Despre modul în care întâlnirile reușesc să ne modeleze. Colegiul Național – 190 de ani de existență (II)

O altă „Întâlnire Alecart” s-a scurs și acum o percep ca și cum ar fi fost o fracțiune de secundă în care am fost provocată  să gândesc prin filtrul minții altor persoane, adunate laolaltă de conexiunile mai mult sau mai puțin durabile cu spațiul a cărui definire este puțin spus dificilă, căci e spațiul în care ne formăm, ne modelăm, trăim: Colegiul Național.

Sărbătorim 190 de ani: o vârstă care impresionează și obligă. Aici, în spațiul acesta  imposibil de surprins în câteva cuvinte, accesul spre vise și cunoaștere este nu doar liber, ci încurajat. Orele de ieri după-amiază (puține la număr, după părerea mea) în care literatura a fost numitorul comun mi-au provocat o revelație – mi-au fost continuu construite și demontate concepțiile despre școală (percepută ca orice altceva în afară de un spațiu concret), profesori (parteneri de dialog și îndrumători ce par a nu obosi niciodată) și priorități. Înainte de acest eveniment, credeam că mi-am clădit deja castelul de nisip (a se citi imagini) mai mult sau mai puțin stabil asupra lumii și că îmi mai lipsește doar stegulețul pe care nu știam de unde să îl procur (detaliu de altfel irelevant, cu ușurință realizabil în timp). Dar acum, scriind și punându-mi ordine în sentimente și gânduri, mă simt nepregătită pentru afirmații categorice și idei valide pe termen lung, prinsă într-o dimensiune în care totul este pus sub semnul relativității.

Mărturisesc că sunt la Național de 5 ani, dar nu am meditat de prea multe ori asupra privilegiilor pe care mi le oferă acest statut. Întâlnirea de ieri însă mi-a deschis larg ochii și voi încerca să nu mă mai ghidez după aparențe.

Sunt mai bogată la nivel spiritual decât înainte și nu cred că pot numi momentul care m-a făcut să ajung la această constatare, dar aș menționa mai întâi impactul pe care l-a avut discursul criticului literar, prof. univ. Antonio Patraș, care a deschis întâlnirea de ieri. Personalitatea lui Titu Maiorescu ne-a fost prezentată într-un mod atipic – coborâtă de pe piedestal („olimpianul” adus aproape de noi) și mai apoi recompusă percutant, fără goluri, dar și fără detalii excesive. Acum, Maiorescu e mai mult decât un nume, a devenit un om, care asemenea nouă, și-a format (prin lectură și voință) caracterul în anii primei tinereți. Un posibil model prin forța interioară și determinare, prin statura morală și intelectuală.

Dar cum cu Maiorescu nu voi putea avea posibilitatea de a „conversa” altfel decât prin intermediul articolelor sale de critică și estetică, am  compensat prin șansa de a-i regăsi într-o cu totul altă postură pe cei cu care mă ciocneam mai mult sau mai puțin accidental fie pe holuri, fie la ore: profesorii Colegiului Național (Gabriel Popa, Jean Rotaru, Emil Munteanu). Au fost anulate orice bariere impuse de statut și mi-am dat seama că oamenii din jurul meu au mai multe de spus decât mi-aș fi  închipuit. Eram opacă la dorințele celorlalți de a se afirma și am fost mai mult decât încântată de numărul copleșitor de persoane ce, prin bilețele cu întrebări sincere, și-au exprimat dorința de a cunoaște ceea ce se află în spatele imaginii frumos colorate ce ni se oferă gratuit la ore. Dialogul între noi, elevii, și profesori a stat sub semnul curiozității și al provocării (termeni atât de îndelung exersați în orele de literatură și în întâlnirile de până acum), căci alecartienilor nu le este frică să experimenteze, să riște, dialogul neuitând niciodată să ne recompenseze.

