrare.
Lucrurile degenerează până în punctul în care nu mai putem distinge cât la sută e sângele cărei victime. Cât la sută e premeditare și cât instinct proaspăt eliberat. Prin persecutarea fragilității celuilalt se pune un paravan peste propriile zone sensibile. Dar rămâne o tentativă naivă de a amâna dezamorsarea sinelui. Cu toții luăm, inevitabil, calea autodistrugerii. Diferența e că unii cad în mrejele ei mai devreme, iar alții mai târziu.
Încă nu mă pot desprinde de/nu se desprind de mine momentele de maximă tensiune din final, în care actorii apasă trăgaciul și țintesc în sus. Spectacol lectură fiind, nu știm dacă se sinucid sau au decis să curme viața celuilalt. Decât atunci când ne spune naratorul. De la un punct încolo, nici măcar nu mai contează. Lumea de care aparțin cu toții e atât de defectă, încât rămânerea în viață nu mai e la fel de îmbucurătoare pe cât obișnuia să fie. Aproape putem spune că nu mai e deloc.
Dicționar de mentalități. Dicționar de tratamente
Ideile bune sunt de prisos. Oamenii buni sunt de prisos atâta timp cât se lasă absorbiți de hărmălaia generală. Vraiștea din propria minte generează vraiște împrejur. De câți oameni e nevoie ca să pui la cale o revoluție? De câți oameni e nevoie să demaști o revoluție? Câți sunt pro și câți sunt contra? Cei deja împușcați își pierd dreptul să ridice mâna. E un joc perfid, inspirat din regulile ruletei rusești. Orice alegere compromite sinele. Fiecare e taxat: fie pentru că a fost prea prezent, fie prea absent. Au tăcut. Au închis ochii din comoditate atunci când în fața lor teroarea valsa. Sau i-au deschis ca să-și poată ochi mai bine victima. Niciun mușchi nu se întinde și nu e manevrat doar de dragul de a fi. Totul costă. În Republica Oamenilor Bogați și Relaxați nu ni se permite tuturor accesul. Dar în Republica Oamenilor Senini și Lucizi, cu siguranță, locurile nu sunt limitate.
O lectură mediată de ecran nu e formula ideală. Dar e cea mai bună pe care ne-o propun aceste vremuri ostile. O oră (atât cât durează spectacolul) în care accentul se mută de pe îngrijorare pe îngrijorările esențiale și eventualele tratamente (fără rețete compensate).
*Spectacolul-lectură Cochilii, de Radu Popescu, în regia lui Ionuț Cornilă, a fost transmis online, pe Scena 5 (unde este încă disponibil, vezi AICI), pe 30 noiembrie, de la ora 19:00. În distribuția spectacolului, actorii: Horia Veriveș, Mălina Lazăr, Petronela Grigorescu, Cosmin Maxim, Ada Lupu, Dumitru Năstrușnicu.
*LECTURI³ este numele proiectului teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură.
Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei de cultură „Alecart”.
(Alina VIȚEL, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
