Al treilea roman al Tatianei Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul (Cartier, 2025), continuă stilistic proiectele romanești anterioare, concentrându-se asupra alienării unei femei pe fundalul dislocării provocate de emigrarea din Chișinău la Paris. O dublă înstrăinare, hrănită din depozitarele de precaritate economică și afectivă ale copilăriei și primei tinereți desfășurate după destrămarea Uniunii Sovietice, care o va propulsa pe Mila direct în vânarea de vânt a prosperității occidentului, lăsând în urmă un post de profesoară universitară de franceză și pe tată. Ceea ce i se va revela dureros în experiența de apatridă va fi aceeași oglindă spartă, dar peticită cu snobism și iluzia rostuirii.
Drama e a Milei care trăiește sincopat toate experiențele fundamentale: mama îi moare în copilărie, tatăl, angajat o viață la Casa Presei, e mai mult absent și îi va transmite predispoziția pentru o chinuitoare dependență de alcool, iar prietenul Malik, de care e îndrăgostită, va muri în condiții suspecte.
Ochiul prozatoarei surprinde acut etajarea nevoilor și preocupărilor (intelectuale, casnice) în funcție de statutul economic și social al personajelor. Muncind ca îngrijitoare a unui copil dintr-o familie înstărită, într-o Franță ostilă, în parte, față de imigranți și în mijlocul protestelor vestelor galbene, Mila e supusă unei conversații vădit pedagogice (și, în fond, umilitoare) cu tatăl fetiței avute în grijă care-i înșiră o sumă de „-isme” amenințătoare – „rasismul, clasismul, sexismul, ageismul” – omițând, observă Mila, comunismul și socialismul, adică orizontul de periculozitate pe care esticul îl purta încă în ADN-ul său. E aici o fractură a rezervelor de empatie la întâlnirea dintre femeia tocmai desprinsă din trauma sovietică și tangajul oferit de către francezi, cu propria istorie politică și culturală, socialismului.
La atingerea dintre cele două, drama e a Milei care trăiește sincopat toate experiențele fundamentale: mama îi moare în copilărie, tatăl, angajat o viață la Casa Presei, e mai mult absent și îi va transmite predispoziția pentru o chinuitoare dependență de alcool, iar prietenul Malik, de care e îndrăgostită, va muri în condiții suspecte.
Într-o lume abia împrietenită cu sistemul capitalist, tot ce-ți trebuie pentru a prospera sunt determinare, respectiv o idee de natură să genereze și schimbare, și reușită personală și, desigur, plusvaloare.
Tatăl Milei e important în economia simbolică a cărții și pentru că, alături de fiică, reprezintă generația de intelectuali nevoiți să emigreze din Republica Moldova în anii tranziției, aflați în fața unui paradox existențial pe care autoarea îl surprinde fără menajamente, acela de a câștiga mai puțin și a avea un statut mai firav respectat decât, pe de o parte, cetățenii corupți, speculanți, și, pe de altă parte, meseriașii, adică oamenii care, într-o logică utilitară, serveau nevoilor imediate ale unei societăți producând destine încercate în masă. Prietenii din copilărie ai Milei ajung într-o rețea care trafichează persoane și practică prostituția, iar ea e mereu înconjurată de abuzuri, într-un climat în care răsună, rostogolită, gargara ambiției. Conform ei, într-o lume abia împrietenită cu sistemul capitalist, tot ce-ți trebuie pentru a prospera sunt determinarea și o idee de natură să genereze schimbare, reușită personală și, desigur, plusvaloare.
Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni.
Romanul focalizează, e limpede, experiența femeii, de la adolescență, cu primul dres și întâile experiențe erotice, petrecute într-o atmosferă lipsită de exuberanța tinereții, aliena(n)tă și decorporalizată, la vârsta menopauzei, cu ale sale experiențe fizice și emoționale strecurate printre prioritățile subzistenței în spații vidate de intimitate (garsonierele din blocurile „hrușciovka”). Chiar dacă asumă persoana întâi, naratorul e evaziv, afișând o ambiguitate (inclusiv cronologică) de natură să accentueze tragismul Milei, prinsă între doi monoliți, Occidentul și Estul, care-și destructurează mutual mitologiile.
La fel de grăitor apare accentul pe care autoarea îl așază deasupra prieteniei, fie că e vorba despre trioul din adolescență care privea ore în șir filme, oprindu-le rulajul în dreptul secvențelor afișând străina abundență a rafturilor din magazine, fie că, așa cum reflecțiile finale amintesc, prietenia e o formă de împăcare cu tatăl și obiceiurile sale care i-au timbrat Minei, nefast, copilăria. Hoinăreala în prelungite episoade etilice alături de camarazii săi e prelucrată în memoria afectivă a fetei și transformată într-o formă de abandon, dar și de rezistență, de viraj compensatoriu de la pasta cenușie a realității zilnice. Tatăl Milei e, în fond, iubitorul de literatură hrănit din nevoi escapiste, iar îndemnul pe care i-l adresează înainte de moarte fiicei – „Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni.” – se transformă, dintr-o cheie de lectură aparent facilă, deturna(n)tă de la fondul substanțial al romanului, într-un epitaf al unei cărți-doliu.
Tatiana Tîbuleac va fi invitata noastră pe 30 aprilie, ora 15.00, la Muzeul „V.Pogor” unde vom discuta volumul Când ești fericit, lovește primul. AICI și AICI – alte două cronici: una semnată de Nicoleta Munteanu, cealaltă – de Ioana Popa.
*Ioana Tătărușanu, absolventă a Colegiului Național Iași, fostă redactor-șef Alecart, este critic literar, poetă. În prezent este doctorandă la Universitatea din București, publică recenzii, eseuri în reviste ca Poesis Internațional, Observator cultural.