Schimbul de replici purtat între elevi și profesori s-a modelat sub forma unui dialog între generații, propunând diverse perspective din care poate fi trăită viața. Nu a fost nicidecum o întâlnire între două eleve ce au avut curajul să joace rolul de moderatori ai unei conversații cu subiect destul de sensibil (educația) alături de trei profesori extrem de interesanți și greu de descusut. Le mulțumesc Ioanei Tătărușanu și Tamarei Bivol pentru că au excelat în a-și asuma rolul de apărătoare ale concepțiilor tinerilor și, implicit, ale filologilor, poziție în care s-a poziționat și domnul Emil Munteanu (coordonatorul Alecart provocat ad hoc să iasă din această postură pentru a răspunde curiozității noastre). În momentul în care mă raportez la domnii profesori Jean Rotaru (remarcabil profesor de fizică și antrenor de olimpici) și Gabriel Popa (un profesionist al matematicii, cu elevi ce au rezultate excepționale) simt un fior pe șira spinării, deoarece îmi aduc inevitabil aminte de materii de care m-am distanțat în ultimele luni. Chiar și așa, personalitatea lor m-a convins să încerc cândva o (re)apropiere de materiile exacte, căci doar astfel voi putea să  înțeleg (mai bine) poziția dumnealor față de lectură și față de modul în care ar trebui să acționeze un profesor. Nu am simțit nicio secundă iminența unui conflict de idei, ci mai degrabă un mic decalaj datorat abordării asupra existenței pe care au ales-o domniile lor – prin intermediul rațiunii, pe când eu prefer cultivarea sentimentului, căci în afara gândului marcat de trăire mă simt precum un număr de magie trucat.

Sunt convinsă că fiecare a trăit momentul acestui dialog (și l-a înțeles) în funcție de opțiunile personale și de modul în care se raportează la anii de formare, la materiile pe care le preferă sau doar le suportă, la oamenii de care este înconjurat. Dincolo de asta, dialogul cu cei care ne sunt profesori și care exclude, cel puțin pentru un timp, ipostaza ex cathedra, e necesar și își lasă puternic amprenta asupra fiecăruia dintre noi.

Cea de a treia parte a întâlnirii, în care periplul prin lumea culturală și a ideilor a fost completat de vocea expresivă a Mariei Rădeanu (Vocea României, cu sau fără premiul efectiv, sau, mai bine spus, „Vocea Alecart” ieri după-amiază) m-a frapat prin acuratețe și profunzime. M-am simțit răvășită de un amalgam de trăiri și am realizat (încă o dată) cât de frumos este măcar să tinzi către lumea artei și să poți să aduci emoție în sufletele celorlalți. Eram sigură că o lacrimă îmi va străbate chipul, dar aceasta, nu știu de ce, a ales să încolțească exclusiv înăuntrul ființei mele. Cunoștințele muzicale pe care le posed sunt puțin spus elementare, dar talentul Mariei este de-a dreptul impresionant și e cu siguranță susținut prin perseverență și dedicare. O altă „lecție” pe care am învățat-o ieri. O admir, la fel ca pe toți cei care au ales să își urmeze visele sau și-au propus măcar să încerce.

Voi încheia prin a echilibra balanța, ce a fost de multe ori înclinată pe parcursul întâlnirii de astăzi, punctând concluziile: școala mea nu este, așa cum ar crede unii poziționați în afara ei, una rigidă, ci deschisă oricăror opinii ce pot fi susținute cu argumente; orice personalitate, orice model într-un anumit domeniu are și o latură umană pe care nu trebuie să tindem să o ascundem; relația elev-profesor poate fi una de prietenie (deși invitații noștri au argumentat cu umor contrariul), dar acest aspect depinde (și e modelat) de așteptările pe care le are fiecare parte; literatura nu poate exista ca noțiune de sine stătătoare, ci privită ca un avantaj pe care ni-l cultivăm dacă ne dorim să fim oameni deplini (pentru a fi profesioniști există alte metode); muzica trebuie să fie mai întâi simțită, iar abia apoi înțeleasă.

Nu vă lăsați înșelați însă: orice concluzie e un act subiectiv, prin urmare, scrieți-vă propria poveste despre întâlnirea de ieri și nu uitați că deocamdată rămânem elevi (sau profesori) ai Colegiului Național!

La mulți ani, dragul meu liceu!

*Alina Vițel este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, liceu care astăzi, 23 ianuarie, sărbătorește 190 de ani de existență.

Foto: Alina Sava (clasa a VIII-a)

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.